Interviu in “Adevarul”

„Casa Regală a fost creată în România pentru a livra şefi de stat”

de George Rădulescu

Principele Radu crede că aceia care ne conduc nu pun accentul pe generozitate şi spirit de răspundere O carieră împărţită între arta teatrală şi ştiinţele militare, peste un deceniu în mijlocul Familiei Regale româneşti. Profilul Principelui Radu ar fi incomplet fără menţionarea statutului de reprezentant special al Guvernului României. Alteţa Sa Regală – formula oficială de adresare – nu exclude, însă, posibilitatea de a candida cândva la preşedinţie. Rezervat în ceea ce priveşte criticile la adresa clasei politice, Principele Radu se declară convins că ignorarea comunităţilor locale dovedeşte absenţa instinctului binelui la nivelul societăţii româneşti.

CARTE DE VIZITĂ

născut (Radu Duda) la 7 iunie 1960, la Iaşi

soţul Principesei Margareta a României (1996)

creat Principe de Hohenzollern-Veringen (1 ianuarie 1999)

creat Principe al României şi Alteţă Regală (5 ianuarie 2005)

a absolvit Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică (1984)

Colegiul Naţional de Apărare, seria a XI-a (2002)

colonel în Armata României

doctor în ştiinţe militare (2006)

reprezentant special al Guvernului României

consilier al Majestăţii Sale Regelui Mihai I

Uneori, democraţia se dezvoltă mai tare decât putem noi duce în spate.

– Ce şanse mai au astăzi copiii din mediul rural?

– Înainte vreme satul a dat un Brâncuşi. Acum ajung în universităţi unu la sută din copiii de la ţară. E mai scăzut procentajul decât în 1920-1930. Noi privăm societatea românească de jumătate din potenţialul ei. Pentru că dacă este unu la sută este ca şi cum nu ar fi. Iar ei sunt 45 la sută din societate. Aproape jumătate din potenţial noi „îl omorâm”. S-ar putea ca Premiul Nobel pentru Literatură noi să-l fi îngropat deja.

– Este vorba despre proiecte pe termen lung…

– E mult mai mult chestiune de educaţie. Şi pentru meseriile cele mai pragmatice, cum ar fi cea de politician. Noi credem că educaţie e comportamentul. Adică să lăsăm o doamnă să treacă înainte pe uşă. Nu e vorba numai de asta. E vorba de educaţia în cele mai profunde fibre. Chiar şi în cele ale eticii.

– Cum vedeţi clasa politică românească actuală?

– O văd bine. Cred că este un moment benefic al ei pentru că mă conduc după ideea că societatea românească pentru a fi stabilă are nevoie de trei ingrediente: democraţie, libertate şi identitate. La capitolul democraţie, adică cel pe care clasa politică îl defineşte cel mai bine, nu văd niciun motiv de îngrijorare. S-a pornit acum 18 ani de la o sută şi ceva de partide şi s-a ajuns la patru partide în Parlamentul European. Este o cifră perfectă pentru un stat modern şi solid. Semnele sunt foarte bune. Există o absolută transparenţă politică. Dumneavoastră, presa, aflaţi lucrurile chiar înainte de a se întâmpla. Deci libertatea este totală.

– Calitativ vorbind, sunteţi mulţumit de nivelul clasei politice?

– Şi calitativ. Sunt oameni care fac figură foarte bună în lume. Există tineri sub 40 de ani care sunt apreciaţi chiar şi la nivelul familiei europene, avem un comisar european provenit din mediul politic care este foarte bine văzut. Nu găsesc niciun motiv de îngrijorare la nivelul clasei politice. Numai că leadershipul ţării nu este format numai din clasa politică.

Rolul Casei Regale este să facă punţi de legătură între comunităţile locale.

– Care ar fi atunci motivele pentru care lucrurile avansează atât de greu?

– Nesocotirea aproape totală a comunităţii locale care este dovada unei lipse profunde a instinctului binelui ce funcţionează şi la nivelul naţiunii. De exemplu, dacă sunteţi în toate minţile nu puneţi degetul în foc. Tot aşa şi naţiunea. Nu face un pas spre a-şi provoca singură o durere.

Ei bine, acest instinct nu există. Sau există foarte puţin, din cauza fracturii identitare de 40 de ani care s-a produs. Nu democraţia, clasa politică, libertăţile, dezvoltarea economică, iniţiativele culturale sau mediatice sunt problema. De altfel, cum ar putea fi?! România e circumscrisă Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi Uniunii Europene. În acest cadru e mai greu să fii nedemocratic şi să nesocoteşti libertăţile. Dar există două lucruri care produc îngrijorare la nivel identitar. Unu – faptul că în comunităţile locale există o lipsă de curaj şi de iniţiativă, o lipsă de încredere în sine, o lipsă de conectare cu restul lumii. E ca şi cum ai tăia firul acela care dă oxigen. Al doilea lucru – lipsa de respect faţă de instituţiile centrale de orice tip, inclusiv de tip nepolitic. Omul, odată ajuns în spatele biroului, pe scaun, pune instituţia la cheremul lui, în loc să o servească.

Patriotismul se măsoară în kilometri de autostradă. Dacă leadershipul românesc se caracteriza prin spirit de răspundere, generozitate şi prin instinctul binelui, în 18 ani erau 1.800 de kilometri de autostradă.

