După război, mulți viteji se-arată

Text de Romulus Dan Busnea

,,După război, mulţi viteji se-arată”, spune o vorbă din popor. Extrem de tulburat de atitudinea neprincipială a preşedintelui Băsescu faţă de Majestatea Sa Regele Mihai (ca să nu folosesc un termen mai urât), înainte de reproducerea fragmentului care va apare în cartea subsemnatului, intitulată ,,Povestea unui colţ de rai – Slănic Moldova”, doresc să spun doar că mulţi dintre istorici şi jurnalişti, trebuiau să lămurească până acum, în totalitate şi definitiv actul de la 23 august 1944, fapt istoric, căruia ar trebui să i se dedice în fiecare an mult mai mult spaţiu mediatic, pentru a nu se ajunge la astfel de interpretări, mai ales din partea unui şef de stat. Şi să nu uităm că înainte de orice simpatie faţă de o orânduire sau alta, faţă de un partid sau de o formaţiune politică, trebuie să cinstim şi să respectăm valorile neamului. Preşedintelui Băsescu, doar o vorbă îi transmit: Ruşineeee!

Al Doilea Război Mondial. Soarta României, discutată la Slănic Moldova

Devenit oraş de frontieră în timpul odiosului Dictat de la Viena de la 1940, Slănicul a cantonat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cartierul general al Grupului de Armate ,,Ucraina de Sud”, care îşi avea sediul la Hotelul Racoviţă, iar comandantul acestuia, generalul-colonel Hans Friesnner era găzduit împreună cu aghiotanţii săi, la Vila ,,Rica”. Lucruri însemnate s-au petrecut în vara anului 1944 la Slănic Moldova, când România devenise un teatru de operaţiuni militare, care aveau să culmineze cu actul istoric de la 23 August şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. Dată fiind precipitarea evenimentelor generate de criza gravă creată pe flancul sudic al frontului de est în urma ofensivei Armatei Roşii din martie 1944, situaţia militară de pe teatrul de operţiuni din România, se va consolida în perioada următoare, armatele germane staţionate în România, depunând eforturi considerabile în vederea stabilizării şi menţinerii liniei frontului. ,,Pentru conducerea Reichului, menţinerea României în sfera de influenţă germană devenise în primăvara şi vara anului 1944 o problemă de importanţă vitală pentru continuarea războiului. Din punctul de vedere al intereselor economice şi militare ale Reichului, România reprezenta la acea dată nu numai principalul furnizor de petrol pentru maşina de război germană, dar prin contigentele militare româneşti aflate pe frontul de est, era în acelaşi timp principalul aliat al Wehrmacht-ului în războiul împotriva URSS. Pe de altă parte România era extrem de importantă şi din punctul de vedere al căilor de comunicaţii şi aprovizionare ale trupelor aflate pe frontul de est. Nu în ultimul rând necesitatea apărării teritoriului României era determinată de considerente politice, deopotrivă interne şi externe. Ocuparea de către trupele sovietice a noi teritorii româneşti ar fi condus cu certitudine la o gravă criză internă, fapt ce ar fi afectat nu numai atitudinea României faţă de colaborarea cu Germania, ci şi a celorlalte state balcanice”.[1] Dar situaţia de pe frontul de război avea să ia o turnură neaşteptată după debarcarea Aliaţilor în Normandia, mai cu seamă, după declanşarea la 22 iunie 1944, de către armatele ruseşti, a unor operaţiuni care s-au extins în sectoarele de front a celor două Grupuri de Armate germane, ceea ce a dus la retragerea pe parcursul lunii iulie, a unui număr de 11 divizii germane din zonele de război aflate pe teritoriul României. Acest fapt a afectat într-o mare măsură capacitatea operativă a Grupului de Armate ,,Ucraina de Sud”. În aceste condiţii, înainte de a se prezenta la noul post de comanndă aflat la Slănic Moldova, generalul Friessner, este primit la 24 iulie, de către Adolf Hitler, care cu această ocazie îi expune comandantului german, situaţia politică şi militară de pe frontul de război din România, refuzându-i acestuia, propunerea de retragere a frontului în spatele râului Prut, în cazul atacurilor sovietice în direcţia sud. O zi mai târziu, Friessner s-a prezentat la Comandamentul Grupului de Armate de la Slănic Moldova, unde i se aduc la cunoştinţă ultimele noutăţi de pe teatrul de operaţiuni militare, care erau total diferite faţă de cele ce reieşeau