Mareșalii Curții Regelui Mihai I, 1940-1947

Articol scris de Tudor Vișan-Miu, apărut în revista Philohistoriss, nr. 1/2021.

A doua domnie a Regelui Mihai I (1940-1947) a reprezentat una dintre cele mai tulburi perioade din istoria contemporană a României. În acest răstimp, România a trecut printr-un nou război, la sfârșitul căruia i s-a impus un nou regim de ocupație (sovietică). Sub acesta, instituțiile democratice reinstaurate la 23 august 1944 au fost doborâte treptat, ultimul garant al democrației (monarhul constituțional) fiind detronat la 30 decembrie 1947. În prezentul studiu voi analiza rolul îndeplinit de mareșalul Palatului – cel mai înalt demnitar al Curții Regale – în ultimii ani ai monarhiei constituționale[1]. Voi cerceta cum a influențat Curtea Regală deciziile și activitatea suveranului, în contextul unor regimuri politice care au încercat să limiteze influența monarhului în viața publică. Articolul se bazează pe surse din arhivele Casei Regale, păstrate la Arhivele Naționale, completate de alte izvoare, de surse memorialistice și lucrări de specialitate.

Cadrul constituțional al domniei regelui Mihai I este stabilit prin decretele regale care reduc puterile suveranului și învestesc președintele Consiliului de Miniștri, la acel moment generalul Ion Antonescu, cu puteri depline în conducerea statului[2]. În ce privește Curtea Regală, un comunicat din partea guvernului anunța „simplificarea la maximum” a noii organizări[3].Acest principiu era împărtășit, se pare, și de regina-mamă Elena[4]. Noul statut a fost definitivat și făcut public după ziua de naștere a regelui[5]. La noua curte, mareșalul „conduce și coordonează” întreaga activitate; ceilalți demnitari sunt șeful Casei Militare, directorul Mareșalatului (care îndeplinește și rolul de maestru de ceremonii), marele maestru de vânătoare, prefectul, administratorul general, secretarul particular, adjutanții regaliși cele două doamne de onoare.

Provizoriu, primul mareșal al Curții regelui Mihai a fost Anton Mocioni[6]. Acesta a observat tranziția spre o nouă curte, care nu a fost foarte lină. Deja o parte a demnitarilor vechii curți (precum fostul mareșal al Palatului, Constantin Flondor, maestrul de ceremonii, Ioan Stârcea, sau directorul secretariatului particular, Eugeniu Buhman) au fost concediați sau și-au prezentat demisia, iar între cei rămași au izbucnit conflicte (precum între administratorul Listei Civile, Florian Marinescu, și administratorul bunurilor private, Ion Rădulescu[7]). Totodată, guvernul a creat o comisie de anchetă a gestionării fondurilor Casei Regale din ultimii zece ani, iar asupra averii fostului rege Carol al II-lea a fost instituit un sechestru.

Colonelul Mihail Râmniceanu[8], proaspăt numit șeful Casei Militare Regale la 18 septembrie, a preluat și demnitatea de mareșal al Curții la 25 septembrie 1940. Acesta se bucura de încrederea generalului Antonescu, căruia – daturându-i ascensiunea – îi arăta loialitate, „mergând până acolo încât să declare că el este delegatul [lui Antonescu], nu al regelui!”[9]. La scurt timp după numire, Râmniceanu era primit de generalul Antonescu într-o audiență de lucru „pentru a primi directive asupra organizării Casei Militare și Civile Regale”[10]. Printre măsurile instituite de acesta, la cererea guvernului, găsim anunțarea unor economii lunare la nivelul cheltuielilor Curții[11], stabilirea interdicției funcționarilor Casei Regale de a face parte din consilii de administrație a unor societăți private[12]șiretragerea dreptului de a obține titlul de „Furnizor al Curții Regale” pentru comercianții evrei[13]. Totodată, având în vedere proclamarea prin decret regal a statului român ca „stat național-legionar”, la 14 septembrie 1940, mareșalul Curții s-a îngrijit ca regele să-și serbeze onomastica de 8 noiembrie la Iași, suveranul participând la o serie de manifestații cu o importantă prezență legionară. Situația s-a schimbat în urma evenimentelor cunoscute drept „rebeliunea legionară”, în mijlocul cărora a existat o tentativă de implicare a regelui pentru o mediere între Antonescu și legionari. Regele, aflat la Sinaia, a primit în seara de 22 ianuarie 1941 vizita profesorului său de psihologie din liceu, Vasile Băncilă, și a sociologului Traian Herseni, care i-au cerut să intervină. În dimineața următoare, suveranul a pornit spre București, însoțit de aghiotantul Mircea Tomescu. Convoiul regal a fost oprit la Câmpina la ordinul generalului Antonescu, care a considerat intervenția iresponsabilă și periculoasă. Monarhul a revenit la Sinaia, în timp ce Tomescu, ajuns la București, l-a confruntat pe generalul Antonescu, ceea ce a determinat destituirea sa. În raportul întocmit, Râmniceanu a remarcat faptul că încercarea de intervenție a regelui a fost neoportună[14]. La 14 februarie 1941, regele semna decretul de dizolvare a statului național-legionar.

