O filipică absurdă
|
Articol de Valerian Stan apărut în ziarul Cotidianul.ro Marți 12 ianuarie 2011
Revin asupra unei chestiuni a cărei reluare, la noi, se dovedeşte a nu fi niciodată de prisos. De data aceasta m-a obligat să revin o declaraţie recentă a istoricului Neagu Djuvara. La sfârşitul anului trecut el a făcut câteva afirmaţii prin care a contrazis mai tot ce ne spusese până atunci, când asumase în repetate rânduri, declarativ, opţiunea monarhică. Eu sunt foarte monarhist, a spus el recent, însă în momentul de faţă situaţia de la noi e foarte nefericită. De ce? Iată explicaţiile pe care istoricul le-a dat unui ziarist interesat de părerea sa la zi despre Monarhia românească: „Regele Mihai nu a avut băieţi iar ca Principesa Margareta să urmeze Regelui ar trebui mai întâi schimbată Constituţia din 1923, care nu prevede succesiunea prin femei. Principesa Margareta şi Principele Radu ar fi trebuit să-l înfieze pe Principele Nicolae, să-l aducă în ţară, să se românizeze şi să înveţe. Dar ei nu au procedat aşa, l-au lăsat să vagabondeze în omenirea întreagă, să nu facă studii temeinice, să nu ştie limba română, şi toate astea bănuiesc că din cauza ambiţiilor personale ale lui Margareta (sic!) şi ale lui Radu Duda. După părerea mea, spus verde în faţă, Radu Duda este cioclul Monarhiei române. Nu-mi place deloc acest personaj care a intrat în Familia Regală, dar nu a servit-o deloc. Dimpotrivă, faptul că şi-a pus candidatura la Preşedinţie a făcut din asta un piedestal pentru a se împinge el înainte şi a face carieră. Nu îmi place deloc cum se comportă. De ce nu l-au adoptat pe Nicolae? Asta era singura soluţie pentru viitor. Aşa că în momentul de faţă nu mai văd şanse de restabilire a Monarhiei în România, care ar fi fost o soluţie acum 20 de ani”. E greu de explicat cum de un om ca Neagu Djuvara a putut să recapituleze în doar câteva fraze mai toată reaua-credinţă cu care cei care au toate motivele să se teamă de reintrarea în normalitate a ţării au tratat, după 1989, chestiunea monarhică. Este adevărat, d-l Djuvara se numără printre regaliştii apostaţi mai ales din frustrări personale care şi-au găsit consolarea reproşând Regelui că în decembrie 2007 a renunţat la principiul Legii Salice (succesiunea la tron exclusiv masculină). La momentul respectiv, Regele a explicat cât se poate de convingător (inclusiv prin Normele fundamentale ale Familiei Regale) decizia luată: „Legea Salică nu mai corespundea nici drepturilor din Europa de astăzi, nici valorilor societăţii româneşti”. Sigur că da, nimeni nu poate şi nu trebuie să-i ceară d-lui Djuvara să renunţe la opiniile sale. Însă aceasta este una, şi cu totul alta este ca, pornind de la ele – ori, încă şi mai rău, transformându-le în pretext -, să îţi arogi dreptul unor judecăţi nu doar flagrant nedrepte şi vexatorii, dar şi prezumţioase şi profund inadecvate contextual. Filipica d-lui Djuvara constituie, în chestiune, un material didactic rarisim, în principal mulţumită modului în care cele numai câteva fraze ale sale reuşesc să îngemăneze falsele probleme (inventate parcă anume pentru a servi şi ele ca motiv de gâlceavă), procesele de intenţie şi limbajul necuviincios. Concret, de pildă, dacă problema chiar asta ar fi, că (fără să-l consulte pe d-l Djuvara) Regele a decis să se renunţe la principiul Legii Salice, de ce restabilirea Monarhiei ar fi fost „o soluţie” doar „acum 20 de ani”, şi nu şi acum 10 ani, să zicem, ori la această dată sau oricând în viitor, cât Regele va mai fi în viaţă – de vreme ce problema „modificării mai întâi a Constituţiei din 1923″ nu ar mai fi avut de ce să se pună? Apoi, este d-l Djuvara foarte sigur că Principele Nicolae chiar a fost lăsat să vagabondeze prin întreaga lume, să nu-şi facă studiile şi să nu ştie limba română? Şi dacă nu, îşi dă el seama că, procedând astfel, riscă să fie un colportor? „Bănuiesc că toate acestea s-au întâmplat din cauza ambiţiilor personale ale lui Margareta şi ale lui Radu Duda.” Este acesta, întreb, un enunţ care face cinste unui istoric, unui