– Individul are de suferit…

– E un pericol pentru identitate. E un pericol pentru stabilitate. Este şi un pericol pentru democraţie, în sensul că democraţia poate avea de suferit în mod colateral din asta, nu în mod direct. Eu văd democraţia ca un instrument de care te foloseşti. Nu-i o valoare, nu-i un ideal către care tinzi. E un instrument pe care-l foloseşti pentru ca să obţii libertate, prosperitate şi demnitate umană. În acest sens, lipsa de respect faţă de instituţii nu afectează democraţia. Democraţia prost pusă în funcţiune este cea care produce lipsa de respect asupra instituţiilor. Şi, din păcate, rezolvarea acestei carenţe nu se poate face prin democraţie. Pentru că democraţia nu are de unde să-ţi dea.

Trebuie să fie educaţia, etica, morala, cultura şi, mai presus de toate, valorile pe care legalitatea le susţine, adică spiritul de răspundere. Să te gândeşti de două ori înainte de a spune ceva. Ceea ce puţine instituţii publice o fac. Şi doi – să ai generozitate. Să te apleci asupra lucrurilor cu generozitate, dorind să dai ceva, nu să iei permanent ceva. Asta, din păcate, nu are legătură nici cu libertatea, nici cu democraţia. Are legătură cu o sumă de valori care fac parte din principiile pe care le susţinem noi, Casa Regală.

Eu găsesc că Viziunea familiei regale pe 30 de ani, pe care am publicat-o la 1 ianuarie 2007, are o anumită importanţă prin complementaritate. Niciun leadership din această ţară, nici de tip politic, nici de tip religios, nici de tip academic nu a venit cu o astfel de viziune. Această viziune se bazează pe patru valori, dintre care ultima e generozitatea, spiritul de răspundere, loialitatea pentru o cauză şi puterea exemplului personal. Sunteţi de acord cu mine că patriotismul se măsoară în kilometri de autostradă? Dacă leadershipul românesc se caracteriza prin spirit de răspundere, generozitate şi prin instinctul binelui, în 18 ani erau 1.800 de kilometri de autostradă. Şi nu mă refer la clasa politică exclusiv. Societatea românească se compune din forţe de cea mai vastă diversitate, din oameni cu bani, din oameni cu forţă mediatică, din oameni cu puterea cuvântului lor, se compune din experţi în domeniul academic, din oameni politici. Autostrada e o chestiune de strategie. Nu are legătură doar cu decizia. 18 ani, 1.800 de kilometri.

Aceasta ar fi însemnat o cotă a instinctului binelui corectă. Dacă în 18 ani Portul Constanţa, Aeroportul de la Iaşi, Portul din Galaţi, Aeroportul din Timişoara se dezvoltau asigurând punctele strategice româneşti atunci se putea vorbi de patriotism, adică de o combinaţie de generozitate şi spirit de răspundere care să consolideze ţara. Fiindcă oricât de mult ar funcţiona egoismul nostru şi am dori să fim puternici, nu poţi să fii puternic într-un loc mlăştinos, pentru că aia nu e putere, e o amăgire. Pentru a putea să-ţi consolidezi puterea de orice fel, chiar şi cea culturală sau cea lingvistică, atunci trebuie să creezi infrastructura.

– Câţi ani de educaţie credeţi că ne-ar trebui pentru a ajunge să avem aceste două elemente, generozitatea şi spiritul de răspundere, care să conducă la dezvoltarea României?

– Nu cred că educaţia le poate aduce. Pentru că educaţia merge bine, în sensul că avem tineri care învaţă la Harvard. Şi e o întreagă generaţie. Nu ai nevoie de mai mult de câteva sute sau mii.

– Asta înseamnă educaţie?

– Înseamnă o parte a ei. Cealaltă se poate face prin voinţă, prin viziune, prin generozitate şi spirit de răspundere. Pentru a face un lucru, spunea un profesor de ştiinţe politice cu nişte ani în urmă, trebuie să ştii de el, trebuie să vrei şi trebuie să poţi. Să ştii că el există, să ştii că dacă îl faci e bine, să vrei şi să poţi.

– Leadershipul românesc e îngustat la politică…

– Găsesc că leadershipul este o noţiune ceva mai amplă decât cea din domeniul puterii politice. Şi se face această greşeală, după părerea mea, şi la Berlin, şi la Londra, şi la Paris, şi la Bucureşti, şi la Sofia. Nu numai în Est, ci şi în Vest se face această greşeală, dacă vă uitaţi la volumul reflectării mediatice a zilei – 80 la sută din articole sunt politice. Şi 20 la sută despre fotbal…

– Politice sau despre politici?

– Dacă iei această proporţie – dar vă rog să-mi scuzaţi exagerarea, că nu este 80 la sută politică şi 20 la sută fotbal, e o metaforă – extraordinar de rar o să vezi o personalitate ca Maica Tereza sau ca Nelson Mandela pe prima pagină. În afară de faptul că ceea ce fac ei în acea zi are conotaţii politice, publice. În viaţa de toate zilele, chiar în viaţa noastră, a fiecăruia dintre noi. Viaţa noastră se alcătuieşte de dimineaţă de la 7 până seara la 11 noaptea şi din sete, şi din foame, şi din frig, şi din nevoie de soare, de iubire, de speranţă. Viaţa naţiunii e aşijderea.

