Statul

Am promis cu câteva zile în urmă că voi posta pe Internet unele dintre capitolele noii cărți de la Polirom, “Provizoratul istoric”. Încep cu primul. În “Cuvântul înainte” este, cred, cel mai bine explicat sensul acestui volum. Poate că niciodată nu mi-am dorit mai mult ca paginile scrise de mine să fie citite de români. Nu pentru partea de literatură, istorie sau politică din ele, ci pentru urgenta, fundamentala nevoie a României de a se consolida instituțional. Fără ochii, inima și mintea românilor aplecați asupra rândurilor din carte, “Provizoratul istoric” nu ar avea nici un rost.

***

În 1866, sub domnia lui Carol I, după o serie de eforturi începute în anul 1848 și continuate de Alexandru Ioan Cuza, România a avut parte de o Constituție care poate fi considerată un punct esențial al începuturilor Statului român modern. Timp de aproape un secol, prin clarviziunea și loialitatea competentă a oamenilor de Stat și politici, Statul român a evoluat remarcabil, atingând o treaptă de stabilitate și de respectabilitate fără precedent.

Din păcate, ultimii șaizeci de ani nu au fost la fel. Ceea ce s-a întâmplat după 1948 la noi în țară, din punct de vedere politic și chiar public, nu pare să fi dovedit că oamenii puterii din România contemporană au înțeles deplin importanța Statului ca garant, cultivator și ocrotitor al identității, tradiției și continuității națiunii.

Cert, există o diferență fundamentală între felul în care s-a performat politic în anii 1948-1989 și exercitarea democrației, după anul 1990. România a trecut de la dictatura comunistă la o democrație ce nu a încetat să se consolideze și a intrat cu drepturi depline în NATO și în Uniunea Europeană.

Numai că democrația nu durează doar douăzeci și patru de ore, și anume în ziua alegerilor. Democrația are nevoie să fie respectată și în restul celor patru ani de mandat, zi de zi, clipă de clipă, de către fiecare instituție publică, de către fiecare reprezentant al ei și de fiecare dintre cetățeni.

Pentru aceasta, legile și cadrul democratic nu sunt suficiente. Este nevoie de aportul fiecărei forțe din societatea românească pentru a transforma în practică ceea ce afirmăm demagogic în teorie. Și, mai presus de toate, avem nevoie de un Stat respectat și dătător de încredere, cu instituții profesioniste, care să lucreze complementar și etic, în armonie unele cu altele.

Cartea de față încearcă să explice de ce nu suntem încă în posesia unui astfel de instrument, analizând realitatea românească în contextul dezvoltării statale din ultimului secol și jumătate.

Articolul 1 din Constituția anului 1866 suna astfel: „Principatele Unite Române constituiesc un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”. Această Lege fundamentală a fost revizuită de mai multe ori, în 1879, 1884, 1917 și 1923, în acord cu modificările de structură și întindere ale Statului, dar a rămas coloana vertebrală a unuia și aceluiași Stat, elementul hotărâtor al continuității lui politice. Începută la 24 ianuarie 1859, dăltuirea Statului național modern, unitar și indivizibil, s-a încheiat la 10 mai 1881. Aceasta este statalitatea românească modernă, cu puternice rădăcini europene.

Puține dintre aceste adevăruri sunt cunoscute de oamenii cu putere de astăzi (politicieni, oameni de afaceri, formatori de opinii) și încă mai puține dintre ele sunt considerate relevante pentru anii noștri. Dar adevărul este că, fără cunoașterea contextului dezvoltării noastre statale și, apoi, fără consolidarea instituțională a României, nu putem face pași durabili înainte.

Provizoratul istoric în care ne aflăm nu se poate rezolva doar prin dinamica politică, un capitol la care stăm aproape prea bine. România provizorie și instituțiile ei pot fi vindecate doar dacă societatea românească se pune împreună și face un pas generos și responsabil înainte. Așa cum a făcut-o de câteva ori, strălucit, în ultimii o sută cincizeci de ani.