intelectual cu o ascendenţă aristocratică şi patriotică precum cea pe care d-l Djuvara o revendică neîncetat şi atât de vocal? „Radu Duda a intrat în Familia Regală însă nu a servit-o deloc.” Parcă nimic nu probează mai grăitor decât această afirmaţie reaua-credinţă a istoricului. D-l Djuvara îşi va fi spus probabil că afirmând ce a afirmat nu riscă prea multe de vreme ce înaintea lui s-a exprimat în cam aceiaşi termeni Andrei Pleşu însuşi (dar şi Vadim Tudor, ca să fim riguroşi). Cine înţelege cât de flagrant şi injust este neadevărul la care mă refer înţelege bine şi de ce spun că acesta nici nu este în fapt un neadevăr, ci o insultă la fel de infamă ca aceea potrivit căreia Principele Radu „este cioclul Monarhiei române”. Ajuns aici, aş vrea să spun şi că ceea ce pare greu de înţeles este nu că Andrei Pleşu şi Neagu Djuvara au vorbit şi vorbesc în aceşti termeni despre Principele Radu. Greu de înţeles este de ce aproape nimeni dintre „elitele noastre intelectuale” nu spune un singur cuvânt despre prezenţa tot mai consistentă şi meritorie a Principelui Radu în viaţa publică din România şi despre contribuţia sa incontestabilă la consolidarea şi reuşitele tot mai importante ale Casei noastre Regale. Nu voi insista nici eu, aici, asupra acestei chestiuni. Şi asta şi pentru că oricine este interesat poate să găsească în arhiva (inclusiv electronică) a Casei Regale (şi a Principelui însuşi), dar şi în librării, în biblioteci, în presă ori în alte zeci sau sute de pagini de internet absolut toate informaţiile despre ceea ce Principele Radu a făcut şi a scris (inclusiv despre ceea ce a făcut) în cei aproape 15 ani de când a devenit membru al Casei Regale. Deşi sunt sigur că istoricii (probabil din generaţiile urmând d-lui Djuvara) vor pune şi lucrul acesta la locul care i se cuvine, aş spune două cuvinte despre „candidatura la Preşedinţie” a Principelui, dezavuată de unii din rea-credinţă iar de alţii (Ion Caramitru, de exemplu, un regalist admirabil) dintr-o greşită înţelegere. Chiar dacă în realitate nu va fi fost gândită cu acest scop, nu ştim acest lucru, „candidatura la Preşedinţie” şi cele ce au urmat au constituit, în vacarmul din societatea românească, o magistrală punere sub reflectoare a Casei Regale. O punere sub reflectoare ce a reuşit să spună românilor un lucru extrem de important, anume că există alternativă la situaţia nefericită de astăzi, că ţara lor ar putea arăta şi altfel. Prestaţia strălucită a Principelui, pe care nici cei mai neîmpăcaţi adversari nu au putut-o contesta, a fost pentru mulţi români o mare şi foarte plăcută surpriză – iar faptul acesta (monarhiştii defetişti pot să stea şi ei liniştiţi) a avut şi va continua să aibă consecinţe dintre cele mai importante. „Candidatura” şi lunile care au urmat au constituit un excelent prilej (un „pretext”, în înţelesul pe care acest cuvânt îl reclamă aici) în care un membru („nedinastic”!) al Familiei Regale a putut vorbi despre cauzele din care România a ajuns în situaţia de astăzi, despre viziunea Casei Regale, despre soluţii şi proiecte, în termeni pe care Regele şi ceilalţi membri, „dinastici”, ai Familiei – foarte riguroşi, pe bună dreptate, cu propriul statut – nu şi-i puteau îngădui întocmai. Nu văd un lucru mai raţional decât ca cineva care „este foarte monarhist” să aibă încredere în înţelepciunea şi bunele intenţii ale Regelui şi Familiei sale. Oare nu este istoria noastră mai veche ori mai recentă plină de argumente care îi îndeamnă mai ales pe cei ce „sunt foarte monarhişti” să procedeze astfel? Şi dacă da, de unde acest defetism ciudat şi această judecată strâmbă? Să fie vorba doar de inadecvare sau, cumva, de ceva mai mult atunci când cineva postulează că Suveranul nu trebuia să decidă renunţarea la principiile Legii Salice, că Familia Regală greşeşte în privinţa educaţiei şi locului stabilit azi şi în viitor Principelui Nicolae, că Principesa Margareta şi Principele Radu fac rău Monarhiei şi ţării din cauza egoismului şi ambiţiilor lor personale? M-a mirat, şi mă tem că mă