Şi ea răspunde la impulsuri de mai multe feluri. Într-o societate, fie că e Berlin, fie că e Bucureşti, fie că e Belgrad, viaţa de zi cu zi e trasă în diverse părţi de diverse dinamici de natură politică, de natură economică, de natură financiară, de natură culturală, de natură informaţională. Episcopul joacă un rol important, profesorul, mama, vecinul, prietenul, înţeleptul. Aceştia sunt toţi lideri în viaţa noastră. Dar numai pe unii din ei îi vedem în fiecare zi pe prima pagină. Adică poţi număra 12 tipuri de lideri care te influenţează în viaţă, dar numai unul apare cu predilecţie în viaţa publică. Şi asta formează o discrepanţă între realitate şi imaginea ei.

– E mai grav decât dacă ai o clasă politică care nu-şi face datoria?

– Exact! De fapt nu avem dreptate când spunem asta. Noi când spunem că avem o clasă politică care nu-şi face datoria spunem de fapt jumătate de adevăr. Nu-şi face datoria partea aceea de clasă care pentru un moment în viaţa ei, patru, doi ani, este chemată să exercite o anumită muncă administrativă şi nu o îndeplineşte. De fapt, doar atunci ar trebui să ne supărăm pe ei.

În momentul în care partea cealaltă de clasă, care nu e chemată să administreze, ci este chemată să se aşeze în opoziţie, critică, nu este un lucru rău. Problema însă pentru mine nu stă acolo. Nu cred că democraţia are probleme în România. Dimpotrivă, cred că ea uneori se dezvoltă mai tare decât putem noi duce în spate. Cred că structura sau infrastructura societăţii civile, nu a drumurilor româneşti, este cea care are nevoie să fie întărită ca să suporte presiunea unei atari libertăţi şi democraţii. Iar asta se face cu identitate, cu tradiţie, cu instinct al binelui, cu continuitate, cu forţa de a dura, de a construi. Luaţi un exemplu: vi se pare că a fost Regele Carol I un lider? Şi mie mi se pare. Ei bine, în 48 de ani acest leadership a însemnat sute de kilometri de cale ferată, 40 de primării, 40 de spitale rurale, nenumărate universităţi, şcoli, filarmonici, teatre, parcuri, plus expoziţia naţională română, Parcul Carol I. Asta înseamnă leadership. Dar nu este un leadership politic.

– Credeţi că avem o societate civilă veritabilă în România?

– Există o societate civilă, dar s-ar putea să nu fie satisfăcătoare.

– Nu mă refer la nivelul formal…

– E un răspuns greu de dat pentru că societatea civilă e un segment din viaţa românească enorm de colorat şi de divers. Nu se poate da un răspuns. Dacă prin societatea civilă vă gândiţi la marile vârfuri intelectuale, atunci pot să spun despre ele că nu se caracterizează prin prea mult spirit de unitate sau că marea tradiţie a corifeului societăţii civile româneşti este egoismul.

Societatea civilă este, de exemplu, multipla ţesătură de organizaţii neguvernamentale despre care nu poţi să spui că nu există în România.

– Nu credeţi că exponenţii societăţii civile româneşti trec foarte uşor în zona politicului? Urmăresc foarte atent oportunităţile politice…

– Da şi nu. Da, pentru că, după cum vedeţi şi dvs., în ultima vreme acest lucru s-a întâmplat din ce în ce mai des. La urma urmei toată societatea europeană a trăit experienţa inteligenţei folosite în scopuri cinice, şi nu în scopuri generoase. De exemplu, a folosi inteligenţa pentru a fi cinic, ascuţit, critic este un sport european contemporan. Foarte puţină lume îşi foloseşte inteligenţa în chip public pentru scopuri generoase, pentru a propovădui, de exemplu, iubirea sau binele.

– Acesta nu ar fi mai degrabă rolul Bisericii?

– E rolul omului.

– Nu s-ar cere, totuşi, o implicare mai activă a Bisericii în viaţa de zi cu zi? Cum vedeţi rolul Bisericii la noi?

– Aşa cum îl vedea şi Sfântul Părinte de la Roma, Ioan Paul al II-lea. Biserica are rolul de a reface ţesătura creştină de la nivelul societăţii europene care a fost adânc distrusă, adânc penetrată de ideile din lumea comunistă şi, în măsură egală, a fost atacată de ateismul vest-european al lumii liberale. Dar „lume liberală” spun în sensul de liberalism ca principiu democratic, ca variantă de democraţie, nu ca doctrină de partid. Eu cred că societatea europeană a avut destul de mult de pătimit din partea ambelor sisteme. Rolul Bisericii este unul ecumenic, în sensul că atât protestanţii, cât şi catolicii şi ortodocşii – ca să vorbesc doar de creştini – au acelaşi rol în Europa, şi anume acela de a repara ţesătura creştină din interiorul societăţilor. Implicarea în viaţa de zi cu zi? Depinde! Dacă este vorba despre o faţetă socială a efortului bisericesc asta da, dar trebuie făcut în direcţia şi numele idealurilor creştine. Fiindcă Biserica nu trebuie să devină nicio agenţie economică, nicio asociaţie neguvernamentală, socială, caritabilă. Nu e acesta rolul ei! Este ca şi cum i-ai cere Casei Regale să devină agenţie economică. Chiar eu sunt întrebat: „Dar din cele 700 de angajamente anuale pe care le aveţi faceţi ceva? Ies ceva contracte pentru România din întâlniri?”. Şi eu spun: „Se întâmplă să iasă, dar rolul meu nu este să mă duc şi să-i pun pe oameni să-şi facă contracte între ei pentru că atunci ar fi vorba despre o agenţie economică, guvernamentală, nu despre o Casă Regală”. Rolul nostru este să facem punţi de legătură între comunităţile locale.

