23 august 1944, optzeci de ani în retrospectivă

Dezbatere la Castelul Regal Peleș: 23 august 1944, optzeci de ani în retrospectivă

Așa cum instituțiile implicate și Casa Majestății Sale au anunțat anterior, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), în parteneriat cu Muzeul Național Peleș și Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, a organizat în ziua de 23 august 2024 o dezbatere cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la acțiunea temerară și vizionară  prin care Regele Mihai I, asumându-și riscuri considerabile, l-a demis și arestat pe Ion Antonescu,  a schimbat direcția politică și militară a țării, a influențat pozitiv istoria europeană și globală. Dezbaterea a fost o ediție specială, cu numărul 101 (CI, pentru a folosi obișnuitele numerale latine), în seria Idei în Agora pe care o amintim din 2017 la Muzeul Municipiului București. Filmul discuțiilor (care au durat două ore și un sfert) va fi în curând disponibil online. Până atunci, câteva scurte notații despre evniment, ilustrate cu câteva fotografii realizate de Dan-Mihai Țălnaru, director executiv al IICCMER.

          Manifestarea a început cu o scurtă alocuțiune a Mioarei Anton, directoarea Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, care a anunțat apoi proiecția unui fragment dintr-un lung interviu filmat acordat de Regele Mihai lui Stelian Tănase în primăvara anului 2006. Textul integral al interviului a apărut în cartea lui Stelian Tănase din 2018, Conversații cu Regele Mihai (Corint). Elena Vijulie Tănase, directoarea platformei media Radio Europa Liberă România, istoric de formație care s-a exprimat de multe ori pe temele abordate în dezbatere, a postat filmul (cu subtitluri) pe pagina și pe contul YouTube Europa Liberă România, asigurându-i astfel o maximă vizibilitate.

          Mioara Anton a făcut în continuare o introducere sistematică, o sintetică istorie critică a istoriografiei referitoare la 23 august 1944, cu toate perioadele, ideologiile, controversele și clișeele ei, precum și cu efectele ei asupra educației, sferei publice, imaginarului social. În continuare, moderatoarea a adresat pe rând celorlalți vorbitori câte o întrebare desprinsă din abordarea sa generală, pusă în circulație printre participanți înaintea reuniunii.

          Eu am avut onoarea de a reprezenta Familia Regală și de a adresa în această calitate un salut cordial întregii asistențe din partea urmașilor și continuatorilor Regelui Mihai.  Aș reține aici doar două elemente din intervenția mea: (1) Memoria publică a lui 23 august 1944, în primul rând a rolului Regelui Mihai, ca și istoriografia legată de acea cotitură în istoria României, au suferit și suferă de absența unui vector viu legat organic de lumea de atunci. Ocupația sovietică și regimul comunist au marginalizat, forțat la exil, închis și ucis pe mulți dintre actorii istoriei noastre contemporane și recente. Fenomenul afectează prin urmare întreaga noastră istoriografie, privând-o de multe dintre vocile (amintirile, mărturiile și reflecțiile) lor. În consecință, un vector memorial și istoriografic nou a apărut în locul celui legitim, de la falsificatorii de profesie (rescriitori deopotrivă ai istoriei și ai arhivelor) la istoricii oportuniști, de Partid și de stat, de la figurile mediatice legate de Partidul-stat și organele sale de represiune la manipulatorii și consumatorii rețelelor sociale de azi. Din fericire, există excepții. Din nefericire, acestea sunt puține. (2) În acest context, pentru a scurta descrierea unor tribulații complexe care au inclus cenzura, falsificarea și formulele propagandistice delirante ca „Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă”, am spus că, după ce s-a scris mai multe decenii 23 August 1944, pentru a exalta meritele sovieticilor și comuniștilor, apoi cele ale național-comuniștilor, după 1989 s-a trecut practic tacit la 23 august 1944. O discuție serioasă, atât între profesioniști, cât și în sfera publică, ar trebui să restaureze majuscula, să o scoată din contextul abuziv al  perioadei 1944-1989, să clarifice motivele pentru care trebuie să scriem 23 August 1944. Aceasta nu e doar o chestiune oțioasă rezervată istoricilor specializați, fiindcă a fost readusă în actualitate de Rusia lui Putin (care și-a trimis la Iași ambasadorul pentru a reafirma, în secțiunea militară sovietică a Cimitirului „Eternitatea”, narațiunea sovietică).

          Dinu Zamfirescu, Președintele Consiliului Științific al IICCMER, a evocat într-un mod deopotrivă emoționant și riguros propria lui experiență legată de 23 August 1944 (de aici încolo scriu mereu cu majusculă, în sensul pledoariei mele de mai sus). Prima parte a acestei experiențe s-a consumat în casa Brătianu, când adolescentul Dinu (născut în 1929) a putut asista la discuții cu adevărat istorice. A doua parte s-a petrecut în exil, când adultul Dinu Zamfirescu a fost una din figurile cele mai active ale emigrației române, a avut contacte strânse și proiecte comune cu actorii istorici care reușiseră să evadeze din lumea comunistă, în frunte cu Regele. În fine, a treia parte se leagă de contribuția publică și instituțională a vorbitorului după revenirea în patrie.