va mai mira şi în continuare, atitudinea „elitelor” noastre „postcomuniste” faţă de „chestiunea Monarhiei” într-o ţară aproape ruinată de „republicanismul” stalinist şi mai apoi securist. În timp ce oameni ca Adrei Pleşu şi Neagu Djuvara fac rău prin cuvântul lor iar cei mai mulţi dintre colegii lor intelectuali prin tăcerea lor, partidul d-lui Voiculescu – da, tocmai el! – a deplâns în chiar aceste zile ostilitatea într-adevăr absurdă a guvernării Băsescu faţă de Casa Regală. Care nu doar că i-a suprimat şi aşa derizoriile alocaţii bugetare (servind până nu demult efortului pe care Casa Regală îl dedica intereselor ţării), dar a ignorat şi ignoră cu totul susţinerea pe care Casa Regală o putea da inclusiv în actuala criză generată de opoziţia europeană la aderarea României la spaţiul Schengen. Şi ca şi când toate acestea n-ar fi fost de ajuns, intelectualii actualului prezident, camarazi de-ai d-lor Pleşu şi Djuvara – tot ei! – îi atacă pe liberali pe motiv că s-au aliat cu partidul „dubiosului Voiculescu” – şi nu, vezi bine, cu al binefăcătorului lor, fostul agent-şef de la Anvers, sub regimul comunist-securist, şi cel care, după, a făcut mai tot răul care se putea. |
Am incredere in Casa Regala si cred ca asemenea altor monarhii europene Casa Regala a Romaniei a stiut sa intre in modernitate.
Poate ca ar trebui sa spunem lucrurilor pe nume. Istoricul Neagu Djuvara este un apropiat al presedintelui Basescu. Acesta este nasul copilului lui Paul Lambrino, fiul copilului ilegitim al regelui Carol al II-lea. Nu pot veni decat filipic…e de la acel om.
Atunci cand principele Radu a candidat la presedintia Romaniei nu pot spune ca m-a incantat si am fost impotriva acestei idei, dar urmarindu-l pe Alteta Sa in timp am realizat ca este omul providential pentru un viitor monarhic al Romaniei. Consider ca a contribuit foarte mult la imbunatatirea imaginii monarhiei la creierele spalate din Romania.
Trist, dezamagitor. Il contrazic pe Dl Djuvara. Prin abolirea legii salice, ASR Principesa Margareta a Romaniei are toate drepturile la succesiunea la coroana. Pe de alta parte, o implicare cat mai activa si mai frecventa a Principelui Nicolae in peisajul romanesc ar fi benefica. Principele trebuie sa cunoasca bine Romania, iar Romania trebuie sa il cunoasca bine pe el. Lucrul acesta nu se intampla inca, din pacate, la aceasta ora.
Am mai asistat la discuţii pe această temă şi n-aş spune că nu sunt şi monarhişti de bună credinţă care susţin succesiunea la tron doar pe parte bărbătească. Cu toate că pentru cei mai mulţi acesta este numai un pretext, în lipsa căruia ar fi invocat alte piedici la opţiunea monarhică.
Mă surprinde însă atitudinea necuviincioasă, aproape vulgară, a d-lui Djuvara la adresa Familiei Regale, când se referă la „ambiţiile personale ale lui Margareta şi ale lui Radu Duda”, sau chiar la Majestăţile Lor care „ de ce nu l-au adoptat pe Nicolae” şi mai departe „l-au lăsat să vagabondeze în omenirea întreagă, să nu facă studii temeinice, să nu ştie limba română”, continuând cu „aşa că în momentul de faţă nu mai văd şanse de restabilire a Monarhiei în România”, etc.
.
Nu văd o diferenţă prea mare faţă de postările mercenarilor digitali, sau faţă de recentele avertismente din presă, „sincere”, la adresa „sinuciderii” partidului liberal prin constituirea alianţei de opoziţie.
Nu ştiu dacă e vreo legătură între faptul că lamentările şi profeţiile sumbre ale domnului Djuvara s-au suprapus peste ultimele interviuri tv, de mare succes, ale Familiei Regale, dar presupunând că venerabilul istoric e de bună credinţă, aş face observaţia că Lumea nu se va sfârşi odată cu domnia sa, iar restabilirea Monarhiei are tot viitorul în faţă. E adevărat, după mult efort pentru redescoperirea istoriei şi îndepărtarea valului de ignoranţă care ne apasă
Domnule Valerian Stan, aveti perfecta dreptate, iar comentariul dumneavoastra perfect argumentat mi-a produs o adevarata bucurie intelectuala, desi constituie raspunsul la o tema atat de neplacuta si de-a dreptul exasperanta.