La 12 martie 1941, proaspăt numit șef al Casei Militare la 1 martie[15], Socrate Mardari[16] a fost delegat să preia atribuțiile colonelului Râmniceanu, care absenta din București pentru a urma cursuri de perfecționare militară^[17]. Jacques Vergotti (numit ofițer de ordonanță al regelui Mihai în primăvara anului 1941) amintea: Cum colonelul Mardare servise la Palat când Mihai fusese prima oară Rege, oarecum continua a-l considera ca pe copilul de altădată[18]. Colonelul Mardari s-a dovedit mai preocupat decât predecesorul său de stabilirea unui contact al suveranului cu Armata. Astfel, a organizat participarea regelui la o serie de evenimente cu caracter militar în Transilvania, precum la 27 mai 1941, o tragere de luptă executată de un batalion de soldați-plutonieri pe Dealul Făgețel, la nord de Făgăraș, sau, la 29 mai 1941, o descriere a bătăliei de la Sibiu din anul 1916, realizată de profesori ai Școlii Superioare de Război. Mardari comunica Ministerului de Război că aceste vizite au caracter de instrucție. Nu se va face nicăieri primire oficială[19]. Mareșalul Curții s-a implicat și în organizarea ceremoniei de acordare a demnității de mareșal al României regelui Mihai, desfășurată la 10 mai 1941 la Palatul Regal[20].

La 1 martie 1942, la șefia Mareșalatului Curții ajungea un civil, Teodor Rosetti-Solescu[21]. În memoriile sale, Vergotti apreciază că în numirea lui Rosetti-Solescu la curte a cântărit mult relația lui de înrudire cu verișoara sa primară, care era soția generalului Friedrich von Paulus (1890-1957). Astfel, Rosetti-Solescu era rudă prin alianță cu cel care, din ianuarie 1942, se afla la comanda Armatei a 6-a Germane și conducea luptele pentru cucerirea Stalingradului. Vergotti amintea că Rosetti-Solescu avea respect [pentru generalul Antonescu – n.n.], dar nu frică [de acesta – n.n.], astfel încât numirea lui a produs o ameliorare în cadrul Palatului[22]. Totuși, el nu a rămas în post decât cinci luni. Dorind să dea un exemplu, ca mareșal al Curții, de susținere a Armatei, a decis să efectueze un stagiu pe front, astfel că, la 11 august 1942, și-a prezentat demisia regelui. A fost repartizat ca ofițer de legătură între Armata Română și Armata a 6-a germană a generalului von Paulus[23].

După demisia lui Teodor Rosetti-Solescu, atribuțiile mareșalului au fost transferate lui Ioan de Mocsonyi-Stârcea[24]. Tânărul diplomat de 33 de ani fusese numit secretarului particular al regelui la 1 aprilie 1942. La acel moment, primise sarcina păstrării legăturii cu Mihai Antonescu (1904-1946), ministrul Afacerilor Străine care, la 38 de ani, îi era apropiat ca vârstă. Cei doi au pregătit împreună vizita regelui pe frontul din Crimea din iulie-august 1942[25]. În august 1942, Mocioni-Stârcea prelua (așa cum am arătat) rolul de mareșal al Curții. A fost bănuit ca fiind autorul discursului de Anul Nou al regelui Mihai de la 1 ianuarie 1943, care a creat o controversă prin pomenirea ideilor de „pace, toleranță și justiție”. Referirea a indignat reprezentanții autorităților germane din România, stârnind furia mareșalului Antonescu[26]. „Conducătorul Statului” a cerut regelui demiterea lui Stârcea și numirea diplomatului Vasile Grigorcea (1883-1949), la acel moment revenit în țară după schimbarea sa din postul de la Vatican. Acesta, însă, a refuzat postul de mareșal al Palatului[27], știind sau sperând, poate, că va reveni în viața diplomatică – ceea ce s-a și întâmplat în octombrie 1943, când a fost numit, din nou, ministru plenipotențiar pe lângă Sfântul Scaun.

