26 Martie și marcarea timpului istoric

Av. Dr. Ioan-Luca Vlad

În calendarul modern al României, ziua de 26 Martie lipseşte din rândul sărbătorilor oficializate prin decrete şi legi. Cu toate acestea, 26 Martie marchează un moment deosebit, în care cercul aspiraţiilor de neatârnare ale românilor s-a închis pentru prima oară în anul 1881.

La 14/26 martie 1881, România a fost proclamată Regat, iar Carol I, până atunci Prinţ, ori Domn, al Principatelor Unite Ţara Românească şi Moldova a fost proclamat primul Rege al României.

Prin proclamarea României ca Regat aceasta şi-a arătat lumii împlinirea independenţei sale, câştigată, prin sânge, pe câmpul de luptă de la Plevna. Nu este întâmplător că, începând cu anii 1880, România apare cu o altă culoare pe hărţile Europei, după ce timp de secole fusese colorată la fel cu Imperiul Otoman.

În acelaşi timp, în ierarhia diplomatică şi protocolară a ţărilor, într-o vreme când deviza „par in parem non habet imperium” (egalul nu are putere asupra egalului său) de-abia căpăta formă în dreptul internaţional public, România câştiga prin voinţa naţională un loc egal cu marile puteri ale lumii.

Tot în această zi, prin „Legea Pentru Proclamarea Titlului de Regat al României,” Familia Regală – până atunci identificată ca o Dinastie străină venită pe Tronul unei Românii aflate sub suzeranitate, tocmai pentru a o elibera şi a-i consolida identitatea – devine Familia Regală Română, luându-şi numele „al / a României.”

Cum spuneam, primul cerc istoric, cel al neatârnării României şi câştigării locului său meritat pe harta Europei, a fost închis la 14/26 Martie 1881. Acesta a fost urmat de Marea Unire, care a desăvârşit a doua mare dorinţă a românilor, anume aflarea lor cu toţii pe teritoriul aceluiaşi Stat, în care să-şi dezvolte cultura şi identitatea naţională.

Marea Unire, proclamată în 1918, a fost ulterior desăvârşită printr-un proces de lungă durată, constând în, pe de o parte, recunoaşterea ei internaţională şi fixarea frontierelor ţării, iar pe de altă parte, în unirea legislativă şi administrativă a provinciilor istorice, unificarea procedurilor interne de guvernare şi a organelor administrative ale ţării, precum şi închiderea diferitelor entităţi moştenite de la fostele imperii, care nu mai corespundeau organizării naţionale (lichidarea Ducatului Bucovinei, precum şi a „universitas saxonum et siculorum”, moştenitoarele formelor de organizare autonomă pe naţiuni din Evul Mediu).

Data de 26 Martie corespunde unuia dintre aceşti paşi, anume promulgarea Legii Electorale pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat din anul 1926. În viziunea redactorilor ei, „noul regim electoral […] corespundea pe de-a întregul atât condiţiunilor politico-sociale actuale, cât şi intereselor permanente ale statului[1]”. Parlamentul ales în martie 1922, potrivit unui Decret-lege electoral din noiembrie 1918, emis încă în focurile războiului, căuta ca prin această lege să elimine convulsiile şi dezechilibrele din viaţa publică a României Mari, prin garanţia unei stabilităţi a majorităţii parlamentare pentru fiecare mandat de patru ani.

Principala inovaţie a Legii Electorale din 1926 era instituirea unei „prime electorale”. Modul cum funcţiona acest sistem era că gruparea politică care întrunea cel mai mare număr de voturi pe ţară, dar cel puţin 40%, se declara „grupare majoritară” iar celelalte erau „grupări minoritare”. Apoi se identificau circumscripţiile unde grupările minoritare au obţinut o majoritate locală. Ele primeau mandatele corespunzătoare indiferent de procentul obţinut pe ţară. Aceste mandate se scădeau din total. Din restul rămas, se alocau jumătate „grupării majoritare”, iar cealaltă jumătate se împărţea proporţional între toate partidele, inclusiv cel majoritar. Astfel, aplicarea practică rezulta, în principiu, într-o majoritate confortabilă, de aproximativ 60%, pentru partidul care obţinea 40% din voturi, ceea ce garanta stabilitatea politică. Nu se desemna o „grupare majoritară” dacă niciun partid nu obţinea 40% (ceea ce s-a şi întâmplat ulterior), sau dacă exista egalitate peste acest procentaj.