din discursul optimist al lui Hitler. În aceste condiţii, generalul Friessner ia măsuri urgente menite a cotracara eventualele schimbări de poziţie în politica românească, ordonând trupelor din subordine să organizeze unităţi de intervenţie, pregătite să răspundă prompt comenzilor de luptă date de către superiorii lor. La rândul său, Mareşalul Antonescu, îngrijorat de modul cum decurg ostilităţile, a decis să plece pe front pentru a evalua împreună cu comandantul Grupului de Armate ,,Ucraina de Sud”, situaţia creată şi pentru a lua măsurile ce se impuneau pentru oprirea ofensivei sovietice. La 21 august 1944, comandantul statului român se deplasează la Slănic pentru o primă întervedere oficială cu generalul-colonel Hans Friessner, în cadrul căreia a fost discutată situaţia creată în urma străpungerii frontului de către armata sovietică. Mareşalul a fost surprins la rându-i de retragerea în grabă a unor divizii româneşti, promiţând comandantului german să rezolve problemele ivite şi să-i tragă la răspundere pe cei vinovaţi. În finalul discuţiei, Antonescu s-a declarat de acord cu măsurile militare prezentate de partae germană, dar a ţinut să atragă atenţia asupra menţinerii- indiferent de situaţie, a Basarabiei şi a oraşului Iaşi. După discuţia oficială, a urmat una confidenţială, în cursul căriea, Friessner i-a adus la cunoştinţa mareşalului zvonurile care circulau în ţară şi în armată, privin iminenţa unei lovituri de stat îndreptate împotriva sa. Pe 22 august, după o nouă vizită întreprinsă pe frontul de război, Mareşalul Antonescu s-a întâlnit la Slănic Moldova pentru ultima oară cu generalul Hans Friessner. După evaluarea situaţiei militare, care se agravase între timp în mod considerabil, cei doi conducători de armate au căzut de acord în privinţa retragerii trupelor germano-române pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, mareşalul promiţându-i generalului german că va trimite pe front toate rezervele disponibile la acea dată. Deşi Mareşalul Antonescu dorea să continue lupta până la capăt alături de Germania căreia îi era pe deplin fidel, în urma evoluţiei dezastruoase a operaţiunilor din Moldova, el decisese că este cazul să încheie armistiţiul, dar consecvent opiniilor sale, a considerat că înainte de toate, situaţia militară trebuia stabilizată pe linia fortificată Focşani-Galaţi, pentru a-i detremina astfel pe aliaţi să îmbunătăţească condiţiile de armistiţiu propuse guvernului român. Arestarea lui Antonescu şi lovitura de stat de la 23 august 1944, a însemant desprinderea României de Germania nazistă, care a accelerat capturarea şi distrugerea principalelor unităţi de luptă germane de pe teritoriul României, printre care s-a aflat şi Grupul de Armate ,,Ucraina de Sud”, al cărui comandament s-a retras în mare grabă de la Slănic Moldova.

,,Lovitura de stat din 23 august şi desprinderea României din alianţa cu cel de-al III-lea Reich au accelerat deznodământul ostilităţilor pe flancul sudic al frontului de est, situaţia Grupului de Armate <<Ucraina de Sud>> devenind în scurt timp catastrofală. Ca urmare a faptului că Armata Română a dat curs fără ezitare proclamaţiei regale – ce prevedea încetarea focului pe frontul de est – părăsindu-şi în consecinţă poziţiile, numeroase unităţi germane au fost în scurt timp încercuite, capturate sau distruse de cărtre forţele Armatei Roşii. Astfel, în 24 august 1944, armatele sovietice aparţinând Fronturilor 2 şi 3 ucrainene au făcut joncţiunea în localitatea Leova, încercuind 5 comandante generale şi 16 divizii ale Armatei a 6-a Germane, care au fost capturate sau nimicite. Cauzele acestei înfrângeri de proporţii nu pot fi atribuite exclusiv loviturii de stat de la 23 august şi ieşirii României din război – aşa cum au încercat să explice în bună măsură foştii comandanţi militari germnai, implicaţi la acea dată mai mult sau mai puţin în evenimentele de pe teatrul de operaţiuni din România. O responsabilitate cel puţin la fel de mare revine şi măsurilor eronate şi tardive luate de forurile decizionale ale Reichului. În acest sens, credem că este suficient să menţionăm slăbirea potenţialului de luptă al Grupului de Armate <<Ucraina de Sud>> în ajunul declanşării ofensivei sovietice, prin transferarea aproape în totalitate