În această atmosferă își face apariția generalul Constantin Sănătescu[28], comandantul Armatei a IV-a, numit șef al Casei Militare Regale în 20 martie 1943. Relatând întâlnirea cu regele Mihai din 12 martie, Sănătescu se angaja să devină „un fel de tampon între Rege și Mareșal”, solicitând însă schimbarea statului Casei Regale, întrucât actualul statut mă subordonează mareșalului Curții, or eu doresc să fiu pe picior de egalitate[29]. La 1 aprilie 1944, generalul Sănătescu prelua șefia Mareșalatului ca titular al postului, calitate care îi permitea o mai largă libertate de mișcare, necesară pregătirilor pentru ieșirea României din alianța cu Axa[30]. La 23 august 1944, după demiterea și arestarea generalului Ion Antonescu, generalul Sănătescu a luat președinția Consiliului de Miniștri. Regele Mihai a anunțat, într-o proclamație radiofonică, „sfârșitul dictaturii”, iar prin decretul din 31 august 1944 „referitor la fixarea drepturilor Românilor în cadrele Constituției din 1866 și cu modificările Constituției din 29 martie 1923”, se prevede că puterile Statului se vor exercita după regulile așezate în Constituția din 29 martie 1923 (art. 2)[31].

Ioan de Mocioni-Stârcea, care fusese numit mare maestru de vânătoare la 1 aprilie 1944, a revenit pe postul de mareșal al Curții și s-a alăturat regelui în adăpostul din satul Dobrița, județul Gorj[32]. Subșeful Statului Major, generalul Socrate Mardari (fostul mareșal al Curții), venea [la Dobrița – n.n.] să raporteze situația de pe front[33]. Regele a revenit în capitală în ajunul semnării armistițiului la Moscova, în 12 septembrie 1944. Din cauza avarierii Palatului Regal în urma bombardamentului aviației germane din 24 august, regele a acceptat invitația principesei Elisabeta de a își stabilit reședința în palatul din șoseaua Kiseleff deținut de Casa Principesei Elisabeta[34]. În perioada 1944-1947, regele și regina-mamă au folosit palatul Elisabeta pentru audiențe, iar Palatul Regal pentru ceremonii.

La 3 noiembrie 1944, Mocioni-Stârcea își prezenta demisia de la Palat. În locul său, regele l-a numit pe Dimitrie Negel[35] administrator al Domeniului Coroanei și fost ministru al Agriculturii în guvernul Sănătescu. Pe lângă rolul său instituțional, Negel servea drept consilier politic al regelui[36].Un moment important în relația dintre Palat și puterea de ocupație a fost episodul „grevei regale”. La 20 august 1945, în urma comunicatului Conferinței de la Berlin (Potsdam) privind necesitatea instaurării unui guvern al României „democratic recunoscut”, regele a cerut demisia guvernului Groza și, în urma refuzului acestuia, a transmis o scrisoare reprezentanților Comisiei Aliate de Control „ca să ajute la crearea unui nou guvern”. La 22 august, Negel a clarificat atitudinea regelui față de partea sovietică[37], fiind amenințat de generalul Susaikov, vicepreședintele Comisiei Aliate de Control, cu ruperea relațiilor bilaterale. În plan personal i-a indicat că „vina” pentru redactarea notei regelui va fi atribuită nu suveranului, ci consilierilor săi, care – considera el – „ar trebui arestați”[38]. În perioada următoare, regele a avut șederi îndelungate la Sinaia, însoțit de Negel și majoritatea membrilor Curții. Până la dezamorsarea situației prin conferința de la Moscova, în decembrie 1945, asupra lui Negel s-au exercitat presiuni din partea sovietică (inclusiv din partea generalului Susaikov) pentru a îl determina pe rege să își schimbe atitudinea[39]. La 1 ianuarie 1946, după primirea felicitărilor Casei Civile și Militare prezentate de mareșalul Curții, regele primea în audiență comisia aliată instituită prin acordul de la Moscova[40].

