Instinctul construcției

Emiratele Arabe Unite, ca și Republica Populară Chineză, nu corespund termenului de democrație, așa cum îl definește spațiul politic al Uniunii Europene. Au însă două lucruri în comun: o serie de inițiative și de libertăți economice, în absența democrației de tip euro-atlantic, care au dus la prosperitate; și lideri care au provocat, cu viziune și program, o dezvoltare ieșită din comun, de fapt fără precedent în istoria regiunii lor și a lumii. Iar fenomenul devenirii (numit în politică și în economie “dezvoltare”) acestore țări, nu are legătură doar cu economia și cu politica, ci și cu proiecția vizionară și responsabilă a statorniciei națiunii, la scară istorică.

În România, marea realizare din 1989 încoace a fost dobândirea unui cadru democratic. Este, desigur, fundamental. Fără această răsturnare de sistem nimic nu ar fi posibil, astăzi și mâine. Dar instinctul construcției durabile întârzie să apară la noi în țară. Mai ales în comportamentul celor câteva mii de oameni care alcătuiesc establishment-ul politico-administrativ.

Am vizitat China și Emiratele Arabe Unite. În ambele societăți, freamătul dezvoltării este aproape palpabil, nimic nu este întâmplător, totul este prevăzut, măsurat, exploatat economic, adus la zi, conectat la prezent și proiectat spre viitor. Știu că sistemul lor politic nu este de invidiat și nici acceptabil în ori comparabil cu Uniunea Europeană. Știu și faptul că o dezvoltare atât de accelerată în ultimii treizeci de ani are aspecte negative și comportă riscuri. Nu pot fi ignorate minusurile acestor societăți. Dar rezultatele sunt incredibile. China a scos din starea de sărăcie, în numai trei decenii, mai bine de 400 de milioane de oameni, performanță fără egal în întreaga istorie a omenirii. O dezvoltare excepțională are și Malaezia sau Singapore ori, în spațiul Golfului, Qatar. Nu trebuie, desigur, uitate problemele şi criticile aduse unora dintre aceste țări, astăzi, la scară internaţională. Uneori creşterea economică din ultimele două decenii s-a făcut cu preţul abandonării unor principii pe care Europa le consideră de neînlocuit. Exemplul dat de mine se referă la puternicul simț al dezvoltării de lungă durată, al stabilității și continuității.

Generația actuală a administratorilor politici ai României nu pare tentată de viziuni instituționale și nici de proiecții strategic-economice. Acestea ar aduce stabilitate și forță, ar servi securitatea națională. Formați la o școală care îi învață că sensul puterii este efortul de a o păstra, ei adesea nu construiesc nimic, în afară de mecanisme care să-i țină „pe val“. În România, după douăzeci de ani de democrație, nu avem autostrăzi, nici porturi moderne, aduse la zi, nici noi aeroporturi, nici căi ferate performante, dar nici convingerea că ele ar fi absolut necesare. Răspunderea față de o Românie solidă și temerară este mereu a altcuiva, nu se știe bine cine.

Adesea se uită faptul că, în virtutea principiilor pe baza cărora funcţionează, în principal cel al concurenţei şi cel al externalizării cât mai multor costuri, lumea economică singură nu poate acoperi nevoia de Bunuri Comune, cele care folosesc tuturor, dar nu cad direct în sarcina nimănui.

Astăzi, după două decenii de când asist la neputința amuzată a societății românești de a construi autostrăzi, sunt convins că motivul profund, real, pentru care nu avem infrastructură este că nu suntem convinși că avem cu adevărat nevoie de ea.