La data de 1 decembrie 1918, Transilvania s-a unit cu România, iar data a rămas drept simbol al Marii Uniri. Dar Statul român nu se naște de câte ori i se alipește sau i se dezlipește o bucată de pământ. Dacă Statul actual s-ar fi născut în 1918 (așa cum o sugerează indirect alegerea actualei Zile naționale și cum s-a și afirmat uneori public), atunci Alexandru Ioan Cuza și Carol I ar rămâne în istorie doar ca fondatori ai Casei de Economii și Consemnațiuni.

În anii din urmă, au început să se vehiculeze cuvinte importante, precum “viziune”, “identitate”, “continuitate”. Este bine că ele pătrund în vocabularul puterii politice și mediatice. Dar aceste virtuți au nevoie să fie tratate corect, și nu fantezist.

Viziunea se face cu generozitate și cu responsabilitate, nu cu șmecherie și cu interes propriu. Identitatea nu se repară cu oportunități politice, fie ele și inspirate, ci cu loialitate. Continuitatea înseamnă cunoaștere și respect, nu dispreț la adresa instituțiilor, domnia bunului-plac și meșteșug politic.

Acest volum este publicat de editura Polirom, într-un moment de criză economică, în care cartea se vinde greu în România. Este a treia carte dintr-o serie începută în anul 2005 cu „Europa din noi“ și continuată în anul 2007 cu „Biblioteca în flăcări“.

În primul volum am făcut o paralelă între regalitate – ca instituție și ca depozitar de valori și principii relevante statal și identitar – și lumea politică, cea care administrează țara cu instrumentul numit democrație.

În volumul al doilea m-am străduit să ilustrez sumedenia de fațete pe care le are aducerea, în România, în prim-planul vieții publice a regalității ca instituție, într-un mediu înconjurător majoritar republican.

Cartea de față încearcă să vorbească despre valoarea neasemuită a cârmuirii inspirate, creatoare de proiecte durabile și vizionare, subscrisă principiilor și virtuților statale și nu rațiunilor politice. Slujirea Statului, ca instituție și ca sumă de valori și tradiții, ca expresie a continuității, mândriei, respectabilității, ca noțiune cuprinzătoare a solidității instituționale, nu se suprapune întotdeauna dinamicii politice, rigorilor democrației și nici relațiilor internaționale sau diverselor tendințe geopolitice. Libertatea, ca virtute, este poate mai asemănătoare valorilor pe care statalitatea le înmănunchează, fiindcă acestea sunt perene, constante și se situează deasupra circumstanțelor, oportunităților și variabilelor zilei. Statul este, într-un fel, reflecția instituțională a libertății unei națiuni.

Leadership-ul statal, numit în limba engleză statesmanship, nu are echivalent în limba română (poate nu întâmplător). El nu este, însă, din acest motiv, mai puțin important pentru viitor.

România nu va avea, în deceniile care vin, probleme de democrație sau de prosperitate. Va continua să devină o țară din ce în ce mai avută, mai conectată, mai democratică și mai stabilă. Dar dinamica și abilitatea ei politică nu vor fi suficiente pentru ca națiunea să se simtă acasă la ea în realitatea românească, în viitoarele decenii. Pentru ca viața publică să fie întreagă, echilibrul societății să fie cu adevărat stabil și viitorul predictibil, România are nevoie să conștientizeze din nou importanța respectabilității Statului și a profesionalismului instituțiilor lui. Statul să redevină egida instituțiilor românești cu adevărat, nu numai în enunțuri. Toată suflarea românească – de la guvernare, societate civilă și până la familia obișnuită – are nevoie de instituții coerente și demne de încredere, așezate sub stema unui stat modern dăltuit, dar natural, real, nu reinventat în mod lamentabil de chiriași zăpăciți ai istoriei.