Activitatea lui Negel, ca a tuturor membrilor Curții, a fost atent urmărită de Siguranță. În atenția agenției erau opiniile sale politice, contactele sale etc. Negel avea pentru Maniu o admirație pe care nu încerca să o ascundă, se afirmă într-un raport[41]. Au fost observate contactele sale cu consulul american Burton Y. Berry și cu șeful Secției Britanice a Comisiei Române de Control al Armistițiului, vicemareșalul aviator Donald F. Stevenson[42]. În 1946, Siguranța îl suspecta de organizarea unui „serviciu de informații al Palatului” condus de Gheorghe Cristescu[43], alcătuit din cadre ale Poliției demise în urma epurării, care supraveghea partidele din Frontul Național Democratic (FND)[44]. Totodată, era bănuit de legături cu mișcarea de rezistență secretă[45], condusă de generalul Aurel Aldea[46]. Acuzația nu era deplin falsă, Negel dispunând, la ordinul regelui, un sprijin logistic pentru organizație[47]. În februarie 1946, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, Gheorghe Tătărescu[48], a încercat să obțină înlocuirea lui Negel din postul de mareșal al Curții, având în vedere scurta perioadă când a fost subsecretar de stat în guvernul Antonescu la Ministerul Economiei Naționale (26 mai – 17 noiembrie 1941). Conducerea PNȚși PNȚ s-a opus, iar Negel a fost menținut[49], deși teama primirii cereri din partea guvernului de schimbare a sa din funcție a persistat până în decembrie 1947.

Regele primind invitația de a participa la nunta principesei Elisabeta a Marii Britanii cu principele Philip din Familia Regală a Greciei, mareșalul Curții a organizat deplasarea sa la Londra. Plecarea fiind în 12 noiembrie 1947, Negel a condus suita regelui cu ocazia deplasării. La Londra, regele a cunoscut-o pe principesa Ana de Bourbon-Parma și, logodindu-se neoficial, și-a extins șederea în străinătate, în timp ce l-a trimis pe mareșalul Curții la București pentru a primi aprobarea guvernului pentru încheierea mariajului. Negel a revenit cu răspunsul negativ al guvernului pro-comunist condus la acea dată de Dr. Petru Groza, care susținea că nu avea mijloacele necesare întreținerii unei familii regale [mai mari – n.n.][50]. Astfel, regele s-a întors în țară.La 29 decembrie 1947, șeful securității Palatului, Eugen Bianu[51], a luat cunoștință de existența unui plan de măsuri adoptat de Comitetul Central al Partidului Comunist din România privind înlăturarea monarhiei și proclamarea republicii. Acesta l-a prevenit pe rege de faptul că proclamarea republicii era plănuită pentru 30 decembrie[52]. Informația a fost discutată de Negel cu Mircea Ionnițiu[53] și Savel Rădulescu[54], dar a fost tratată drept un zvon[55]. Ionnițiu se temea că guvernul va cere demisia lui Negel din postul de mareșal al Palatului. Fără să ia vreo măsură de prevedere, Negel i-a comunicat regelui cererea de audiență primită de la președintele Consiliului de Miniștri, Petru Groza. Regele a acceptat să-l primească la 30 decembrie 1947, la Palatul Elisabeta. Groza a venit însoțit de ministrul Industriei și Comerțului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, totodată secretar general al PCdR. În acest timp, membrii Batalionului de Gardă Regală au fost arestați și înlocuiți de membri ai Diviziei  „Tudor Vladimirescu”, iar legăturile telefonice ale Palatului au fost tăiate. Groza și Dej au obținut de la rege semnarea unui act de abdicare. În acest context, regele a comunicat guvernului decizia de a părăsi țara.Aflat la Palat în timpul audienței, Negel a fost însărcinat de fostul monarh cu îndeplinirea formalităților necesare plecării. În discuțiile purtate cu guvernul, acesta a avansat numele a 25 de persoane care trebuiau să însoțească familia regală în exil[56]. Doar pentru 14 persoane s-a acceptat plecarea din țară[57]. Negel s-a alăturat familiei regale la 31 decembrie la Sinaia, unde aveau loc pregătirile finale. La 1 ianuarie 1948, Negel a plecat spre București și, în zilele următoare, s-a ocupat de vânzarea vinurilor aflate în depozitul Domeniului Coroanei pentru obținerea unui venit de subzistență al Curții și de lăsarea  afacerilor Administrației Domeniului în ordine, care au fost încredințare în seama maiorului Gheorghe Liatris, consilierul juridic al instituției[58].

La 3 ianuarie 1948, Negel și o parte a suitei s-au îmbarcat în tren la gara regală Mogoșoaia (Băneasa). El și restul persoanelor au fost supuși unei percheziții de o echipă de inspectori din partea Siguranței. Negel a fost pus să despacheteze un cufăr cu pahare, farfurioare și porțelanuri, învelite cu grijă în hârtie de foiță, iar, după cercetarea lor de către inspectori, l-au lăsat singur să le reîmpacheteze, după care i-au examinat hainele din geamantane (fracul, smochingul și celelalte piese care aparțin uniformei mareșalului Curții), murdărindu-i cămășile albe[59]. Trecând prin Sinaia, unde s-a îmbarcat familia regală, și pe la Săvârșin, trenul a ajuns la Lausanne la 5 ianuarie 1948. După plata îndemnizațiilor membrilor fostei Curți și a ajutoarelor pentru însoțitori, Negel și-a încheiat serviciul în slujba regelui Mihai.