în alte sectoare de front a diviziilor sale blindate ce vizau îndepărtarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu, erorile comise de comandamentul Grupului de Armate <<Ucraina de Sud>> în conducerea operaţiunilor militare şi, nu în ultimul rand, subevaluarea consecinţelor şi sprijinului de care s-a bucurat din partea opiniei publice, a clasei politice şi a Armatei, actul realizat de Regele Mihai. De altfel, în cursul unei convorbiri ulterioare dintre Hitler şi Ante Pavelic (18 septembrie 1944), însuşi Fuhrerul avea să nominalizeze trei crize majore, cărora Wehrmacht-ul fusese nevoit să le facă faţă în cursul anului 1944: debarcarea din Normandia, prăbuşirea Grupului de Armate <<Centru>> şi, nu în ultimul rand, <<trădarea României>> de la 23 august 1944”.[2]

Consecinţele actului istoric de la 23 august 1944; argumente istorice şi concluzii finale

Pentru că tot am evocat două momente istorice importante petrecute la Slănic Moldova cu doar o zi înainte de 23 august 1944, să rămânem un pic în atmosfera acelor zile fierbinţi , când se pecetluia soarta României. Iată ce relata generalul Aurel Aldea- fost ministru de Interne (23 aug.-3 nov.1944) şi şef al Comandamentului General al Apărării Teritoriului (1944-1945), unul dintre participanţii activi la actul de la 23 august, aşa cum reiese din declaraţia aflată în dosarul din arhivele Securităţii: ,,…O incompletă pregătire trebuie urmată imediat de arestare. O ofertă pentru armistiţiu din partea regelui şi a noului guvern avea să fie altfel primită de Aliaţi. Se scontau condiţii mai avantajoase, în plus, autoritatea regelui de a ordona întoarcerea armelor contra germanilor nu putea fi egalată de autoritatea mareşalului Antonescu, care n-ar fi putut da acest ordin. La toate acestea, se mai adaugă entuziasmul întregii ţări, care scapă de un regim dictatorial. Dragostea pentru rege avea să iasă sporită, iar regalitatea întărită, după ce atâţia ani fusese înjosită şi nesocotită. Toţi cei ce aşteptam alături de rege eram de acord asupra consideraţiunilor şi hotărârilor luate, aşa cum am arătat mai sus. Prevăzând arestarea lui Antonescu, pun să se telefoneze şi să fie chemat colonelul Dămăceanu. În sfârşit, după aproape jumătate de oră, îşi face apariţia regele, lăsând pe Antoneşti în convorbire cu generalul Sănătescu. Vrea să ne pună la curent şi să se sfătuiască cu noi, îi spunem că am auzit totul. <<Ce facem?>> întreabă regele. Cel dintâi care se repede să vorbească este d-l Stârcea, care îi aduce aminte regelui toate suferinţele şi ofensele din ultimii patru ani. Îi cere insistent să-i aresteze. Vorbeşte apoi d-l Niculescu-Buzeşti şi insistă asupra felului ridicol cum înţelege Antonescu să ceară armistiţiul, pe care n-a vrut să-l pregătească din timp. Este de părere că trebuie arestat imediat. Mă alătur şi eu la cererea celor doi care au vorbit. Dar reuşeşte lovitura? La ora aceea, colonelul Dămăceanu nu sosise. Era miercuri, iar ofiţerii nu erau la serviciu. Comandanţii de unităţi nu erau nici măcare preveniţi. Dacă trupele nu pot intra în dispozitiv, înainte de căderea serii şi înainte de a se produce o acţiune a trupelor germane, prevenite deja prin Clodius? Dacă intervine vreo defecţiune la trupele noastre sau dacă devotaţii mareşalului, ministrul de Război, generalul Pantazi sau inspectorul Jandarmeriei, generalul Piki Vasiliu, opresc intervenţia trupelor noastre? O simplă alarmă la timp dată sau o greşeală din partea noastră nu năruieşte tot planul nostru? Care este situaţia regelui? Nu va fi cruţat de nemţi care sunt loviţi în spate. Va fi împuşcat, împreună cu noi, sau vom fi spânzuraţi în Piaţa Palatului, ca orice trădători. Toate chestiile acestea îmi străbat mintea, dar cine nu riscă nu câştigă. Îmi iau curaj şi vorbesc Majestăţii Sale. Insist pentru arestare: <<Măsurile militare vor fi luate la timp, am trimis deja după colonelul Dămăceanu, care trebuie să sosească. Nemţii vor fi imobilizaţi de jandarmii generalului Anton. Iau asuprea mea toată răspunderea, relativ la măsurile miliatre. Şi apoi, trebuie să avem încredere în steaua norocoasă a ţării şi a Majestăţii Sale>>. Regele s-a lăsat convins, dar era emoţionat, nedorind să asiste la arestare. După cei doi Antoneşti au fost arestaţi, Regele Mihai I