– Este bine, în opinia Dvs., ca preoţii şi diaconii să candideze pentru posturi în consiliile locale?

– Nu ştiu ce să spun, nu sunt în poziţia să o fac. Îmi aduc aminte, însă, că România interbelică a apelat în două rânduri la înalţi prelaţi pentru motive politice, în sensul că o dată Patriarhul a fost premier şi o dată a fost regent. Deci în România există un precedent. Că acest lucru nu s-ar potrivi deloc în acest moment e altceva, dar tot ce pot să fac e să-mi reamintesc că a existat în România, adică tradiţia românească a înregistrat de două ori acest lucru.

– În comparaţie cu lumea occidentală, cum percepeţi spiritualitatea românească?

– Din punctul de vedere al rolului credinţei în societate, găsesc România pe unul din primele locuri. România şi Polonia, ca şi Bulgaria sunt ţări europene care dau un rol credinţei aproape tot atât de important pe cât îl dau Statele Unite.

– Deşi credinţa este atât de puternică în societate, se manifestă tendinţe opuse – oamenii sunt intoleranţi, marea masă a populaţiei este înţesată de conflict. Românii merg la biserică, sunt de acord cu ce spune preotul, dar după aceea pleacă acasă şi se uită la televizor cum se ciondănesc politicienii sau oamenii de fotbal…

– Puterea exemplului personal este gigantică. Gândiţi-vă la omul acela simplu care intră în biserică, ascultă cuvinte cu care e de acord şi când iese, iese cel puţin la fel de rău precum a intrat. Omul acela, puterea minţii lui, puterea lui culturală nu e atât de mare încât să facă faţă violenţei din societate.

– Influenţa Bisericii şi a preoţilor asupra oamenilor de rând nu este cea pe care o credem noi…

– E adevărat. Dar nu prea e o legătură între această dinamică care este răspândirea ideii în sânul enoriaşilor şi credinţa ca atare, care este un fapt intim. Este ca şi cum ai compara iubirea cu gesturi de iubire. Nu este acelaşi lucru. Poţi să nu fii educat şi să nu ştii să manifeşti iubirea în gesturi. De exemplu, o ţărancă, aşa cum spunea un filosof român, murdară de noroi pe picioare care se închină într-o biserică şi plânge în faţa icoanei este o dovadă de iubire, dar ea nu va şti să-ţi recite Luceafărul. S-ar putea ca nevoia de credinţă să fie una şi punerea în practică a principiilor credinţei să fie alta.

– Aţi fost în America într-un moment în care, pe plan mondial, nu mai are prestigiul pe care l-a avut odată. Cum aţi perceput America profundă?

– Eu am văzut-o aşa cum o văd puţini din demnitarii europeni. M-am gândit, împreună cu Principesa Margareta, să iniţiem un proiect prin care să mergem în fiecare stat, în fiecare oraş şi să promovăm interesul românesc în comunităţile locale, adică în mediul de afaceri, în administraţia locală şi în mediul presei. Şi experienţa este fabuloasă pentru că nu numai noi promovăm acolo interesul românesc, ci ne şi impregnăm de o realitate americană pe care foarte puţină lume o percepe. America este un colos, este un continent, nu este o ţară.

Deci, a o judeca prin prisma capitalei ei, prezenţei ei internaţionale şi, mai rău, prin persoana aşezată în frunte, nu e potrivit. Noi simplificăm extraordinar de mult lucrurile la nivelul relaţiilor româno-americane. Dar nu numai noi, şi americanii fac la fel. Când vorbeşti despre relaţia româno-americană de astăzi te referi la cei doi şefi de stat, te referi la relaţia militară, care este cea mai proeminentă din toate timpurile.

Ei sunt şi destul de sensibili pentru că nu sunt mulţi care le tratează au atâta simpatie ţara, la momentul actual. Şi mai vorbesc despre câteva modele cum ar fi Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Angela Gheorghiu, George Emil Palade. Dacă te referi numai la acestea este o imensă greşeală. Pentru că un oraş precum San Francisco sau Los Angeles are viaţa lui. Exact aşa cum te duci la Tg. Jiu şi n-ai să găseşti nicăieri, nici în paginile ziarelor locale, nici pe ecranul televiziunii locale, nimic din subiectele zilei de la Bucureşti sau doar 1%, tot aşa şi la San Francisco poţi să descoperi o realitate economică, culturală, cosmopolită, europeană. San Francisco nu e America, cum nici New Yorkul nu e America.

California, statul cu o suprafaţă de o dată şi jumătate cât România, are singură 50.000 de euro pe cap de locuitor, ceea ce este la nivelul Luxemburgului. Are o forţă economică absolut gigantică, are o forţă militară extraordinară, o forţă culturală. Acolo e tot filmul mondial şi ar fi foarte potrivit un parteneriat direct cu o ţară precum România, Polonia, Bulgaria. Direct, nu prin intermediul guvernului federal. Câtă lume se gândeşte la asta? Statul Nevada, Missouri, Michigan, toate acestea sunt entităţi care au dreptul constituţional de a-şi dezvolta proiecte economice independente. Asta e o Americă complet neexplorată.