Din această incursiune istorică putem concluziona faptul că o instituție, chiar precum Casa Regală, își întemeiază buna funcționare pe relația dintre cei care o alcătuiesc. Mareșalul Curții Regale a fost, în istoria regalității, o figură centrală și un personaj cheie, care cu greu putea fi ocolit de cineva care dorea să ajungă la rege. Numirea unor persoane de încredere în acest post a garantat monarhului cadrul păstrării autonomiei suveranului, inclusiv în contextul războiului sau al ocupației sovietice. Mareșalii Curții Regelui Mihai, născuți în societatea românească antebelică, au fost crescuți în spiritul epocii, al datoriei față de Țară și Coroană. Cei care au trăit sfârșitul monarhiei au fost fie arestați, fie marginalizați de noua republică populară. Se cuvine să le redăm, astăzi, locul cuvenit în istoria noastră.

Anexa: Mareșalii Curții Regelui Mihai I, 1940-1947

Surse

^1.Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), Fond Casa Regală-Oficiale (CROf.), vol. IV, dosar 53/1940, f. 2 (Înalta Decizie nr. 2)

^2.Monitorul Oficial (MOf.), nr. 224 din 25 septembrie 1940, p. 558.

^3.ANIC-CROf, dosar 35/1941, f. 60 (Înalta Decizie nr. 2)

^4.MOf., nr. 55 din 5 martie 1942, p. 1512.

^5.MOf., nr. 186 din 12 august 1942, p. 6706.

^6.MOf., nr. 78 din 1 aprilie 1944, p. 3152; ANIC-CROf, dosar 67/1944, f. 6 (Înalta Decizie nr. 1)

^5bisMOf., nr. 199 din 30 august 1944, p. 6209.

^7.MOf., nr. 257 din 5 noiembrie 1944, p. 7182; ANIC-CROf, dosar 67/1944, f. 10 (Înalta decizie nr. 4).

[1] Articolul de față se bazează pe lucrarea mea de disertație, Serviciul mareșalatului și mareșali în slujba Casei Regale a României, 1866-1947, susținută, sub coordonarea conf.univ.dr. Andrei Florin Sora, în cadrul Facultății de Istorie a Universității din București în anul 2020. Sub titlul prezentului articol am susținut o prezentare în cadrul Conferinței Naționale Philohistoriss, la ediția a V-a din 2019.

[2] Decretul Regal nr. 3067 din 6 septembrie 1940 și Decretul Regal nr. 3072 din 7 septembrie 1940, vezi Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României (1859-2003), ediție îngrijită de Anca Focșeneanu, Editura Eikon, București, 2018, pp. 118-119.

[3] Fixarea unui nou statut al Casei Regale (COMUNICAT), în „Universul” din 6 septembrie 1940.

[4] Raul Bossy, Amintiri din viața diplomatică (1918-1940), ediție îngrijită de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, București, 1993, vol. al II-lea, p. 292.

[5] Statutul organic provizoriu de funcționare al Curții Majestății Sale Regelui Românilor, în Monitorul Oficial (MOf.), nr. 254 din 30 octombrie 1940, pp. 6162-6166.

[6] Anton Mocioni (1882-1943), baron de Foen, a fost marele maestru de vânătoare la curtea regelui Ferdinand I și a regelui Carol al II-lea, demnitate pe care a păstrat-o la curtea regelui Mihai I. Provenind dintr-o familie de bănățeni care au militat pentru drepturile românilor în cadrul Imperiului Austro-Ungar, a fost membru al Partidului Național Român din Transilvania. În 1919 a fost ales deputat în Parlamentul României, iar ulterior a fost cooptat ca ministru de stat pentru Banat și Ardeal în guvernul Averescu (13 martie – 1 noiembrie 1920).

[7] Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), Fond Casa Regală-Oficiale (CROf.), vol. IV, dosar 53/1940, f. 24, f. 37 f/v.

[8] Mihail Râmniceanu (1890-1957) a fost ofițer de cavalerie. A luptat în Primul Război Mondial, fiind decorat de regele Ferdinand cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. Ulterior, a devenit aghiotant regal la curtea regelui Carol al II-lea.

[9] Camil Demetrescu, Note – Relatări, ediție îngrijită de Nicolae C. Nicolescu, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 289.