Printre denigratori ati omis sa il pomeniti pe securistul dovedit Balaceanu-Stolnici,( si atunci ma intreb: nu cumva si ceilalti….),caruia eu personal i-am scris o scrisoare, acum cativa ani, ca raspuns la un articol aparut in presa (pe atunci nu-i stiam trecutul), cautand sa-l conving, in naivitatea mea, de necesitatea abolirii legii salice, ca si de intelepciunea hotararii Regelui de a accepta casatoria Printesei Mostenitoare Margareta cu fermacatorul Radu Duda. Demnitatea de care da dovada Printul Radu in orice situatie, caci nu cred ca i-a fost foarte usor sa devina print consort, a facut ca respectul pe care i-l port sa creasca din ce in ce mai mult, ca si admiratia pentru un fin analist politic si un om de litere talentat. E adevarat ca hotararea de a candida ca presedinte al Romaniei a fost socanta, dar, ca si dumneavoastra, m-am gandit ca, poate, “a fost scos la inaintare”, ca sa zic asa, pentru ca, intr-adevar, sa arate poporului roman de acum o Romanie altfel.
Va multumesc pentru comentariul dumneavoastra si Altetei Sale pentru ca l-a publicat.
Autorul acuzatiilor nu este Cicero, si nici filipica sa nu merita atata atentie,timp si rabdare. Am analizat o filipica damboviteana.
“Legea Salica”( o lege barbara a vechilor germani) nu a fost inclusa in Constitutiile regale romanesti,este o interpretare eronata. Ea a fost adoptata de franci pe timpul lui Clovis I in perioada feudalismului mijlociu si avea urmatoarele caracteristici: – dreptul de proprietate asupra pamantului era exercitat numai de catre Barbati intrucat numai acestia, in caliate de Vasali, erau in masura sa presteze servicii militare pentru Seniorii lor;- femeile erau excluse deci de la mostenire, nu puteau detine proprietati iar la casatorie li se atasa o dota cu titlul de apanaj pentru sotii lor; – in mod abuziv,unii monarhii feudali,in functie de interesele personale, au extins prevederile LEGII SALICE si asupra modului de succesiune la tron astfel incat functia de monarh era vazuta doar ca o extensiune a dreptului de proprietate: de aici a rezultat MONARHIA ABSOLUTISTA ce a reprezentat forma extrema si cea mai detestabila a Legii salice.
Din aceste cauze, in tot Evul Mediu au avut loc nenumarate razboaie pentru succesiunea la tronurile diferitelor regate occidentale (Franta,Spania,Anglia, regatele germanice) datorita interpretarilor numeroase date acestei Legi atat de controversate.
Dreptul civil romanesc este inspirat de dreptul antichitatii romane ,mai exact de Codurile imparatului Justinian din secolul VI d.Hr. In alta ordine de idei , modul de succesiune la Coroana Romaniei conform constitutiei din 1866 este identic cu modul de succesiune la Coroana Imperiului Roman de Rasarit; astfel ,principiul AGNATIUNII din dreptul roman sta la baza modului de succesiune.
Familia regala romaneasca avea aceeasi componenta cu familia imperiala romana de pe vremea lui Constantin cel Mare si Justinian; religia “ortodoxa a Rasaritului este aceeasi atunci si acum.
Dar in ce consta principiul agnatiunii ? Conform acestuia in interpretarea data de dreptul roman , rudenia dintr-o familie este numai pe linie masculina! Deci Regele este “pater familias” (cap de familie ) iar familia sa are urmatoarea componenta dupa modelul roman:
– fiii Regelui, nepotii din fii, fiii adoptati-adrogati-legitimati;
– fiicele Regelui pana la casatoria acestora ( cand trec sub autoritatea altui cap de familie)
– sotia Regelui.
Legea Salica nu mai exista la noi de pe vremea Regulamentelor Organice ;intr-adevar in ultimii 150 de ani,barbatul si femeia au drept EGAL de proprietate si mostenire.
Principiul AGNATIUNII aplicat pe timpul Romaniei monarhice este valabil si astazi in orice familie romaneasca traditionala : Numai un barbat poate fi socotit “cap de familie” si prin urmare numai un barbat poate fi “cap al familiei romanilor” adica rege.