„Nu o să fac niciodată parte din vreun partid”

– Revenind în plan intern, ce părere aveţi despre preşedintele Traian Băsescu?

– Nu pot să vă răspund la întrebare, din cauza calităţii mele de membru al Casei Regale şi de ofiţer al Armatei Române. Aş dori să o fac, dar nu pot.

– Aveţi în vedere o implicare politică pentru viitor?

– Da. O implicare politică în sensul de a servi interesele majore ale României. Nu o să fac niciodată parte dintr-un partid politic, dintr-un guvern, din parlament, nu o să-mi desfăşor activitatea într-o zonă de politică de partid. N-am absolut nicio problemă să colaborez cu orice partid politic din spectrul democratic, am şi făcut-o în ultimii 10 ani, de la PNŢCD până la PNL şi partenerii lui succesivi de coaliţie din această ultimă guvernare. Nu mai spun de PSD care a avut o guvernare întreagă de patru ani şi au fost aproape singuri, aşa că nu colaborarea cu ei o exclud, ci apartenenţa mea la o mişcare de acest fel. Nu o să găsesc niciodată raţiunea pentru care principesa sau eu să devenim parlamentari, deputaţi, senatori, miniştri.

– Dacă viitorul guvern va considera că nu mai este cazul să ocupaţi poziţia de reprezentant special?

– Am făcut eu gestul deja şi am anunţat că acesta e ultimul an în care voi ocupa această funcţie. De la 1 ianuarie 2009 nu voi mai fi, indiferent ce guvernare va urma. Sunt şapte ani în care instrumentul pe care PSD l-a creat prin premierul Adrian Năstase s-a consumat. Este o structură organizatorică ce nu mai justifică forţa activităţilor mele de astăzi.

E ca un fel de bază care a rămas mică, iar coroana copacului a devenit foarte mare. Va trebui găsită o altă formulă administrativă sau voi continua activităţile, de sine stătător, în interiorul Casei Regale. Casa Regală este în acest moment o instituţie suficient de cunoscută, de respectată şi de neutră ca să poată să-şi ducă aceste proiecte de dezvoltare consistentă a României pe baza viziunii noastre de 30 de ani. Deci nu îmi voi opri activităţile, le voi continua şi chiar le voi amplifica.

– Aţi accepta propunerea de a candida la preşedinţie?

– Eu găsesc că instituţia şefului statului este o instituţie nepolitică. Aşa o înţeleg eu. Preocuparea importantă este ce fel de lider va avea această ţară în continuare, cu mai multă sau cu mai puţină influenţă, nu cum se va numi persoana care va conduce. În orice caz, Casa Regală este o instituţie ce a fost creată în România pentru a livra şefi de stat. Nu a fost creată să livreze prim-miniştri…

– Să înţelegem că un loc în guvern ar fi de neacceptat pentru Casa Regală?

– Oricând! Poate după ce n-o să mai fim noi în viaţă… Prinţul Nicolae şi ceilalţi nu ştiu ce o să facă. Ei ştiu ce o să hotărască.

– Fostul suveran al Bulgariei a fost premier…

– E adevărat. Am o imensă admiraţie pentru el, dar aceasta este o cale pe care România n-o va avea din partea noastră.

– Totuşi, bulgarii au obţinut succese notabile…

– Numai că realitatea de la ei nu se potriveşte cu a noastră. Este mare diferenţa. Simeon este un rege care a plecat din Bulgaria la vârsta de 8 ani. Legitimitatea lui nu este decât de tip istoric pentru că un copil între 6 şi 8 ani nu poate fi lider. În momentul în care a plecat, a luat ceva cu el din identitatea, nu din actualitatea politică bulgară. Pe când regele Mihai e exact opusul. El când a plecat din ţară, toată ţesătură statală română şi democratică s-a dus de râpă.

Deci în momentul în care un rege ca Mihai s-a întors înapoi este foarte dificil să-l vezi pe el premier. De altfel, a şi refuzat să candideze la preşedinţie, atunci când i s-a propus. Nu e genul. Diferenţa nu stă numai în realitatea ţării, ci şi în realitatea persoanei şi pe calapodul lui suntem şi noi, pentru că nu aparţinem altei familii. În Familia Regală Română, construirea unei mişcări politice este de neconceput. Dar prin acestea nu acopăr genul celălalt de lider, de tip statal, inspirator. Casa Regală e instituţia mândriei naţionale. Noi reprezentăm acest fel de lider. Dacă românii vor dori să-l mute la Palatul Cotroceni au absolut toate mijloacele s-o facă. Familia Regală nu are carieră, are destin.

– Vă imaginaţi vreodată într-o campanie electorală în România?

– Depinde ce înţelegeţi prin ea. Ce este o campanie electorală în esenţa ei? E un exerciţiu de comunicare între oameni. Ce-ar fi dacă ar fi un exerciţiu al generozităţii, al spiritului de răspundere, al loialităţii pentru o cauză? Eu nu spun că aş face-o. Vă gândiţi când a venit Ioan Paul al II-lea la Bucureşti. Explicaţi-mi şi mie ce organizaţie sau instituţie românească ar fi putut în acel mai 1999 să adune 300.000 de oameni în stradă. Răspunsul e „nimeni”. Dovadă că n-a făcut-o nimeni. Nu puteţi să spuneţi că Sfântul Părinte şi-a făcut campanie electorală. El a venit aici pogorând în inima oamenilor. Şi oamenii au venit. Acest fel de campanie este cea care caracterizează Casa Regală.