a semnat ordinul prin care generalul Sănătescu era numit preşedinte de Consiliu şi deci, a dat ordin Marelui Stat Major ca să înceteze ostlităţile. S-a dat forma definitivă proclamaţiei către ţară a MS Regelui, care s-a înregistrat pe placă de directorul Societăţii Radiodifuziunii. S-a întocmit lista guvernului cu mare greutate. Cea mai mare parte, generali. Am primit ordinul Regelui de a lua Ministerul de Interne. A participat efectiv la întocmirea listei. Mulţi dintre noii miniştri nu erau în Bucureşti şi au aflat de la radio numirea lor. Spre seară, a venit la Palat ministrul german Killinger. A avut o întrevedere cu Regele şi generalul Sănătescu. A încercat să fie sarcastic la adresa Regelui. A fost însă repede pus la punct: ,,<<Germanii nu vor fi atacţi, dar dacă vor încerca o acţiune contra noastră, vom trage>>. La ora 22.00, Proclamaţia Regelui a fost citită la radio. Entuziasmul populaţiei din Bucureşti s-a manifestat prin nesfârşite aclamaţii la Palatul Regal. Regele a trebuit să apară în balconul luminat. Nefiind în siguranţă în Capitală, s-a hotărât ca MS Regele să plece în Gorj. Un convoi de câteva automobile a părăsit Capitala, în noaptea de 23 august 1944. Noi, cei ce am avut o zi de grele hotărâri, emoţii şi muncă, am părăsit Paltul Regal, pe la ora 3 noaptea. Nu ştiam ce poate aduce ziua de mâine. Aşa s-a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august: un rege hotărât, câţiva oameni de curaj şi o armată devotată. Restul oamenilor, care astăzi îşi arogă merite, n-au contat. Acesta este adevărul”. [3]

Generalul Aldea a fost imediat trecut în rezervă după instaurarea guvernului dr.Petru Groza (1945). În condiţiile adoptării unor măsuri represive îndreptate împotriva corpului de ofiţeri care îşi susţinuseră ataşamentul faţă de Regele Mihai şi ca urmare a înrăutăţirii relaţiilor dintre acesta şi guvernul lui Groza, generalul Aurel Aldea, a reacţionat cu îndârjire: ,,Din neţărmurită şi dezinteresată dragoste pentru Rege şi ţară, m-am hotărât să mişc în Capitală tot ceea ce este regalist şi poate sări în ajutorul Regelui, în cazul în care ar fi atacat. A încolţit ideea unei organizaţii de rezistenţă în Bucureşti, cu scopul exclusiv arătat mai sus. Fără mijloace materiale, trebuia să apelez la cei conştienţi că fără o regalitate ne prăbuşim şi la cei al căror avânt tineresc şi naţionalist duc la supremul sacrificiu pentru Regele iubit”.[4] În procesul care a urmat în noiembrie 1946, generalul Aldea a fost acuzat de ,,crimă de complotare întru distrugerea unităţii statului” şi de ,,răzvrătire”, fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă, comutată în temniţă grea pe viaţă. A încetat din viaţă la 17 octombrie 1949 la Aiud, după ce în ultima vreme, refuzase tratamentul medical, în semn de protest împotriva unui regim de detenţie ,,sălbatic şi criminal”, aşa cum îl denumise înainte de a muri.

Potrivit studiilor istorice- şi aici mă refer la cele obiective, bazate pe cercetări amănunţite, documente şi mărturii nefalsificate, concluzia care se desprinde din toate cele prezentate, este aceea potrivit căreia, atâta timp cât ofensiva sovietică a fost de neoprit, Antonescu nu a avut timpul necesar încheierii armistiţiului dorit. Pe de altă parte, Germania nu s-ar fi retras nici în ruptul capului fără luptă, din cauza problemei petrolului românesc, una care devenise o obsesie pentru Hitler. Părerile potrivit cărora Regele ar fi contribuit la sovietizarea ţării, sunt neavenite şi total nefondate, întrucât după 23 august ’44, situaţia României nu mai era nici în mâinile românilor, nici ale Mareşalului Antonescu, cu atât mai puţin în cele ale Regelui Mihai I. ,,Ideea că, în vara lui 1944, aliaţii ar fi fost pregătiţi să accepte o pace negociată cu Antonescu, sau că Antonescu ar fi fost capabil să oprească Armata Roşie la frontierele noastre, pentru totdeauna, sunt inepţii pe care numai oamenii care ignoră înadins realitatea acelei perioade le pot susţine. (…) Actul pe care l-am condus (…) a fost o încercare a mea de a salva suveranitatea României, prin încercarea tuturor şanselor, oricât de subţiri, care ne mai erau la îndemână”, spunea la 23 august 2004, fostul suveran al României. Rezistenţa armată a României în faţa trupelor sovietice, nu ar fi dat