[10] Gheorghe Buzatu, Despre jurnalul de război al mareșalului Antonescu, în Trecutul la judecata istoriei: Mareșalul Antonescu pro și contra, Editura Mica Valahie, București, 2006, p. 103.

[11] ANIC-CROf., vol. IV, dosar 53/1940, f. 42.

[12] Ibidem, f. 45.

[13] Ibidem, dosar 58/1940, ff. 3-5.

[14] ANIC, Fond Casa Regală-Miscelanee, dosar 1037, f. 378 f/v.

[15] MOf., nr. 52 din 3 martie 1941, p. 1058 [Comunicat nr. 3].

[16] Socrate Mardari (1894-1954), ofițer de carieră, a fost preceptor și aghiotant al regelui Mihai în timpul Regenței. După revenirea regelui Carol al II-lea, în 1930, a fost comandant al Regimentului 21 Infanterie, profesor de tactică generală și director al Școlii Superioare de Război. Revenit în serviciul Palatului în 1941 (vezi articol), cariera lui militară a continuat cu funcția de subșef al Statului Major General (1942-1945). După război a fost disponibilizat, iar în 1948 arestat. A murit în închisoare.

^[17]ANIC-CROf., dosar 35/1941, f. 60 (Înalta Decizie Nr. 2 din 13 martie 1941).

[18]Jacques Vergotti, Fără drept de înapoiere în țară. Amintiri, Editura Albatros, București, 2000, p. 28.

[19] ANIC-CROf., dosar 35/1941, f. 112.

[20] Teodor Frunzeti (coord.), Corneliu Andone, Marian Moșneagu, Ion Giurcă, Vasile Popa, Florian Tucă, Mareșali ai României, Editura Rao, București, 2013, pp. 288-291.

[21] Teodor Rosetti-Solescu (1888-1957) era fiul diplomatului Gheorghe Rosetti-Solescu (1853–1916), ministrul plenipotențiar al României la Sankt Petersburg în anii 1895-1911. A urmat studii de Drept la Sankt-Petersburg (unde servea tatăl său), studii de Litere la Bucureşti și un doctorat în economie politică la München. Pasionat alpinist și schior, în 1931 a fost ales președinte al Federației Române de Schi. După război a lucrat ca traducător de literatură.

[22] Jacques Vergotti, Amintiri, p. 36. Autorul îl indică cu porecla corectă („Toto”) dar cu prenumele greșit („C.”). Totodată, în mod eronat îl numește „frate al soției generalului von Paulus”, confundându-l, în ce privea relația de rudenie cu Elena von Paulus, cu vărul său primar, Constantin Rosetti-Solescu (1892-1964).

[23] Ibidem, p. 42.

[24] Ioan de Mocsonyi-Stârcea (1909-1991) era fiul natural al lui Ioan Stârcea (1867-1944), diplomat austro-ungar, fruntaș al unioniștilor bucovineni, ales în 1919 senator în Parlamentul României, ministru de stat pentru Bucovina în guvernul Averescu (2 mai-1 noiembrie 1920). În 1937 a fost înfiat de Anton Mocsonyi (vezi nota 6), care, neavând copii, a dorit ca numele familiei sale să fie purtat mai departe. A urmat College de Geneve din Elveția și a studiat limbi moderne la St. John’s College din cadrul Universității Cambridge, diploma sa fiind echivalată de Universitatea din București (licența în Litere și Filosofie). În 1934 a intrat în diplomație, devenind membru al delegației române la Liga Națiunilor conduse de Nicolae Titulescu. A fost rechemat în țară în anul 1941, lucrând în cadrul Ministerului Afacerilor Străine până la numirea sa la Curtea Regală la 1 aprilie 1942, ca secretar particular al regelui. În 1943, a intermediat cumpărerea de către regele Mihai a conacului și domeniul de la Săvârșin, suveranul dorind să aibă o proprietate în Transilvania. După 1944, părăsind serviciul Palatului, s-a dedicat administrării moștenirilor sale. În septembrie 1947 a fost arestat, fiind eliberat în 1962, cu stabilirea domiciliului forțat la Câmpulung-Muscel. În 1964 a primit viza pentru Elveția (unde își adăpostise soția încă din 1943). A revenit în anturajul regelui, dar nu a desfășurat o activitate în cadrul Exilului românesc.

[25] Jacques Vergotti, Amintiri, p. 51.

[26] Ibidem, p. 63.

[27] Constantin Sănătescu, Jurnalul generalului Sănătescu, cu o prefață de Simona Ghițescu-Sănătescu, Editura Humanitas, București, 1993, p. 124.

