Democraţia princiară

Articol de Ovidiu Mihalache

Ce este interesant la discursul public al Principelui Radu nu este neapărat eleganţa acestuia, căci multe eseuri dogmatice sau sectar-diabolice au fost învelite într-o eleganţă oratorică desăvârşită. Şi nici noutatea ideilor expuse. Interesantă este atât simplitatea şi „vechimea” năucitoare a ideilor cât şi recursul la esenţa pură a democraţiei. În definitiv, Principele Radu recurge la un exerciţiu de imaginaţie extrem de simplu şi provoacă democraţia românească printr-o singură întrebare, existenţială: „Ce-ai vrea să fii tu când o să fii mare?”

Plecată la drum cu entuziasmul adolescentin specific naţiunilor frământate, România post-decembristă a căutat mereu acea cale specială, acea originalitate a democraţiei, acea tuşă caracteristică, acel „je ne sais quoi” care să ne facă şi liberi, dar şi diferiţi faţă de ceilalţi europeni. Adevărul este că sorgintea noastră latină, atât de mult depictată în poetica lui Alecsandri sau în proza romanţată a lui Creangă ne-a făcut să gândim că  putem mereu să sărim gardul mătuşii ca să-i furăm cireşele fără să fim traşi de urechi. Or, iată că problema democraţiei stă cu totul altfel. Şi nu ne referim numai la începutul de secol XXI ci la democraţia ca esenţă a trăirii umane. Mai mult, nu ne referim la teoriile democraţiei, care sunt atât de dragi tutuor autocraţilor în devenire cât, mai mult, exerciţiului aplicării ei.

Nu pot spune că nu sunt familiarizat, cel puţin superficial (deoarece construcţia noastră intelectuală este profund diferită), cu modul de gândire al Principelui Radu, dar dintre toate exerciţiile externe sau interne pe care am avut ocazia să le pricep sau măcar să le vizualizez, surprinzător a fost momentul conferinţei de presă de la Alexandria/Teleorman de la Ziua Unirii, 24 ianuarie 2007. Întrebarea „înţepată” a reporterului care a întrebat dacă vechea meserie de actor îi foloseşte a avut un răspuns pe cât de dur, pe cât de surprinzător: Da. Iar, comentând sau speculând pe marginea sincerităţii răspunsului, trebuie desprinse două idei principale ale tipului de democraţie pe care o propune Principele: educaţia precede valoarea şi valoarea precede statutul!

Şi totuşi, ce fel de democraţie ne propune Principele Radu? Dintru început este clar că nu se referă la democraţia matematică, a numărării voturilor, a procentelor şi a alianţelor parlamentare. Asta este palierul minimal, condiţional al democraţiei. Alteţa Sa Regală îndrăzneşte să propună un tip de democraţie ancestral, uitat sau minimalizat, inventat pe vremea Regelui Carol I. Şi nu putem vorbi despre un nostalgic, căci Principele este totuşi un caracter modern, născut şi educat după anii 1960. Principele vorbeşte despre lucruri ascunse, chiar mitologice pentru parlamentarismul secularist al anului 2011, precum „tăria Statului” sau „respectabilitatea instituţiilor”.  Tot el aduce aminte, prin discurs, de omul care trebuie să slujească instituţia şi nu invers, vorbe desprinse parcă din romanele romantice ale lui Sadoveanu. Şi totuşi Principele nu este un romantic ci, poate, un naiv. Dar, plecând la drum cu acest bagaj al naivităţii, toţi vizionarii s-au dovedit a fi definitorii pentru naţia lor!

Paradoxul Regal

Născut, dar mai ales educat într-o dialectică comunitardă, poporul român contemporan pare a-şi fi uitat filosofia care i-a marcat nu numai devenirea ci şi supravieţuirea. Căci, pare-se că, o dată la vreo câteva generaţii, românii îşi tot schimbă poporul, când mai generos, când mai lax, suferind astfel de o versatilitate nemaipomenită în manifestarea publică a ataşamentului faţă de un sistem sau altul.

Democraţia pe care o propune Principele Radu însă nu se referă la astfel de tipuri de manifestări ci la recurgerea la acea fibră identitară pe care românii nu şi-au pierdut-o, la fel cum nici alte popoare nu şi le-au pierdut. El ne îndeamnă, deocamdată strigând în van, dar nu ca un pustnic ci ca un militant „feroce”, să ne amintim de sistemul nostru de valori aşa cum l-am moştenit cu toţii, de la bunici, până să ne fie alterat de „căpşunarii” politici: responsabilitate, credinţă şi decenţă.

Pare-se că această democraţie de tip princiar reprezintă un paradox, dar ea este, de fapt, chintesenţa a ceea ce am vrea să avem dar nu îndrăznim să spunem. Făcând o extensie a memoriei istorice, ne tot amintim, cu nostalgie că Antichitatea sau chiar Evul Mediu oferă o multitudine de exemple în care oamenii îşi formau instituţiile după interesele lor proprii. România de astăzi, însă, oferă o sumedenie de exemple în care instituţiile îşi modelează forţat cetăţenii după nişte legităţi elucubrante. Din entităţi abstracte, instituţiile devin subiecte ale vieţii noastre, mai importante însăşi decât fenomenul generator: cetăţeanul.

La fel de şocantă ca şi teoria „formelor fără fond” a lui Titu Maiorescu la vremea ei, filosofia „democraţiei princiare” expusă de Principele Radu, poate scutura, dacă nu chiar răsturna, în timp, un întreg şablon comportamental al unei lumi politice prea grăbite, prea necultivate şi, adeseori, prea nătânge.

20 martie 2011