Germaniei timpul necesar pentru a schimba cursul războiului, aşa cum cred unii. Evenimentele au demonstrat că în preajma lui 23 august 1944, Germania pierduse deja războiul: căderea Romei (4 iunie), debarcarea din Normandia (6 iunie), eliminare din luptă a Grupului de Armate ,,Centru” de către sovietici la 22 iunie 1944 şi ruperea frontului Iaşi-Chişinău la 20 august 1944. Analizând situaţia, prof. drd. Mihail Albişteanu, afirma următaorele: ,,Acest ultim eveniment a întărit hotărârea complotiştilor de a-i înlătura pe Antoneşti, într-o încercare disperată de a salva ceea ce nu mai putea fi salvat. Pe de altă parte, în legătură cu onoarea terfelită sau nu a armatei şi a naţiunii române, în cadrul evenimentelor de la 23 august şi a <<trădării>> faţă de Germania, nimeni nu poate face răspunzător un stat suveran că nu a dorit să însoţească (cu aceeaşi viteză..) pe altul într-o catastrofă. Şi dacă tot vorbim de trădări, să ne amintim de nord-vestul Transilvaniei şi de Dictatul de la Viena din 30 august 1940, ca şi de faptul că, în ciuda promisiunilor din 1941, Germania a lăsat la Stalingrad, Armata Română (ca şi pe italieni şi pe unguri) să oprească cu braţele goale tancurile sovietice (abia în 1944 au început să ne sosească din armament anticar şi chiar blindate, în cantităţi smnificative). Pe de altă parte, nu pot fi de acord nici cu afirmaţia istoricului I. Scurtu, care, răspunzând unui telespectator, afirma într-o emisiune televizată, că România nu avea nici o obligaţie faţă de Germania, pentru că intrarea noastră alături de Germania, în războiul din răsărit, s-a făcut pe baza unei înţelegeri verbale, iar nu a unui tratat. Ca şi cum asta conta, iar nu cei trei ani de luptă în tranşee… Aveam măcar o obligaţie morală”. [5] Nu puteam să trec peste evocarea acestui important moment istoric, fără a vă prezenta şi punctul de vedere rostit în august 2010, de către Alteţa Sa Regală Principele Radu al României, cu ocazia împlinirii a 66 de ani de la săvârşirea actului de la 23 august 1944:

,,Regele Mihai I al României, autorul actului istoric din acel august istoric al anului 1944, va împlini peste două luni optzeci și nouă de ani. Nici un motiv special de aniversare. De altfel, Regele spune de mult că nu mai are nimic de adăugat în legătură cu evenimentele zilei de 23 august 1944. Și totusi, măcar o dată pe an, este bine să ne aducem aminte de faptul ca România are si eroi, nu numai infractori. Totodată, tinerii români, dintre care mulți își văd viitorul în afara spațiului geografic românesc, au nevoie să afle despre modelele culturale, istorice sau politice ale țării lor. Și mai este un motiv, tot bine întemeiat, de a ne aduce aminte de trecutul recent. Țineți minte ce spunea Orwell? Că nimic nu este mai imprevizibil, într-un sistem comunist, decât trecutul. Rolul Regelui Mihai la actul de acum șaizeci și șase de ani, fără să fi vrut în mod special, a fost expresia unor simțăminte care mai reușesc să se vadă în zarea secolului XXI, totuși: căutarea, iubirea, încrederea, statornicia, curajul, credința. În clipele în care le era greu, Regele Carol sau Regina Maria, pentru a da doar două exemple din Familia Regală, <<căutau>>, în loc să dispere; ei ofereau iubire, soluții și încredere chiar și atunci când primeau în schimb dispreț, indiferență, ură sau neîncredere. Este prețios să vorbim în anul 2010 despre <<căutare>>, iubire și încredere, despre curaj, statornicie și credință. Cuvântul erou nu mai are acum aproape nici un înțeles. De altfel, cum ar putea să mai aibă? Ni se spunea la academie că erou este cineva care face fapte excepționale în împrejurări excepționale. Mai poate fi vorba de eroi într-o lume în care ne raportăm la procentaje ca să aflăm ce e drept și ce nu? Majestate, ați început să exercitați autoritatea de șef al Statului acum optzeci și trei de ani. Până și cei mai înverșunați birocrați din birourile lumii sunt nevoiți să admită că aveți mai multă <<vechime în muncă>> decât oricine altcineva pe acest pământ. Ați devenit mareșal al Armatei Române la nouăsprezece ani și ați realizat <<23 August>> când aveați douăzeci și doi de ani. Sunteți singurul șef de Stat în viață care a condus o țară participantă la cel de-al Doilea Război Mondial. Ați fost decorat și de Uniunea