          Stelian Tănase, cunoscutul istoric și scriitor, fost profesor universitar, a pornit de la propriile sale eforturi de a reconstitui pe baze documentare istoria recentă și contemporană. Vorbitorul a insistat, cu numeroase exemple concrete, asupra dificultăților practic insurmontabile care compromit din start aproape orice efort istoriografic onest, oricât ar fi el susținut de o metodologie clară și de o încercare rezonabilă de a fi, în spirit critic și hermeneutic, (aproape) exhaustiv pe planul surselor. De mai multe ori, a mărturisit Stelian Tănase, el însuși a revenit asupra unor articole, studii și cărți proprii, pentru a le revizui și dezvolta în lumina unor reflecții, raționamente, interpretări și documente noi. Aș reține din intervenția menționată un aspect cardinal: arhivele includ nenumărate documente false, scrise ori rescrise de elitele succesive din sfera politicii și istoriografiei. Nu e vorba doar de rescrieri evident falsificatoare, în fond banale și ușor de identificat ca atare, ci și de intervenții perverse și relativ competente în materialul documentar, care pot fi deconstruite numai și numai de specialiștii veritabili. Cum am spus chiar în dezbatere, aceste fake news din trecut ne arată că diversele încarnări ale Puterii l-au depășit pe Orwell (dar poate nu și pe precursorul acestuia, Zamiatin). Acela critica în primul rând rescrierea istoriei (adică istoriografia oficială, mereu schimbătoare), noi trebuie să luptăm în special cu rescrierea surselor/arhivelor (nu doar distrugerea lor), o operațiune clasică și în lumea din Nineteen Eighty-Four, dar facilitată în ultimele decenii de tehnologiile digitale. Oricum, trebuie să ne considerăm norocoși că excepțiile, între care se numără Stelian Tănase, există.

          Alexandru Muraru, deputat PNL și profesor asociat la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași, a prezentat la rândul său o panoramă critică a evenimentelor istorice aflate în discuție și a istoriografiei lor, precum și a efectelor politice și mediatice, până în prezent. Alexandru Muraru este de altminteri unul dintre cei mai competenți experți pentru a face o asemenea panoramă, a publicat extensiv și a promovat temele sale centrale în numeroase publicații și intervenții publice. Dau un singur exemplu, devenit de referință: Alexandru Muraru, Andrei Muraru (coord.), Întoarcerea Regelui: 23 august 1944, controversata istorie a unei zile care a schimbat soarta României. Mihai I și Mareșalul Antonescu între Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin, Polirom, 2019 (coordonatorilor li s-au alăturat Dennis Deletant, Matei Cazacu, Ioan Stanomir, Lavinia Betea, Cristian Vasile, Ottmar Trașcă, Cristina Diac, Radu Ioanid, Mioara Anton ș.a.). Cea mai importantă contribuție a lui Alexandru Muraru la dezbaterea de la Muzeul Peleș și la continuarea spiritului ei a fost următoarea: autoritățile române (Parlamentul, Guvernul, Președinția) au misiunea de a face din 23 August 1944 o sărbătoare oficială a României democratice. Așa cum am arătat în cadrul discuției, ziua de 23 august, cu referire directă la Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 și la consecințele sale tragice, a fost declarată în 2008 de Parlamentul European drept Zi Europeană a Comemorării Victimelor Regimurilor Totalitare. Parlamentul României, prin Legea nr. 198 din 2018, a consfințit și pe plan național acest statut. Președintele Klaus Iohannis a reamintit documentele menționate în declarația sa de pe 23 august 2024. Prin urmare, pașii care mai trebuie făcuți pentru a resemnifica (de fapt, a pune în acord cu adevărul istoric), celebra și memorializa corespunzător 23 August 1944 trebuie văzuți în acest context. Acțiunea temerară și vizionară a Regelui Mihai își poate găsi astfel locul meritat în memoria națională, europeană și globală.

          Matei Gheboianu, decanul Facultății de Istorie a Universității din București, a făcut un bilanț critic al discuțiilor despre 23 August 1944 în manualele școlare și în învățământul universitar. Vorbitorul a relevat necesitatea adaptării întregului efort pedagogic la generațiile tinere și foarte tinere, care se formează într-o lume pentru care reperele istorice sunt diferite. În acest sens, prioritatea este mediul digital (de la arhivele cu acces liber la rețelele sociale), în care istoricii profesioniști și pedagogii trebuie să fie mai prezenți. Aici aș aminti că fenomenul este universal. Un exemplu simbolic: istoricii și autoritățile din Germania pledează în ultimii ani pentru depășirea vechii paradigme politico-istoriografico-memoriale sintetizate de sintagma Vergangenheitsbewältigung (depășirea, gestionarea și asumarea trecutului) și încercarea de a forma și cultiva o conștiință istorică mereu în pas cu timpul/timpurile.

