92 de ani de la proclamarea Regelui-copil

articol de avocat dr. Ioan-Luca Vlad

Pe 20 iulie 2019, se împlinesc 92 de ani de când Regele Mihai I al României a fost pentru prima oară învestit cu funcţia supremă de Cap al Statului, aşa cum o denumea Constituţia din 1923.

20 iulie 1927 rămâne, ca toate succesiunile regale, o zi ambivalentă, prin faptul pierderii de către România a marelui său Suveran unificator, Ferdinand I. Însă, prin efectul imutabil al dictonului “Regele a murit. Trăiască Regele!”, transpus în dreptul succesoral dinastic prin formula franceză “le mort saisit le vif”, 20 iulie reprezintă şi data începutului primei domnii a Regelui Mihai I, şi cu aceasta începutul unor pagini pline de semnificaţie pentru istoria contemporană a României.

Şi totuşi, lucrurile se întâmplau cu 92 de ani în urmă într-o altă lume, interbelică, aflată în acel moment într-o expansiune fără precedent; o lume cu alte viziuni, cu alte idealuri, cu alte principii, decât a noastră. Regele nostru a fost un pod peste generaţii, peste vremuri, şi un adevărat manual viu de istorie.

Regele Mihai și-a consolidat poziţia unică în istoria lumii, prin două recorduri: a fost pentru mulți ani unicul supravieţuitor dintre şefii de stat în viaţă în Al Doilea Război Mondial și a fost monarhul cu cea mai lungă viaţă de după proclamarea ca rege  (20 iulie 1927 – 5 decembrie 2017);

Ce s-a întâmplat în aceşti 92 de ani? Probabil, în afară de înfiinţarea Dinastiei şi de Marea Unire, majoritatea lucrurilor care definesc România de astăzi. Între 1927 şi 2019, România şi-a schimbat faţa profund. Din acel an, România a trecut prin etapele de democraţie, autoritarism, dictatură, restauraţia democratică, ascensiunea comunistă, totalitarism, pentru a reveni apoi la democraţie, dar nu şi la o Constituţie legitimă monarhică.

S-au schimbat, în această perioadă, nu mai puţin de 82 de guverne, luând în calcul toate regimurile politice (inclusiv formulele cu prim-ministru interimar, şi numărând de mai multe ori guvernele cu acelaşi prim-ministru, după remanieri), ceea ce arată o instabilitate destul de cronică a executivului românesc.

Numele României s-a schimat de patru ori. Imnul României s-a schimbat tot de patru ori. Stema României s-a schimbat de şase ori (inclusiv cea mai recentă modificare, prin reintroducerea Coroanei de Oţel). Am avut şase Patriarhi şi 20 de Preşedinţi ai Academiei Române. Şi multe, multe altele.

Prin toate aceste schimbări, Regele a rămas singur, permanent, uneori actor principal al istoriei, alteori un martor influent, care a văzut şi a contabilizat toate câte se întâmplau cu ţara lui. Probabil că momentul 23 august 1944 rămâne cel în care Regele şi-a folosit toată puterea personală şi statală pentru a schimba destinul României.

Dar în cei 90 de ani pe care Regele Mihai i-a trăit după propria încoronare (a închis ochii la 5 decembrie 2017), el a avut ocazia de a influența mersul României, pe planuri mai mici, zi de zi, de la rolul său în ajutorarea celor persecutaţi şi victimizaţi în Al Doilea Război Mondial, până la vocea românească unică pe care a reprezentat-o în Exil, ori în timpul negocierilor pentru admiterea în NATO şi în Uniunea Europeană.

Regele Mihai I rămâne o parte esențială a istoriei moderne și contemporane a României. Este şi unul dintre motivele morale pentru care, astăzi, activitatea publică a Familiei Regale continuă neîntrerupt, sub conducerea Majestății Sale Custodelui Coroanei, care este succesoarea unei instituții și a unui simbol unice, în România şi în lume.