Sovietică și de Statele Unite ale Americii, în același timp. Sunteți, probabil, singurul șef de Stat care a creat o fermă ca să-și întrețină familia și unul din rarii care a fost pilot de încercare. Sunteți, de asemenea, un rege care obișnuia să primească românii la Versoix, iar la plecare le repara mașina, dacă era nevoie. Ați supraviețuit dușmanilor Majestății Voastre și, lucru curios, ați supraviețuit și copiilor lor. Ați întâlnit pe Hitler și pe Mussolini, dar ați întâlnit și pe Truman și Churchill și, uneori. ați avut curajul de a nu le asculta sfaturile, deși aveau vârsta tatălui sau a bunicului Vostru. Ați trăit disperata experiență a instalării comunismului, dar cunoașteți și dezgustul cauzat de disprețul, neînțelegerea și indiferența Occidentului. În cei aproape optzeci și nouă de ani de viață plină de roade ați fost dezamăgit nu numai de dușmani, ci și de prieteni. Ați precedat pe tron propriului tată, căruia i-ați devenit apoi și succesor. V-ați întors la Palatul Elisabeta după cincizeci și patru de ani, în aceleași camere din care ați plecat la 30 decembrie 1947. Încăperea în care Vâșinski a trântit ușa crăpând peretele este și astăzi, ca și ieri, biroul Vostru; iar camera personală a Majestății Voastre este chiar salonul unde Petru Groza era glumeț, în acea zi de 30 decembrie, aratându-vă pistolul și spunând ca l-a luat ca să nu riște să îl arestați, ca pe Antonescu. Ați refuzat propuneri avantajoase financiar, dacă ele nu corespundeau principiilor Voastre. Priviți senin în ochii oamenilor, deși ați avea motive să fiți întunecat. Regele Pavlos al elenilor, unchiul Vostru, spunea: <<… să ai încredere în fiecare din cei din jurul tău, dar să te aștepți să fii trădat în orice clipă>>. Cunoașteți bine arta de a fi singur, amărăciunea de a nu fi înțeles și grozăvia de a nu împărți cu nimeni momentele epocale. Sunteți contemporanul unei epoci care l-ar face pe Shakespeare să roșească de invidie. V-am însoțit acum opt ani la o sărbătoare la Târgoviște; ați mers în spate, cu pași măsurați, departe de lingușeala politică a momentului. Nu v-a perturbat nimic, nu erați vesel, nu erați supărat, vă făceați doar, cu delicatețe, datoria. Cineva din mulțime s-a apropiat și v-a spus: <<Majestate, ne place și tăcerea Voastră>>. Ați fost clar cu convingerile proprii și ferm în impunerea lor, încă de mic copil: la biserică, atunci când preotul a vrut să vă ofere, în prezența Reginei-mame, paharul pentru împărtășanie, ați răspuns, la vârsta de șase ani: <<Mulțumesc, nu beau niciodată vin dimineața>>! Atâtea fapte excepționale în atâtea împrejurări excepționale îmi dau certitudinea că va veni o zi când alții vor scrie mai mult, așa cum se cuvine, despre fenomenul naturii umane care sunteți. Până atunci, o dată pe an, într-o lună de vară, ne aducem aminte că, despre Rege trebuie scris la timpul prezent. Și la timpul viitor. Ultimele șase decenii au îndepărtat România de tradiția instituțională pe care și-o construise cu atâta trudă, timp de aproape o sută de ani. Deși în democrație, Statul a devenit, în ultimii ani, obiectul bunului-plac politic și privat. Există, totodată, de douăzeci de ani încoace, în viața noastră publică o sete neverosimilă de a convinge că noi, românii, nu avem nici o șansă de a inspira încredere și de a evolua predictibil. Întreaga statură a Regelui Mihai, veghind binefăcător asupra noastră de la înălțimea a două secole, ne arată contrariul”. [6] ,,Mulţumim Alteţei Voastre pentru reamintirea acestor lucruri. Câteva reflexii pe marginea acestui subiect postez si eu aici. Poate sunt de folos. În cartea profetului Daniel – ministru al treburilor regale sub 4 împăraţi babilono-medo-persani – e un pasaj vrednic de luat în seamă: Daniel (12:3) <<Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci>>. Ne bucurăm pentru Majestatea Sa – un înţelept care s-a ghidat în viaţa după învăţătura ÎNŢELEPTULUI înţelepţilor, îndrumat şi de o mamă înţeleaptă! Ne bucurăm că ne-a dat Dumnezeu nouă, românilor, aşa un dar. E drept că nu toţi îl recunosc, dar cei ce-l preţuiesc se bucură. Sunt un român mândru să fiu contemporan cu eroismul, înţelepciunea de o viaţă, normalitatea de om, modestia şi bunul simţ al unei asemenea PERSONALITĂŢI, mă minunez şi sunt plin de recunoştinţa pentru ceea ce poate face Dumnezeu cu un om ca Regele nostru Mihai care s-a lăsat modelat de El. Am citit cu emoţie cartea interviurilor cu Mircea Ciobanu şi m-am edificat !!! Mă tot gândesc de o bună bucată de vreme de ce poporul român nu a putut beneficia de conducerea înţeleaptă a Majestăţii Sale Regele Mihai…