Politica românească rămâne partea esențială a vieții publice, într-un sistem bazat pe democrație și libertăți, astfel precum este în fiecare stat al lumii euro-atlantice. Dar nu există nici un motiv ca politica să treacă dincolo de cercul guvernării și de arena parlamentară și să ocupe spațiul neutru, ritual, armonios și respectabil al leadership-ului statal. Acesta din urmă, fie că țara este republică, fie că este monarhie, trebuie să reprezinte – cu adevărat, nu doar pe hârtie – un instrument al punerii oamenilor împreună, un spațiu al încrederii, al iubirii generoase, al armoniei responsabile, al echilibrului vizionar.

Capitolele cărții de față sunt încercări, din diverse unghiuri și cu diverse mijloace, de a zugrăvi importanța și complexitatea, inefabilul, valoarea, finețea leadership-ului statal, cel bazat pe puterea exemplului personal, pe rolul de model, pe loialitate, pe generozitate și pe simțul datoriei.

Un volum pe care l-am citit anul trecut – “Mission accomplished” de Matthew Parris și Phil Mason – aduna citate incredibil de amuzante și de aiuritoare din declarațiile unor politicieni din lumea întreagă, mai ales din secolul XX. Pe câteva dintre ele le-am presărat în glumă ca motto-uri în carte, fiindcă le-am găsit irezistibile. Ele, în afară de umorul bulversant pe care îl conțin, spun multe despre volatilitatea declarațiilor politice de moment, mai întotdeauna făcute în detrimentul instituțiilor și valorilor în slujba cărora politicienii respectivi se pretind a fi.

Recunosc faptul că, uneori, în dorința de a defini cât mai limpede diferențele dintre leadership-ul statal și cel politic, am produs în afirmațiile mele anumite exagerări sau simplificări. Nu a fost intenția mea să caricaturizez sau să ofensez pe nimeni din mediul public, atât de proteic, al României. Am vrut doar să mă fac, pe cât posibil, bine înțeles.

„Europa din noi“, „Biblioteca în flăcări“ și “Provizoratul istoric” vorbesc despre un deceniu din mersul contemporan al României, timp în care am exercitat funcțiunea de Reprezentant Special al Guvernului (2002-2008), am avut în jur de cinci sute de angajamente publice pe an, am urmat cursuri militare la patru universități și colegii (2002-2006), am scris un număr de cărți, am susținut trei sute de conferințe și am avut sute de întâlniri cu tineri din licee, colegii naționale și universități de pe patru continente. Într-un anume fel, deci, încercarea de a desluși importanța vitală a conturului statalității, ca sumă de valori și principii, și a Statului, ca instituție a zilei de mâine, are și o fațetă practică, o permanentă raportare la concret, la viața publică.

Toate textele din carte au fost la vremea lor publicate pe Internet, în anii 2007-2010. Pe unele le-am adus la zi, le-am corectat sau le-am extins. Capitolele sunt, astfel, o reacție la mersul românesc al ultimilor trei ani.

Recitind unele dintre texte, mai ales cele cinci declarații făcute în perioada campaniei mele prezidențiale din 2009, îmi dau seama cât de profund sunt legat de adevărurile din ele și cât de mult înseamnă ele pentru tot ceea ce generația noastră regală face pentru țară. Subscriu astăzi, mai mult decât ieri, la fiecare cuvânt sau afirmație făcută atunci. Unul dintre motivele pentru care consider utilă apariția volumului este faptul că multe dintre articolele, eseurile sau declarațiile mele au fost ignorate complet de presă, în anii din urmă. Pentru mult timp, blogul și situl meu Internet au fost singurele surse de informație pe care le puteam folosi, în momente însemnate ale acțiunii noastre în folosul României.

Volumul de față trage concluziile celei mai fructuoase și mai pasionante perioade din viața mea petrecută pe solul românesc. Și o face în anul în care am împlinit cincizeci de ani.