– Lumea se întreabă dacă principele Radu e dispus să-şi asume lovituri sub centură.

– Eu primesc lovituri sub centură de cel puţin patru ani. Aici nu e vorba de dorinţă, e vorba de datorie, de spiritul de răspundere. Dacă aceste lucuri vor îmbrăca o formă atât de solidă şi atât de eminentă încât să se pună o astfel de problemă, Casa Regală ar răspunde.

– Credeţi că e pregătit electoratul românesc?

– Nu electoratul, ci societatea civilă trebuie să fie pregătită.

– Societatea civilă îşi va pune problema în acest mod?

– Trebuie să o facă neapărat. Asta ca să înţelegem de ce regele, la 10 mai 2007, a spus: „Daţi României o lege fundamentală care se caracterizează prin complementaritate, neechivoc şi limpezime”. Asta înseamnă ca instituţiile centrale ale ţării să lucreze în complementaritate, nu în suprapunere. Şi asta n-are legătură cu forma de guvernământ, nici cu identitatea persoanei care conduce. Dacă societatea românească este destul de generoasă şi destul de vizionară va deschide în curând discuţia răspunderii civice.

– Care este starea actuală a monarhiilor euopene?

– Monarhiile din vest sunt fără putere politică şi asta creează o anumită sensibilitate, o vulnerabilitate. Există critici la adresa familiilor regale, există o corodare mediatică, o slăbiciune. Uitaţi-vă la Marea Britanie, Belgia, Suedia… În cazul republicilor, exerciţiul critic la adresa liderului atacă instituţia pentru că liderul vine şi pleacă. Cum se spune în limba română, liderul „se scoate prin manevre”, dar instituţia rămâne cu o factură pe care o plăteşte. Şi acest lucru trebuie să se rezolve.

În Italia, Ungaria sau Austria, omul din frunte nu are niciun fel de corodare politică pentru că nu se exprimă politic. Dar ce este el, de fapt? E profesor universitar, un om academic, un om respectabil, despre care nu auzi prea des. Sunt foste personalităţi politice care au ajuns la o vârstă şi care au ajuns la un grad de respectabilitate… Nici asta nu e o formulă ideală pentru că instituţia trebuie să aibă o respiraţie a ei.

– Şeful statului este păstrătorul unor valori…

– Instituţia este păstrătoare a unor semne fundamentale ale statului, dar trebuie să aibă un adevărat rol. Rezolvarea perfectă n-o are nimeni pentru că monarhia este un sistem pe care foarte puţină lume îl acceptă, adică întotdeauna pe plan mondial ai să găseşti o minoritate. La noi s-a discutat, din ’90 încoace, pe motive de democraţie, dacă ţara e democratică sau nu, apoi s-a discutat pe teme de libertăţi, dacă este bună economia, dacă oamenii au drepturi asigurate, dacă e dreptul de proprietate, dacă e dreptul de expresie, dacă e drept de minoritate, toate acestea au fost subiecte de primă pagină de-a lungul celor 18 ani. Democraţia şi libertăţile s-au rezolvat, sunt pe calea cea bună.

Dar problema identităţii s-a rezolvat? Toată această bâjbâială postdecembristă a tuturor însemnelor statalităţii – imn, monedă, bancnotă, zi naţională, stemă, steag… Totul era inventat, inclusiv ordinele naţionale, unde în loc de coroană şi de pecetele noastre istorice sunt puse frunze, lauri, tot ce nu deranjează. De pildă, Sala Tronului, la muzeul din Palatul Regal, este închiriată pentru nunţi şi pare că nu deranjează pe nimeni. Dimpotrivă chiar, noi primim câte două invitaţii pe săptămână de la cele mai respectabile instituţii pentru a participa la diverse evenimente organizate acolo.

– V-aţi dus vreodată la o recepţie în Sala Tronului?

– Nu. N-am intrat în Sala Tronului nici în vizită, darămite aşa. Dar să ştiţi că directoarea acestei instituţii, când regele Mihai a vizitat Palatul pentru expoziţie, i-a dat cartea de onoare, de vizitator să semneze în ea şi s-a mirat de ce nu semnează. A zis: „Cum, dar şi regele Norvegiei a semnat în ea!?”. Vă daţi seama cât de jos e instinctul?

Orice om normal, orice societate sănătoasă nu ar fi transformat Sala Tronului în sală de pus pirostrii. Nu găseşti tu o sală unde să faci întâlnirea diplomaţilor şi ambasadorilor? Trebuie să batjocoreşti simbolul statalităţii române şi locul unde s-au semnat tratate, unde s-au făcut primiri, acreditări. Tot ritualul statal, de la Cuza încoace, s-a făcut acolo. Când eu vorbesc de statalitate nu vorbesc de instituţia şefului statului de la Cotroceni, aceea e o instituţie administrativă, eu vorbesc de valoarea, de suma de semne şi de valori ale statalităţii. Federaţia Rusă are coroana pe stemă, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Ungaria, Polonia, toate au coroana pe stemă pentru că nu e vorba de monarhie, e vorba de suveranitatea şi independenţa acelei ţări. Uitaţi-vă la Bulgaria.