Alte inovaţii din lege se refereau la reprezentarea diferitelor corpuri profesionale, care alegeau un număr de Senatori din rândul lor, astfel: Camerele de comerţ, pe secţii (industriale, respectiv comerciale), Camerele de agricultură, Camerele de muncă, Universităţile, precum şi extinderea sistemului Senatorilor de drept (Moştenitorul Tronului, Patriarhul şi Mitropoliţii, Episcopii ortodocşi dar şi greco-catolici, Capii celorlalte confesiuni recunoscute cu peste 200 000 de credincioşi, Şefii cultelor mozaic şi musulman, Preşedintele Academiei Române; precum şi foştii prim-miniştri cu 4 ani de mandat, foştii miniştri cu 6 ani de mandat, foştii preşedinţi ai corpurilor legiuitoare cu 8 sesiuni ordinare, foştii senatori şi deputaţi cu 10 legislaturi, foştii prim-preşedinţi ai ÎCCJ cu 5 ani, unii generali în rezervă, şi foştii preşedinţi ai Adunărilor Naţionale din Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia). Este de remarcat că niciunul dintre senatorii de drept nu erau aleşi de Rege (ca în Constituţia din 1938), ci fie de corpurile pe care le reprezentau, fie erau desemnaţi prin merit.

Din păcate, Legea electorală din 1926 nu a desăvârşit dorinţa Constituantei din 1923 de a acorda dreptul de vot femeilor, acesta apărând pentru prima oară, într-o formă redusă, prin Legea de organizare a administraţiilor locale dn anul 1929, iar la nivel parlamentar, abia în 1938. Două excepţii au fost reprezentate de Vera Mylerr-Lebedeff, prima femeie profesor universitar din România, şi Elena Densuşianu-Puşcariu, prima femeie doctor în medicină din România. Acestea au exercitat votul indirect, prin alegerile pentru forurile de conducere ale Universităţii din Iaşi.

Iată de ce 26 Martie trebuie să fie oricum o zi crucială în timpul Istoric al României. O zi, de altfel, aflată în corelaţie cu calendarul Bisericii precum şi cu cel al Naturii. Căci pe 26 martie Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte Soborul Arhanghelului Gavriil. Nu fără noimă este această alăturare, căci Arhanghelii Mihail şi Gavriil mai sunt numiţi şi Arhistrategi, iar câştigarea Independenţei şi Regalităţii României este una dintre cele două mari opere strategice reuşite ale naţiunii române. Iar Natura îşi arată în fiecare an, la sfârşitul lunii Martie, faţa sa vie, fericită, odată cu venirea Primăverii.

Sunt de părere că zilele aflate sub bune auspicii sunt marcate atât voit, de către oameni, cât şi aparent întâmplător, de către Destin. Iată că 26 martie este şi ziua de naştere a Majestăţii Sale Margareta, Custodele Coroanei Române. Născută la 68 de ani de la Proclamarea Regatului României, într-un moment în care acesta deja se destrămase sub pumnul sovietelor, Majestatea Sa a fost prima rază de speranţă a Majestăţilor Lor Regele Mihai I şi Regina Ana ai României.

Naşterea sa la 26 martie 1949 a închis, astfel, un cerc al istoriei personale a Dinastiei Române, marcând începutul unei perioade, cea a Exilului, şi apoi cea a revenirii în Ţară, în care Majestăţile Lor, alături de Generaţia a V-a a Familiei Regale, s-au străduit să păstreze şi să readucă României statutul câştigat la 14/26 martie 1881.

La 30 decembrie 2007, Majestatea Sa Regele, printr-un document anexat Normelor Fundamentale ale Familiei Regale a României, a instituit „Crucea Casei Regale a României” ca Decoraţie Regală, conferită persoanelor care au adus servicii importante valorilor Regalităţii în România. Ea este inspirată de Decoraţiile instituite de Familia Regală a României în trecut, şi le preia, astfel, şi tradiţiile. Totodată a confirmat calitatea fiicei sale mai mari de Moştenitoare a Coroanei.

Una dintre cele mai frumoase tradiţii ale tuturor Ordinelor şi Decoraţiilor majore ale unui Stat sau ale unei Dinastii, este instituirea unei Zile a Decoraţiei respective, cu un dublu rol – pe de o parte, marcarea unui eveniment istoric important, pe care şi Decoraţia în sine îl rememorează; pe de altă parte, întâlnirea Membrilor acelui Ordin sau Purtătorilor acelei Decoraţii. Întâlnirea nu este fără noimă, căci, prin intermediul numirilor într-un Ordin sau Decoraţie, orice Suveran lansează şi mesaje politice şi sociale. Aceştia nu sunt numiţi întâmplător, ci au în comun respectul şi efortul depus în apărarea şi promovarea unor valori, în cazul nostru, al respectului faţă de Statalitatea României, faţă de valorile Monarhiei şi faţă de Familia Regală a României.

Închei prin a ura tuturor Purtătorilor Crucii Casei Regale a României un 26 Martie fericit, iar Majestăţii Sale la mulți ani încununaţi de momente care să confirme semnificaţia de foarte bun augur a zilei în care s-a născut!

[1] Noul regim electoral, în Viitorul, nr. 5421 din 27 martie 1926.