10 Mai, însemn al statalităţii României

Articol de Aurel V. Zgheran, publicat în Informatorul Moldovei, 5 mai 2011

http://informatorulmoldovei.ro/10-mai-insemn-al-statalitatii-romaniei/

O zi naţională nu poate înceta să fie simbol statal şi nu poate fi înlocuită de postulate contestabile ale istoriei. Ziua naţională întemeiază valoarea perenă a unei ţări. Ea este mărturisitoare a identităţii ţării. Extrapolând, este nimbul în care s-a cristalizat din paşi cruciali idealul naţional, stema de ambră a unei patrii prin care se străvede chipul ei. Fixările alogice ale zilei naţionale menţin până la decadenţă distorsionarea identităţii statale, creează interpolări de vanităţi, deviante în conflicte de interese exclusiviste, într-un provizorat istoric.

Odată cu executarea peşedintelui Ceauşescu s-a decis menţinerea formei statale republicane, deşi monarhia fusese decăzută abuziv şi ilegitim, prin lovitură de stat, la 30 decembrie 1947, îndepărtarea regelui neîndeplinind  condiţii de constituţionalitate şi nefiind rezultatul unui plebiscit al românilor. În aceeaşi tehnică a radicalităţii doctrinare au fost schimbate şi însemnele naţionale, printre care, Ziua naţională. Faţă de acest abuz, toate administraţiile succesive post-totalitare, de la Cotroceni, adormite în inerţie ideologică, au avut poziţii duplicitare sau catifelate, de complezenţă. Până şi Biserica a afrontat propriile-i principii imuabile, integrându-se abil şi favorabil sistemului republican, permisibil şi stimulator afacerilor, politicii şi colaborării,  uneori prin conexarea la aparatul securităţii. În armonie cu opiniile curente, astăzi Biserica glorifică cezarul timpului, consolidând indiciile pseudo-religioase, ceea ce nu va desacraliza poporul român, dar va proiecta o decrediblizare în plus care nu exprimă cât mai adecvat esanţa credinţei. Sigur nu se face acum vorbire despre Biserică în integritatea ei instituţională, sau pe durată nedeterminată. Istoria a dovedit în cursul ei că republica şi Biserica îşi pun, în cazul României, cel puţin, jug reciproc, exercitând una asupra celeilalte binele pe care şi-l fac roata cu frâna; istoriceşte, una cu cealaltă nu au afinităţi, iar proclamarea republicii a coincis cu suprimarea principiilor sacralităţii şi asasinate.

În România, singura ţară europeană fără coroană pe stemă, o ţară care are gravaţi pe bancnote compozitori şi scriitori, dar nici un domnitor se întreţin de peste şaizeci de ani auspiciile instituirii zilelor naţionale după curentele ideologice temporale, începând prin profanarea întregii glorii a zilei de 10 Mai, continuând cu atribuirea unei izbânzi luminoase a partidului comunist, pentru 23 august şi desăvârşindu-se opera fabuloasă a primenirii istoriei cu irelevanţă în ceea ce priveşte evenimentul crucial al Marii Uniri de la 1 Decembrie. Comuniştii au trucat furibund, semnificaţia zilei de 10 Mai, asociind-o sărbătorilor netradiţionale, în afara spaţiului pluridimensional al evenimentelor cu prestigiu memorial. Pentru acest motiv, se pune întrebarea cum au ajuns, unii profesori, şi de ce, să predea şi astăzi, în continuitate, absurdităţi întunecate, supraîncărcate cu fals istoric, cine şi de ce sunt cei ce tulbură analiza lucidă pe teme istorice, iniţiind contestabilitatea adevărului?!

10 Mai este sărbătoarea Regatului României, interzisă în republica inventată de Stalin şi înfiinţată la noi, de către Gheorghe Gheorghiu Dej, ignorată în manieră tacită, după 1989. Pe 10 Mai s-au împlinit trei aspiraţii sacre naţionale ale românilor: în 1866, a sosit la Bucureşti şi a depus jurământ în faţa Parlamentului, Prinţul Carol de Hohenzollern Sigmaringen, aparţinător uneia dintre cele mai vechi şi mai nobile familii germane, din care au descins regii Prusiei şi viitorii împăraţi ai Germaniei; în 1877, Principele Carol I a proclamat Independenţa absolută a României (după 1947, comuniştii, în încercarea încrâncenată de a acoperi orice urmă regală, au strămutat sărbătoarea pe 9 mai, când ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu a afirmat independenţa); în 1881, Principele Carol I a fost ridicat la rangul de rege al României, punându-i-se pe cap o coroană făurită din oţelul provenit de la un tun capturat în Războiul Independenţei.

Toate aceste semnificaţii istorice ale zilei de 10 Mai conferă sărbătorii, legalitatea de simbol statal. Această zi nu are numai însemnătate naţională, ci şi importanţa echilibrului european, deoarece progresul ţării, sub domnia îndelungată, de aproape 49 de ani, cu două săptămâni mai mult decât a lui Ştefan cel Mare, a regelui Carol I, România a ajuns ţara cea mai propăşitoare dintre toate ţările învecinate, cu o monedă superioară cursului celorlalte, ale Uniunii Monetare Latine, ajungând la nivelul altor state vestice, cu structuri mai vechi. Progresul României sub sceptrul regelui Carol I a fost covârşitor. Ascensiunea ţării a constituit un factor potenţial al păcii Europei, activându-se o diplomaţie elevată, în toate momentele critice ale diplomaţiei continentale şi a lumii. Înrudirea regelui român, cu toate dinastiile europene a avut contribuţii la atenuarea discordanţelor politice, din Europa vremii sale!

10 Mai este ziua Regatului României, dar timpul contemporan, aşa cum observa Alteţa Sa Regală Principele Radu al României, actualizează reflecţiile lui Orwell, care spunea că în comunism nimic nu era mai imprevizibil decât trecutul! Continuitatea falsificării istoriei şi ignorarea evenimentelor marcante ale naţiunii, printre care cele de simbol statal, al zilei de 10 Mai, trecerea senină pe lângă ocaziile istoriei este o exemplificare a realităţii exprimate în cugetarea orwelliană. (despre cei 49 de ani de domnie ai regelui Carol I, în numărul viitor. Aurel V. ZGHERAN)