E guvernare socialistă şi e cu coroana pe steag. Noi suntem singurii care nu o avem. Pentru că această deviere de la identitate s-a produs şi nu s-a reparat. Bucureştiul are 50 de hoteluri noi, săli de expoziţii minunate, se fac zeci de televiziuni, televizoare cu plasmă, toată lumea are maşini noi. Dar identitatea, dar diferenţa aceea dintre o naţiune şi un depozit plin de bunuri sau de oameni care e? Şi asta are foarte mare legătură cu statalitatea. Şi cu faptul că instituţia statalităţii serveşte nu numai un om care o reprezintă, ci şi un întreg sistem de valori care te fac să nu-ţi fie ruşine la frontieră când te duci să arăţi paşaportul de român.
Federaţia Rusă are coroana pe stemă, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Ungaria, Polonia, toate au coroana pe stemă pentru că nu e vorba de monarhie, e vorba de suveranitatea şi independenţa acelei ţări.

Bucureştiul are 50 de hoteluri noi, săli de expoziţii minunate, se fac zeci de televiziuni, televizoare cu plasmă, toată lumea are maşini noi. Dar identitatea, dar diferenţa aceea dintre o naţiune şi un depozit plin de bunuri sau de oameni, care e?

– Cum credeţi că ar fi arătat România astăzi dacă în decembrie 1989 regele Mihai I ar fi revenit pe tron?

– N-ar fi putut reveni. N-ar fi putut să arate altfel decât aşa. Nu se putea, nu avea cum pentru că nu avea loc. Este un exerciţiu de imaginaţie strict gratuit. Nu putea să fie altfel decât ce a fost. Nu era absolut nicio condiţie îndeplinită pentru ca noi să putem să avem dreptul de a pune o astfel de ipoteză în faţă. Vorbeşti despre o alternativă atunci când ea are cum să se petreacă.

– Cum vedeţi pe viitor rolul instituţiei monarhice din România?

– Ca o instituţie care va veghea la consolidarea şi transformarea coerentă a identităţii şi statalităţii româneşti. Noi credem că avem un lider care inspiră, care durează, care construieşte şi care promovează cele patru valori ale viziunii noastre: loialitate, spirit de răspundere, generozitate şi puterea exemplului personal. Dacă aceste valori pot îmbrăca forme statale, forme economice sau forme culturale, mentalitare, suntem gata să mergem cu aceste forme cât de departe pentru a le implementa. Ce fel de funcţii vom avea în procesul nostru de implementare e şi un răspuns pe care îl veţi da dvs., nu noi.

– Principele Nicolae este pregătit să preia această misiune?

– Este independent, este un tânăr de 23 de ani care locuieşte în Anglia. Nicolae a împlinit 23 de ani, îşi continuă studiile, va face o completare a studiilor universitare cu studii de business, de finanţe. După ce le va termina o să vină în România.

– E interesat de România?

– Absolut! Este interesat. În aceşti patru ani în care va urma studiile universitare va veni din când în când în ţară, când şcoala îi va permite. La final va încerca să preia, uşor-uşor, o parte din răspundere. A spus că doreşte să o facă şi, de altfel, e liber să o facă. Depinde foarte mult de cât poate să ducă în spate, de cât de bune rezultate o să dea, pentru că acum nu mai sunt vremurile monarhice de început de secol XX când i se spunea copilului cu cine să se însoare, ce să facă şi unde să se ducă.

– În fond, este vorba despre destinul instituţiei pe care dvs. o reprezentaţi.

– Dar să ştiţi că nu este nicio grabă. Uitaţi-vă puţin la destinul nostru, al principesei şi al meu. Începuturile noastre nu prefigurau nimic din toate astea. Nicolae are 23 de ani. Principesa a venit în România la 39 de ani, avusese o carieră la ONU, fusese în Anglia la câteva instituţii sociale la care a lucrat. Nu văzuse niciodată România. Eu am avut o carieră de o cu totul altă natură, am fost actor, toată viaţa mea, 25 de ani, şi am început o şcoală militară la 42 de ani. Venirea noastră în România în 2001 a fost nu numai neaşteptată, dar s-a produs în a doua jumătate a vieţii. În ultimii şapte ani s-au petrecut transformări atât de incredibile încât am ajuns astăzi să discutăm despre posibilitatea candidaturii mele la preşedinţia României. Acelaşi lucru se aplică şi în privinţa prinţului Nicolae.

Generaţia a cincea va reuşi să-şi facă în 30 de ani datoria. 30 de ani e onorabil, vom avea 80 de ani. Dacă vom reuşi să ne facem datoria măcar atât cât spun eu, va fi o bază pentru ca Nicolae şi generaţia lui să continue. Şi vor fi liberi să o facă de pe orice poziţie. Dacă doreşte să candideze, va candida. Dacă va reuşi să impună regalitatea instituţional, în orice fel de formă, o va face. Cum vor arăta Constituţiile europene peste 30 de ani? Aveţi idee? Cât de multă suveranitate va avea România în 2050? Ştiţi? Va mai avea armată? Va mai avea politică externă? Va mai avea politică agricolă?

– Scopul este păstrarea identităţii naţionale…

– Aici e rolul Casei Regale, care s-a format în 1866 în România ca să livreze şefi de stat. Este normal că ne interesează cum va arăta statalitatea în 2030. În toţi aceşti 140 de ani Casa Regală a vegheat la identitate. De altfel, dacă vă gândiţi puţin la poziţiile regelui Mihai în toată perioada exilului, el niciodată nu a vorbit despre politică. Întotdeauna a vorbit despre aspectele din politica României care afectau identitatea românească, care-i afectau libertăţile, care-i afectau democraţia. Nu se referea la sistem sau la doctrine. Fiindcă de fapt el veghea identitatea românească.