[28] Constantin Sănătescu (1885-1947) era ofițer de carieră, asemenea tatălui său. A luptat în Primul Război Mondial, iar în perioada interbelică a îndeplinit diverse funcții în cadrul Marelui Stat Major, Ministerului de Război etc. În mod deosebit merită amintit că a fost atașat militar în cadrul Legației României de la Londra (1928-1930), comandant al Regimentului de Escortă Regală (1930-1933) și șef al statului major al Inspectorului General al Cavaleriei (1933-1934). În 1940 a devenit comandant militar al Capitalei, funcție din care a condus operațiile de lichidare a rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941 (moment care i-a câștigat încrederea generalului Antonescu). La scurt timp, a preluat comanda Corpului IV Armată, prezent în luptele de la Odessa și Cotul Donului. După 23 august 1944, a condus două guverne (al doilea, format la 4 noiembrie, a căzut la 5 decembrie). După aceea, a fost șef al Marelui Stat Major până la la 20 iunie 1945, când a devenit inspector general al Armatei la nivelul Inspectoratului 2 Armată din București. A murit de cancer în noiembrie 1947, iar jurnalul său a fost publicat postum.

[29] Constantin Sănătescu, Jurnal, p. 123.

[30] Eugen Ichim, Generalul Constantin Sănătescu: pentru Țară și Tron, Editura Militară, București, 2014, p. 30.

[31] MOf., nr. 202, din 2 septembrie 1944, p. 6232.

[32]„Jurnal de audiențe – Regina-Mamă Elena, 1940-1947”, vol. II, însemnare din 28 august 1944 (ANIC-CROf., dosar 11/1944-1947, f. 12 f/v).

[33] Jacques Vergotti, Amintiri, p. 96.

[34]„Jurnal de audiențe – Regina-Mamă Elena, 1940-1947”, vol. II, însemnare din 14 septembrie 1944 (ANIC, loc.cit., f. 14v).

[35] Dimitrie Negel (1890-1969) era nepotul industriașul George Assan (1821-1866), întemeietorul Fabricilor Assan. Licențiat în Drept la București, cu un doctorat în Drept la Paris, a lucrat în serviciul îndreprinderilor Assan. În 1938 a fost numit președinte al Secției Industrie a Camerei de Comerț și Industrie din București. Sub noul regim Antonescu, a fost subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale, pentru aprovizionare (26 mai-17 noiembrie 1941), fiind demis după ce reluase legăturile cu întreprinderile Assan, ca președinte al Consiliului de Administrație al societății. A  devenit Administrator al Domeniului Coroanei la 22 iulie 1942. După 23 august 1944, a fost ministrul Agriculturii și Domenilor în guvernul Sănătescu (23 august 1944-3 noiembrie 1944) şi ministru interimar al Justiţiei (4 octombrie – 3 noiembrie 1944). După 30 decembrie 1947, l-a urmat pe rege în exil, unde nu a desfășurat o activitate politică. În schimb, a publicat o serie de broșuri privind agricultura românească.

[36] Jacques Vergotti, Amintiri, p. 106.

[37]Misiunile lui A.I. Vâșinski în România: (din istoria relațiilor româno-sovietice, 1944-1946): documente secrete, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 1997, p. 191, doc. 67.

[38] Imposibila încercare: greva regală, 1945: documente diplomatice, selecție, traducere, note și studiu introductiv de Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 1999, doc. 40.

[39] Ibidem, doc. 105.

[40]„Jurnal de audiențe – Regina-Mamă Elena, 1940-1947”, vol. II, însemnări din 22 august-1 ianuarie 1945 (ANIC, loc.cit., ff. 66v-82).

[41] Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), dosar SIE 7549, r. 7.

[42] Ibidem, r. 12.

[43] Gheorghe Cristescu (1904-1975) era fratele lui Eugen Cristescu (1895-1950), director al Serviciului Special de Informații în anii 1940-1944. El însuși a fost cadru al S.S.I din 1930 până în 1945. Cristian Troncotă consemnează: Din câteva note ale Siguranței rezultă că în perioada 1945-decembrie 1947 ar fi fost folosit de Serviciul de Informații al Palatului Regal (Cristian  Troncotă, Eugen Cristescu: asul serviciilor secrete românești: 1916-1944: memorii, mărturii, documente, Editura Roza Vânturilor, Editura R.A.I., București, 1994, p. 28). Informația nu a fost încă verificată.

[44] ACNSAS, dosar SIE 7549, r. 42.

[45] Ibidem, r. 54.