Şi îmi răsună în minte alte cuvinte din Sf. Scriptură, rostite de Rabi Ieshua din Nazaret: <<Împărăteasa de la miazăzi [Seba] se va scula, în ziua judecăţii, alături de bărbaţii acestui neam, şi-i va osândi; pentru că ea a venit de la capătul pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este Unul mai mare decât Solomon>>. (Ev.Luca 11:31 – Biblia Teophilos de pe net). Există şi la poporul român ca şi la multe alte popoare, o încăpăţânare a vulgului de a nu recunoaşte evidentele elite, o invidie a omului depravat pe acela care e credincios, o reticenţă faţă de lucrurile bune, pentru că, lucrurile bune încurcă pe cei ce vor să facă lucruri rele, o nepăsare sinucigaşă faţă de tot ceea ce e bun şi vrednic. Aceia de astăzi, ca şi aceia de ieri, care se sumeţesc în a se pune pe ei înşişi în locul celui (de) drept, să ia seama la cuvintele istorice ale profetului Daniel si la <<mintea de pe urmă>> a marelui împărat Nebucadneţar: (Daniel 4:32) <<Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, şi vei locui la un loc cu fiarele câmpului; îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi, […] până vei recunoaşte că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea!>>. 33. Chiar în clipa aceea, s-a împlinit cuvântul acela asupra lui Nebucadneţar. A fost izgonit din mijlocul oamenilor, a mâncat iarbă ca boii, trupul i-a fost udat de roua cerului, până i-a crescut părul ca penele vulturului, şi unghiile ca ghiarele păsărilor. 34. <<După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică, şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. 35. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: Ce faci? 36. În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut. 37. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui Sunt adevărate, toate căile Lui Sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!>> Oare de ce nu putem vedea şi noi astăzi să le vină <<mintea românului, cea de pe urmă>> actualilor conducători? De ce nu vor fi recunoscând ei AUTORITATEA ? De ce <<umblă cu mândrie>>? 23 AUGUST. O dată a curajului istoric arătat de un om tânăr, poate ne-experimentat la acea vreme, dar patriot şi cu dragoste de poporul său. O dată a înţelepciunii care nu ţine de vârsta biologică. O dată a schimbării dramatice şi benefice… dar din nefericire, acaparată – ca şi în Decembrie 1989 – de oportuniştii veacului. Acaparată, dar, totuşi (ironia istoriei?) preţuită ca sărbătoare naţională până în 1989. Uitată acum (intenţionat, poate?) de actualii… Cât pentru Majestatea Sa Regele Mihai -cu mare respect pentru un om aşa de încercat în viaţă – găsesc a fi potrivite alte cuvinte, ca o mângâiere: (Daniel 12:10)  <<Mulţi vor fi curăţiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. […]  Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni, şi te vei scula iarăşi… odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor>>. Dumnezeu are grijă de cei drepţi!” De ce unii nu cred? Eclipsează ei cu ceva ADEVĂRUL adevărat? Doamne ajută (şi) Românilor!”, scrie Crsitian Dumitru, unul dintre cititorii şi comentatorii blogului Principelui Radu. Subiectul actului de la 23 august 1944, a stârnit printre istorici multe controverse, multe comentarii pro sau contra faţă de acţiunile principalilor protagonişti ai evenimentelor din acea perioadă. Cu toate limitele şi imperfecţiunile acestui act, cert este că mulţi dintre istoricii nepărtinitori, au subliniat rolul important pe care l-a jucat Regele Mihai în desprinderea de Germania nazistă, care a însemnat şi scurtarea celui de-al doilea război mondial, ceea ce a făcut ca evenimentele de la 23 august, să figureze la loc de onoare printre momentele decisive, cu valenţe de istorie universală, de la sfârşitul teribilei conflagraţii. ,,Cred că toţi cei care îlconsideră vinovat pe Regele Mihia de intrarea bolşevicilor în ţară, ar trebui să înţeleagă două lucruri foarte simple: 1. Chiar dacă Regele n-ar fi dispus