Cel mai redutabil adversar

Egoismul şi prostia sunt adversarii mei cei mai mari. Egoismul, în sensul că toate acţiunile pe care le promovează Casa Regală şi biroul meu sunt acţiuni de destupare a societăţii, de împingere a limitelor ei. Or, acestei acţiuni i se opun prostia şi egoismul. Ni se închid uşi din interese personale, care se opun interesului celorlalţi. Prostia, pentru că există limite de înţelegere asupra unor lucruri. Şi asta nu are legătură cu vârsta. Uitaţi-vă la Neagu Djuvara, la Radu Beligan, care au 18 ani în inima lor şi în creier au 25. Nu au nicio problemă.
Ni se închid uşi din interese personale, care se opun interesului celorlalţi

Oamenii din umbră

Un om care m-a sprijinit extraordinar de mult de-a lungul timpului este principele Lorenz al Belgiei. Un om care apare mai puţin în viaţa publică românească, deşi a fost în vizită aici. Este din generaţia mea, este arhiduce al Austriei şi principe al Belgiei. Este un om pe care îl admir enorm de mult şi care a fost unul din cei mai mari inspiratori şi încurajatori ai mei în ceea ce fac. Pe de altă parte, regele Mihai a fost întotdeauna hotărâtor în tot ceea ce am făcut. Deşi păstrează o anumită modestie, adevărul este că fiecare pas pe care eu l-am făcut public a fost vegheat şi condus de el. Până şi cele mai mici gesturi nu le fac fără să-l întreb.
Fiecare pas pe care eu l-am făcut public a fost vegheat şi condus de regele Mihai. Până şi cele mai mici gesturi nu le fac fără să-l întreb.

Poveste de viaţă

Biografia regelui Juan Carlos m-a inspirat

În anul 2000 eram cu principesa Margareta la San Francisco, în luna noiembrie, şi trăiam două din cele mai descurajante momente din viaţa noastră. Dacă vă aduceţi aminte, democraţia americană avea o experienţă – a fost alegerea aceea între Al Gore şi George W. Bush. Se crease imaginea că scârţâia cea mai perfectă democraţie. Şi asta pentru un român era foarte descurajant. Să citeşti comentariile care erau, dezamăgirea oamenilor, gustul amar.

La noi erau alegeri prezidenţiale despre care nu intru în detalii fiindcă le cunoaştem. Şi în această atmosferă sumbră ne-am dus într-o zi la o librărie şi am cumpărat o carte care ne-a ieşit în drum. Cartea era o biografie a regelui Juan Carlos.

Am citit-o seara. Nu am mai dormit toată noaptea. A doua zi, principesa a luat şi ea cartea şi nu a mai dormit până nu a terminat-o. A fost ca un fel de premoniţie. Pentru că imediat după aceea, în ianuarie, am venit în România. În 2001, în luna aprilie, ne-am mutat la Palatul Elisabeta, iar în luna mai la Săvârşin. Ce avea acea carte? Avea o experienţă de înnodare a trecutului şi a tradiţiei monarhice, cu prezentul şi viitorul democratic, pe alte coordonate. A fost ca un fel de inspiraţie. La numai câteva luni ea a putut fi pusă în aplicare.
Ce avea acea carte? Avea o experienţă de înnodare a trecutului şi a tradiţiei monarhice, cu prezentul şi viitorul democratic

„Ion Iliescu vine din când în când la rege”

– Fostul preşedinte Ion Iliescu mai vine la Palat să se întâlnească cu regele Mihai?

– Vine din când în când.

– Se sfătuiesc în chestiuni politice?

– „Sfătuit” e un pic cam mult spus.

– Credeţi că s-au explicat cele două personalităţi?

– Nu, dar nici nu cred că au nevoie. Pentru că la acest nivel al forţei politice nu e nevoie de cuvinte. De exemplu, gândiţi-vă la diversele momente în care s-au întâlnit. Momentul 2002 când unul era la Palatul Cotroceni şi celălalt venea în vizită. Sau momentul 2006, la Ateneul Român, când regele împlinea 85 de ani şi Ion Iliescu venea în vizită.

– Preşedintele Traian Băsescu vine la Palatul Elisabeta?

– Nu a fost niciodată în ultimii patru ani. Principesa Margareta şi cu mine ne-am întâlnit cu domnia sa la castelul Săvârşin în 2004 când era primar. Iar după aceea, din 2005 până azi ne-am întâlnit în mai multe ocazii în diverse locuri, dar nu la Palatul Elisabeta – la Cotroceni, la Universitatea Naţională de Apărare, pe câmpul de bătălie la Cincu, la manevrele acelea militare, la diverse ceremonii în oraş.

– Din noua generaţie aveţi un artist sau un actor preferat?

– Din păcate, nu-i cunosc aproape deloc. Ultima dată când am văzut un spectacol a fost cu ani şi ani în urmă, la Teatrul Odeon. Totuşi, unii actori sunt foarte apropiaţi de noi – Dan Puric, Marcel Iureş, Oana Pellea, Radu Beligan – sunt oameni care cred în noi. Sunt foarte bucuros că această parte de 25 de ani din viaţa mea a lăsat o urmă enormă în mine ca persoană, dar nu mai face parte din orizontul meu actual. Trebuie să fim realişti.