[46] Aurel Aldea (1887-1949) era ofițer de carieră. După studii militare la Iași și în Germania, a participat la al Doilea Război Balcanic și în Primul Război Mondial. A avut diverse funcții în cadrul Marelui Stat Major, Ministerului de Război și mai multe unități ale Armatei. Avansat general de divizie în 1940, a fost trecut în rezervă în 1941 de generalul Antonescu. După 23 august 1944 a fost reintegrat drept cadru militar activ și a devenit ministru de Interne în guvernul Sănătescu. Trecut din nou în rezervă de guvernul Groza, Aldea a organizat, începând din toamna anului 1945, bazele unei mișcări de rezistență. Descoperit, a fost arestat în 1946. A murit în închisoare, la penitenciarul Aiud.

[47] Tudor Vișan-Miu, La școală cu Regele Mihai. Povestea Clasei Palatine, Editura Corint, București, 2016, p. 127.

[48] Gheorghe Tătărescu (1886-1957) își începuse activitatea politică în cadrul Partidului Național Liberal, în 1919 fiind ales deputat de Gorj. A fost subsecretar de stat la Interne în guvernele liberale (1923-1926, 1927-1928) iar, după asasinarea președintelui PNL I.G. Duca, regele Carol al II-lea i-a încredințat în mai multe rânduri președinția Consiliului de Miniștri (1933-1937, 1939-1940).  În 1945, a revenit în prim-planul vieții politice în cadrul Guvernului Groza, ca vicepreședinte al Consiliului de miniștri și ministru de Externe. În noiembrie 1947 a fost demis. Arestat în 1950, a fost eliberat în 1955.

[49] ACNSAS, dosar SIE 7549, r. 18.

[50] Jacques Vergotti, Amintiri, p. 129.

[51] Eugen Bianu (1888-1950) a lucrat ca inspector de poliție la Inspectoratul General de Siguranţã din Transilvania (1920-1930), apoi la Direcţia Generală a Poliţiei, unde a fost subdirector (1930-1938), director general (1938-1940) și, din nou, subdirector (1940-1947). După 30 decembrie 1947 l-a urmat pe rege în exil.

[52] Jacques Vergotti, Amintiri, p. 129. Planul într-adevăr exista, vezi ANIC, Arhiva C.C. al PCR, Fond 103, dosar 488/1947, ff. 5-6, apud Ioan Scurtu, România. Viața politică în documente, Arhivele Statului din România, București, 1996, vol. III, pp. 288-289.

[53] Mircea Ionnițiu (1921-1990) a fost coleg de Clasă Palatină al principelui moștenitor Mihai, în anii 1932-1940. A urmat cursurile Facultății de Drept a Universității din București, iar la 1 aprilie 1944 a fost numit secretar particular al regelui. După 30 decembrie 1947, l-a urmat pe rege în exil. Arhiva sa a fost donată de Mircea Carp Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.

[54] Savel Rădulescu (1885-1970) era diplomat de carieră. S-a remarcat ca un colaborator al lui Nicolae Titulescu, pe care l-a secondat la Londra, la Societatea Națiunilor sau în cadrul Ministerului Afacerilor Străine, ca subsecretar de stat. În septembrie 1944 a fost numit președintele Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului, dar, din cauza atitudinii sale de contestare a abuzurilor trupelor de ocupație, a fost demis și înlocuit cu Mihail Ghelmegeanu. În 1946 a făcut parte din delegația română de la Conferința de Pace de la Paris.  A fost arestat în aprilie 1948, fiind eliberat în 1954.

[55] Mircea Ionnițiu, Amintiri și reflecțiuni, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 103.

[56]„Nota cu cheltuieli cu pașapoartele Regelui, Reginei Mamă și suitei”, Arhiva Ministerului Apărării Naționale, apud Mircea Chirițoiu, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947: preliminarii militare, consecințe politice, Fundația Civică, București, 1997, pp. 255-256.

[57]Am detaliat subiectul la: Tudor Vișan-Miu, Împreună, la bine și la greu: însoțitorii regelui în exil, în Regele, comuniștii și coroana. Adevărata istorie a abdicării lui Mihai I, volum coordonat de Alexandru Muraru și Andrei Muraru, Editura Polirom, Iași, 2017, pp. 283-297.

[58] Narcisa Maria Mitu, Dimitrie D. Negel, administratorul Domeniului Coroanei (1942-1948), în „Arhivele Olteniei”, noua serie, nr. 31/2017, p. 153.

[59] Relatarea aparține lui Nicolae Ionnițiu, fratele lui Mircea Ionnițiu, reprodusă de Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier. România 1947. Documente diplomatice, Curtea Veche Publishing, București, 2002, pp. 237-238.