Mihai Creangă despre Regele Mihai, 30 decembrie 2010
|
Articol de Mihai Creangă publicat în ziarul Timpul Singular printre occidentali, care nu au „gustat” comunismul și nu sunt „vaccinați” împotriva teribilei maladii, Jean Francois Revel a observat cu justețe că atunci când o țară iese din comunism „ea nu se mai găsește la nivelul pe care-l atinsese când a intrat în comunism, ci mult mai jos… Regele Mihai. În urmă cu 20 de ani îl fugăream pe autostradă sau chiar îl înjuram. Acum aproape că nu mai există om în țara asta care să nu-l respecte. Este un mare progres. Lucru adevărat nu doar în economie, ci și în cazul instituțiilor politice, al raporturilor sociale, al vieții culturale”. În cazul României lucrurile au stat și mai rău, pentru că, după ce ocupantul sovietic a impus formarea guvernului Petru Groza (6 martie 1945), în numai doi ani comuniștii au preluat toată puterea prin trucarea rezultatelor alegerilor și distrugerea partidelor istorice, prin confiscări masive, arestări abuzive și procese trucate, totul culminând cu alungarea Regelui Mihai și proclamarea Republicii (30 decembrie 1947). Cu excepția Albaniei, dintre țările europene, România a cunoscut cea mai dură expresie a dictaturii comuniste, încât și ieșirea din sistem a fost cea mai violentă, mai sălbatică și mai sângeroasă. Urmările au fost pe măsură, iar țara nu și-a revenit nici astăzi, cu toate că numai aici comunismul a suferit o condamnare oficială, pronunțată explicit de președintele Traian Băsescu (18 decembrie 2006) într-un Parlament cu manifestări ostile sau zeflemitoare din partea partidelor descendente ale comuniștilor și controlate direct de moștenitorii averilor Securității. Din păcate, condamnarea comunismului n-a avut urmări nici în plan juridic, nici în plan politic, nici în plan social. Iar austeritatea indusă de criza globală și de harababura tipic românească contribuie la menținerea și chiar sporirea nostalgiilor față de comunism… Iar aici, în domeniul mentalităților, al tipologiei dominante în rândul românilor, stăm mult mai prost, mult mai jos decât nivelul pe care-l atinseserăm înainte de căderea sub comunism. (…) Articolul integral poate fi citit la adresa: |
Masa critică
.
Atunci când şantajul, frica, abuzul şi teroarea au fost timp de peste 60 de ani principalele instrumente de guvernare a românilor, ar putea fi de înţeles reacţia reţinută, prudentă, unii ar spune laşă, a populaţiei la samavolniciile autorităţilor.
.
Astăzi este mai mult decât evident şantajul prin faptul că tocmai în perioada sărbătorilor de iarnă, când creştinii se reunesc în familie sau între prieteni, guvernanţii clamează în presă şi pe toate posturile tv „depăşirea planului la concedieri în 2010” şi preconizarea de noi concedieri masive în anul ce vine, noi creşteri de preţuri (deţinem deja recordul scumpirilor europene) cu executarea judecătorească a micilor datornici. Asta nu înseamnă oare şantaj, nu înseamnă că se exacerbează frica instituţionalizată ca metodă de guvernare, ca instrument de descurajarea oricăror proteste?
De fapt în pofida unor proteste izolate (Adrian Sobaru, învăţătoarea de la Tg Jiu, Teodor Mărieş şi altele ţinute în anonimat) masa critică a nemulţumiţilor nu numai că nu a ajuns la nivelul declanşării unor revolte sociale, dar n-a ajuns nici măcar la nivel de manifestaţii spontane de solidaritate în sprijinul diferitelor personalităţi capabile să preia ştafeta nemulţumirilor populaţiei. Cred că acesta este adevăratul motiv pentru care elitele „nu ridică mâna” – se simte lipsa de solidaritate civică, indusă prin şantaj şi frică.
Pentru exemplificare să ne reamintim că la pastorul Tokes, la Timişoara, s-a manifestat iniţial solidaritatea câtorva enoriaşi, apoi, nemulţumiţii s-au solidarizat în avalanşă. Aşa ar fi fost de aşteptat şi la învăţătoare, care a suportat 80 de zile de grevă a foamei şi de indiferenţă a populaţiei, aşa ar fi fost de aşteptat şi la Sobaru, care a ales locul cel mai vizibil din ţară, în plenul Parlamentului, pentru a-şi striga protestul „ne-aţi ciuruit, ne-aţi luat mâncarea copiilor” şi pentru a transmite mesajul „libertate”. Dar nu s-a întâmplat. Semn că nu s-a ajuns, după părerea mea, la „masa critică” a manifestării solidarităţii sociale.
Şi guvernanţii ştiu asta. Sunt sigur că sociologi profesionişti ai puterii sunt însărcinaţi cu monitorizarea masei critice a nemulţumirilor, pentru a se preîntâmpina atingerea punctului critic.
.
Se ştie că sărăcia însemană dependenţă, sau cu cât mai multă sărăcie cu atât mai multă dependenţă. Atunci nu s-ar cuveni să privim lucrurile cu mai multă înţelepciune, să înţelegem că „sărăcia controlată” este instrumentul de care guvernul nu se poate lipsi, fără de care actualul guvern nu s-ar putea menţine? Se ştie că ameliorarea bugetului pe seama evazioniştilor nu se doreşte, tocmai ca să-i menţină şantajabili. Şi în schimb se dă atacul la bugetarii mărunţi (dar nu la şefii lor). Şi sunt încă multe samavolnicii de scos în evidenţă pentru limpezirea lumii româneşti.
.
Soluţia? Vocea elitelor, a marilor bărbaţi de stat. A acelora care îşi permit, care nu sunt şantajabili, care nu sunt dependenţi, care nu sunt compromişi. Dar aceasta nu se va întâmpla decât atunci când masa critică se va fi format. Sunt sigur că atunci vor apare şi conducătorii loiali şi destoinici (şi inevitabil o puzderie de oportunişti). În plus, elitele pot fi încurajate şi de spargerea boicotului mediatic din jurul Familiei Regale, aşa încât exponentul Familiei Regale să-şi preia rolul de arbitru pentru restabilirea şi menţinerea echilibrului puterilor din stat, pentru reabilitarea competenţei şi valorii autentice, pentru normalizarea funcţionării instituţiilor în serviciul cetăţenilor, pentru limpezirea lumii româneşti. Aşa încât statul să-şi poată îndeplini principala lui misiune, aceea de a răspunde de soarta fiecărui cetăţean al său, şi nu de a-şi clama neputinţa şi lipsa de responsabilitate, prin vocea preşedintelui actual în direct la tv. Dar până atunci, până la formarea masei critice, va trebui, din păcate, să mai curgă râuri de lacrimi şi suspine.
Regele Mihai ramane un suveran al tuturor romanilor care nu a uitat nicioadata sa-si iubeasca tara si sa o ajute sa revina la valoarea de alatadata.