Am citit în anii din urmă comentariul greșit al unei personalități a societății civile, care traducea expresia englezească „breaking news“ prin „știri tari“. „Breaking“ nu înseamnă tare, ci ceva care tocmai se sparge, precum valul pe care plutesc cei ce, în zilele noastre, fac „surf“ politic. Se poate spune că pe noi ne caracterizează „breaking politics“, adică politica făcută pe creasta valului, dătătoare de adrenalină și care ne amăgește că ne mișcăm. De fapt, rezultatul este egal cu ceea ce rămâne de la valul care tocmai s-a spart: efort irosit fără a avansa, pericol înfruntat fără nici o urmare practică.

În timpul acesta, țări care nu răspund standardelor euro-atlantice de democrație construiesc cu o viteză amețitoare. Mi se va spune ca Emiratele Arabe Unite au petrol. Nu acesta este secretul. Să nu uităm că petrol are și Irakul. Petrolul a ajutat mult, la început, în anii ‘70. În ultimele decenii a jucat un rol decisiv creierul. Și dorinta de a construi ceva.

Am constatat în ultimii ani, la noi, o regretabilă ignorare a fenomenului extraordinar al dezvoltării economice a lumii. Personalități din elita intelectuală mi-au răspuns sec “noi nu primim lecții de la partea aceea de lume”, la pledoaria mea entuaziastă asupra unor dezvoltări fără precedent în țări din afara Europei. Dacă la aceasta mai adăugăm puținul interes al mass-mediei asupra economiei și politicii din mediul internațional, precum și descurajarea constantă a performanțelor diplomației române (prin tăierea de fonduri și intimidarea ei cu mijloace politice), avem tabloul trist al unei însingurări fără rost.

Pentru a fi corect: nici în alte țări ale Uniunii Europene nu există, la nivel public, un interes real, profund, a ceea ce au reușit, cu toate imperfecțiunile lor, țări din Asia, în plan economic. Avem, din păcate, încă destul de puternic înrădăcinată în Europa pornirea de a disprețui ceea ce nu este al nostru sau ceea ce nu ne seamănă.

Când Regele Mihai, în mesajele de Anul Nou ale ultimilor ani, vorbea despre „instinctul binelui național“, Majestatea Sa se gândea la pornirea lăuntrică de a consolida: Statul, economia, infrastructura, cultura, educația, sănătatea. Pornirea proiectelor fundamentale, cele care cer loialitate, generozitate, răbdare și modestie.

În China, orașul olimpic are 5 km pătrați și s-a construit în mai puțin de douăzeci și patru de luni. Monaco are 2 km pătrați și i-au trebuit patru decenii ca să ajungă ceea ce este astăzi. La Dubai, un etaj de clădire se construiește în trei zile. La noi, în aceleași trei zile se cheltuiesc energii pentru rivalități politice sterpe. Noi mai pierdem o ocazie, Emiratele Arabe Unite mai construiesc un etaj. Și apoi încă unul, și încă unul.

În vacanțele lor din ce în ce mai de calitate, românii merg în Turcia, Italia, Emirate, Croația, Grecia și Spania. Adică acolo unde este confortabil, ieftin și agreabil. În timp ce noi ignorăm sau distrugem patrimoniul arhitectural citadin care ne-a rămas, alții construiesc noi suprafețe de pământ pe mare, extinzând teritoriul lor național, iar omenirea se bate să cumpere acolo metri pătrați care au ajuns la peste 5,000 de euro fiecare. În România, unele orașe au centre vechi fermecătoare și originale, neprețuite: Cluj, Iași, Timișoara, Galați, Lugoj, Brăila, Bistrița, Sulina etc. Refacerea lor este timidă, izolată, guvernată de întâmplare și de bunul-plac.

Prăpastia dintre cârmuirea fără orizont și instinctul corect al comunităților locale românești se mărește pe zi ce trece. Din păcate, “factura” fiecărei săptămâni pierdute din prezentul românesc o vor plăti românii viitorului, cei aflați astăzi în școli. La vremea scadenței, ei nu vor mai avea cui să ceară socoteală, fiindcă eroii isprăvilor de astăzi vor fi de mult ieșiți pe ușa din dos a istoriei.