Domnul Neagu Djuvara, în ultima perioadă, manifestă o poziţie publică pe care o consider inedită. Îmi este greu să înţeleg motivaţia, sau poate nu doresc să presupun. Sigur este că, în acest fragment de interviu, nu vorbim despre o filipică ci doar despre o colecţie de pseudoraţionamente, un sofism, un silogism şi o concluzie ilogică, ce anulează orice dezvoltare ulterioară a acestui subiect. Să mă explic: sofismul porneşte din argumentarea absolutei impuneri a legii salice având ca temei Constituţia din 1923, de parcă acea constituţie va fi restaurată, în mod obligatoriu şi fără echivoc, odată cu monarhia, parcă ar fi un tot unitar, de parcă monarhia românească ar avea ca unic temei acea constituţie; silogismul este evidend în expunerea aproape logică a cum vede domnia sa familia regală: principesa Margareta este mama principelui Nicolae, principele Radu este soţul principesei Margareta, atunci, în mod evident şi fără nicio tăgadă, principele Radu trebuie să fie tatăl principelui Nicolae. Recunosc că sunt bulversat în ideile mele despre familie, despre orice familie. În fine, pornind de la aceste considerate argumente, domnia sa conchide că Restauraţia nu mai are şanse. Sincer vă spun, ieşind din logica de tip sloganistic ce înmiesmează frazele cunoscutului istoric şi om de cultură, nu reuşesc să văd care este legătura dintre necesitatea societăţii româneşti de a avea o altă formă de guvernământ şi chestiunile legii salice, a familiei monoparentale sau chiar şi a candidaturii la preşedinţia României a unui reprezentant al familiei regale. Eu cred că încă mai gândim şi acţionăm în paradigma societăţii ce trăieşte intens amănuntele lăsând planul general tovarăşilor destoinici. Până la urmă, Restauraţia este o necesitate a societăţii româneşti nu un cumul de raţionamente şi aprecieri din partea unui juriu, fie el şi cel mai titrat.
Din pacate, desi eu si familia mea suntem de generatii monarhisti, trebuie sa recunosc ca impartasesc inca intr-o oarecare masura pozitia d-lui Djuvara (nu si in ceea ce priveste legea salica).
Pentru mine si familia mea Casa Regala a fost de generatii un etalon, o speranta, ceva deasupra tuturor mizeriilor care se petrec in Romania, ceva ce aceste mizerii nu pot sa atinga vreodata.
In ultimii ani insa am inceput sa avem anumite indoieli, un sentiment ciudat care nu ne-a mai permis sa fim la fel de convinsi de aceasta intangibilitate. Suntem fericiti ca Familia Regala este prezenta in viata romaneasca, ne doream mult asta, insa prezenta nu trebuie sa echivaleze cu o amestecare cu sistemul asta putred din tara, o amestecare care s-a apropiat la un moment dat de legitimarea lui.
Cand dl Duda a intrat in familia regala am avut doar impresia unei persoane care prin carisma lui a reusit sa o cucereasca pe Alteta Sa, Principesa Margareta. Totodata, fiind inzestrat cu “darul” pe care il au majoritatea moldovenilor- anume acela al vorbirii, am mai avut impresia ca se spera si se doreste ca dl. Duda sa fie un fel de purtator de cuvant al Casei Regale, o persoana din “interior”-ul tarii, care ar putea sa promoveze mai bine monarhia pe scena romaneasca. Ori, mai apoi, cand dl. Duda a devenit tot mai activ, luand diferite pozitii… culminand cu candidatura la presedentie, am cochetat din pacate chiar si cu ideea infiltrarii d-lui Duda in Familia Regala cu scopul de a o compromite, de a compromite si acest ultim bastion al demnitatii, la fel cum a fost compromis si PNTCD-ul si altele…
Pe de o parte pana si acest blog aduce indirect Familia Regala in niste discutii si in niste teme si alaturi de niste nume la care Familia Regala nu ar trebui sa se coboare. (vezi alte teme abordate luna aceasta)
Pe de alta parte, in contextul si in societatea romaneasca actuala, aceasta maniera de “apropiere” a Casei Regale de “realitati” a fost probabil, ce-i drept, cea mai sigura si mai simpla cale de a participa in vreun fel la viata Romaniei. Si in aceasta ordine de idei cred ca dl. Radu Duda a fost potrivit pentru rol.
Ramanem in continuare admiratori si sustinatori ai Majestatilor Sale, ii dorim Altetei Sale, Principesa Margareta, multe impliniri, iar d-lui Duda mult succes! La multi ani si multa sanatate tuturor membrilor Casei Regale!
M-a surprins ca o minte luminata ca a d-lui Andrei Plesu nu s-a orientat niciodata spre partidele istorice sau monarhie… Avem pe zi ce trece mai putine modele!D-ul Neagu Djuvara prin discursul de 20 ani nu ma surprinde,a fost aproape de o anumita putere tot timpul…