arestarea mareşalului Antonescu şi întoarcerea armelor, bolşevicii ar fi intrat oricum în ţară, dar asta ar fi costat România şi mai mulţi morţi, şi mai multe distrugeri, şi mai multe umilinţe, şi mai multe teritorii răpite de vecini pentru totdeauna, în ciuda tuturor eforturilor <<Mareşalului Conducător>>, care, e drept, era un mare patriot, dar un megaloman, un militar şi un om politic mediocru; 2. La 23 august 1944, dintre două rele iminente, Regele Mihai l-a ales pe cel mai mic”, a afirmat într-un comentariu postat pe internet, Tudor Beldiman din Bucureşti. ,,Cu sau fără recunoştinţă faţă de Regele Mihai, cu sau fără recunoaştere a justiţiei deciziei, data de 23 august rămâne, pentru mine, cel puţin la fel de importantă ca a celor mai mari evenimente ale istoriei României. Iar numele Regelui Mihai va rămâne pe veci legat de acest eveniment. Pentru că dacă Regele s-ar fi împotrivit, actul de la 23 august n-ar mai fi avut loc. Ocupaţia sovietică iminentă ar fi atras dezarmarea şi desfiinţarea armatei române. Ca atare, oştile române n-ar mai fi recuperat Ardealul, iar România ar fi rămas doar cu Moldova şi Muntenia, dacă nu şi mai rău. În 1944, Gh.Gheorghiu-Dej, odiosul predecessor al lui Ceauşescu, a fost atât de impresionat de curajul Regelui Mihai, care a întors armele împotriva lui Hitler şi care l-a eliberat din puşcărie, încât i-a sărutat mâna când s-a prezentat pentru prima oară în faţa suveranului. Cât despre cei care se trezesc vorbind sau scriind tot felul de inepţii ale propagandei comuniste, n-au nicio scuză pentru ignoranţa lor, azi, când s-au scris deja mii de pagini de către cercetători reputaţi ai evenimentelor şi implicaţiilor actului de la 23 august… Regele Mihai a refăcut unitatea României. Îi datorăm aceasta. Prezenţa Regelui în mijlocul nostru reprezintă reperul de demnitate şi identitate naţională, reprezintă speranţă că România nu şi-a pierdut încă busola, că nu a fost abandonată nici Răsăritului, nici Occidentului, că avem încă şanse să redevenim o ţară prosperă, independentă şi respectată în lume”, este de părere un alt bucureştean, Horia Niţescu. Să mai adăugăm la toate acestea, rolul umanitar si poltic decisiv pe care l-au jucat Regina-mama Elena si Regele Mihai, la amânarea şi apoi la anularea planurilor de deportare in Polonia a intregii populaţii evreieşti din România. Prin acţiunile Familiei Regale, au fost salvate vieţile a zeci de mii de evrei, dintre cei 185.000 de evrei deportaţi in Transnistria din regiunile răsăritene ale României. De altfel, un număr de peste 50 de români au primit din partea Instituţiei Memoriale a Martirilor şi Eroilor Holocaustului, cu sediul in Ierusalim, înaltul titlu de ,,Drept intre popoare”, distincţie acordată în semn de recunoştinţă faţă de cei care şi-au pereclitat libertatea şi viaţa pentru a salva evrei. Printre ei s-a aflat şi Regina Elena a României, care din raţiuni politice, a primit recunoaşterea oficială de abia post-mortem, în anul 1993. Şi dacă veţi accesa site-ul Casei Regale a României şi blogul ,,România, Altfel” al Principelui Radu al României, veţi putea constata aprecierile şi susţinerea de care se bucură Familia Regală, cea care, pentru foarte mulţi dintre români reprezintă o soluţie cu adevărat viabilă pentru România, pentru refacerea punţilor de legătură istorică, culturală şi spirituală cu întreaga lume prin promovarea şi diversificarea valorilor generate de tradiţie, generozitate, mândrie naţională şi credinţă în Dumnezeu.

(Fragment din cartea ,,Povestea unui colţ de rai – Slănic Moldova”, autor Romulus Dan Busnea)

———————————————

[1] Prof.univ.dr. Ottmar Traşcă- ,,23 August 1944. Sfârşitul <<camaraderiei de arme>> româno-germană, Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 2006
[2] Ibidem, p.223-224
[3] Fragment din declaraţia gen. Aurel Aldea publicată în revista naţional-istorică online ,,Foaie naţională”
[4] Citat preluat din ,,22”- Revista Grupului Pentru Dialog Social, primul săptămânal independent postdecembrist, Bucureşti
[5] Mihail Albişteanu- ,,Altfel despre 23 august”, revista ,,Rost”, nr.18, Bucureşti, august 2004
[6] Principele Radu al României – ,,66 de ani după 23 August”, – Blogul ,,România, Altfel” – Un blog de Principele Radu al României, Bucureşti, august 2010