          Manuel Stănescu, director-adjunct al Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, a oferit o perspectivă critică asupra istoriografiei militare consacrate Celui De-Al Doilea Război Mondial, relevând importanța ei pentru înțelegerea deplină a actului de la 23 August 1944. Iminența catastrofei militare, prezentă în mintea actorilor istorici de atunci și absolut clară în urma cercetărilor istorice, este contextul fără de care nu putem înțelege și explica evenimente, decizii și acțiuni deosebit de complexe.

          Simion Gheorghiu, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, a făcut un bilanț critic al discuției despre 23 August 1944 în Uniunea Sovietică și în Rusia, de la acte oficiale la memorii, de la articole de ziar la tratate de istorie și manuale școlare. Caracterul părtinitor (pentru a folosi o expresie neutră) al acestor documente s-a păstrat în toate reformulările succesive, care au inclus în diverse momente și contribuția (falsificată) a comuniștilor români, dar s-au stabilizat pe linia exclusivă a contribuției sovietice.

          Narcis Dorin Ion, managerul Muzeului Național Peleș, gazdă competentă și cordială a întregului eveniment, care participase deja substanțial la toate segmentele discuției, a avut o intervenție finală recapitulativă, bazată pe îndelunga sa familiaritate cu temele abordate: 23 August 1944, istoria și istoriografia lui, legătura cu istoria Monarhiei în România. În opinia mea, expusă și în dezbaterea de la Peleș, relevarea și demonstrarea acestei legături — prezentă în toate momentele perioadei 1866-1947 — reprezintă o obligație profesională, morală și civică a istoriografiei și, în general, a sferei publice.

          În finalul evenimentului, profesorul Daniel Șandru, președintele IICCMER, a vorbit despre tema și subtemele sale, înscriindu-le în ansamblul activității instituției. Aș vrea să consemnez aici remarcabilul succes profesional și public al IICCMER sub conducerea lui Daniel Șandru, precum și ambițiosul său proiect instituțional, susținut de o tânără echipă de profesioniști entuziaști.

          Continuarea informală a discuțiilor a fost amorsată în timpul unui tur ghidat al Peleșului, asigurat ludic de Costin-Mihai Dumitru (după un masterat în Istoria Artei, doctorand la Universitatea Națională de Arte București), referent ghid la Muzeul Național Peleș. Cu o cravată de pionier (ceaușistă, cu inel și bordură tricoloră) și un dosar cu stema RSR, ghidul nostru ne-a citit la începutul parcursului din textul de ghidaj folosit la Peleș în perioada Gheorghiu-Dej, o tipică mostră de limbă de lemn. Singura noastră consolare (unii dintre noi văzuseră prima oară Peleșul în acele condiții; eu, chiar în august 1964) a fost că pionierii din acel trecut și cei care-i însoțeau putuseră vedea în orice caz castelul, ceea ce avea să nu mai fie posibil sub Ceaușescu.

          În finalul acestor note prea concise, aș vrea să relansez apelul meu și al celorlalți participanți la memorializarea judicioasă, corectă istoric și moral, semnificativă civic și politic, a zilei de 23 August 1944. Așa cum sugera Elena Vijulie Tănase în continuarea discuțiilor informale, un prim prilej ar putea fi ziua de 25 octombrie 2024. Astfel, în spiritul discuției de la Peleș, ziua cea mai glorioasă a Regelui Mihai s-ar lega de ziua sa de naștere și, așa cum s-a întâmplat efectiv în istorie, când Armata Regală a produs în semn de omagiu această aparentă coincidență calendaristică, ziua eliberării complete a teritoriului național.

          Închei cu un citat din finalul declarației Regelui Mihai la recepția dată de Ion Iliescu ca Președinte al României la Palatul Cotroceni în vara lui 2004. Revenit pe baza unei invitații formale într-unul din locurile de unde fusese alungat cu aproape patru decenii înainte, Regele Mihai a dat cea mai autorizată interpretare acelei pagini de istorie, în stilul său inimitabil, deopotrivă subiectiv și obiectiv, în perfectă continuitate cu Proclamația sa din seara zilei de 23 August 1944:

“Încurajez pe toți românii să se uite la actul de la 23 August 1944, nu ca la un eveniment de care a profitat o persoană sau un partid, nici ca la un act care ne-a adus prejudicii, ci ca la un episod fundamental din renașterea noastră morală, începutul unui lung drum către respect de sine și democrație, momentul în care România a dovedit că este parte din adevărata Europă. Idealurile în care am crezut atunci, principiile care m-au condus toată viața, încep să se realizeze astăzi. Sunt mândru de decizia mea și sunt sigur că istoria va dovedi că ceea ce eu și generația mea am făcut, acum șaizeci de ani, a fost drept”.

Sorin Antohi