Keith Hitchins despre Regele Mihai

Regele Mihai I

de Keith Hitchins[1]

Rolul pe care Regele Mihai l-a jucat într-unul dintre cele mai cruciale momente din istoria României secolului XX – cel de-al Doilea Război Mondial şi anii imediat următori – mi-a atras desigur atenţia ca istoric al influenţei României în Europa. Această perioadă, dintre 1940 şi 1947, poate fi văzută ca un episod al luptei pentru apropierea României, dintre orient şi occident. Regele Mihai, la urcarea sa pe tron în 1940, s-a găsit în mijlocul unei lupte fulminante între marile puteri pentru supremaţia asupra continentului şi, în special, pentru dominaţia Europei centrale şi sud-estice.

A fost un moment decisiv, când însăşi existenţa României era în joc. În Occident, cele două puteri – Franţa şi Marea Britanie – care erau principalii garanţi ai Păcii de la Versailles, şi, astfel, purtau responsabilitatea apărării României Mari care se formase după Primul Război Mondial, fuseseră învinse, iar continentul se afla sub controlul Germaniei. Apoi, în 1941, Mareşalul Ion Antonescu, venit la putere în septembrie 1940 şi instaurase de îndată o dictatură militară, a condus România în războiul împotriva Uniunii Sovietice, de partea Germaniei. Regele Mihai avea prea puţină putere pentru a schimba cursul evenimentelor. Şi totuşi pe întreaga durată a războiului el a rămas un simbol admirabil al guverării constituţionale şi al ataşamentului României moderne faţă de idealurile occidentale de guvernare şi justiţie. El şi-a îndeplinit îndatoririle de monarh constituţional, şi în acelaşi timp, în moduri subtile, şi-a făcut cunoscut ataşamentul faţă de valorile occidentale. Ceea ce îmi rămâne în memorie sunt filmele din vizitele sale în locurile de deţinere a prizonierilor de război americani şi britanici. Acestea erau, desigur, vizite oficiale, şi ambele părţi respectau protocolul necesar, dar nu cred că exagerez situaţia când spun că Regele arăta o simpatie evidentă pentru cei pe care îi vizita.

Înţelegerea Regelui Mihai asupra rolului său constituţional, precum şi concepţia sa asupra modelului pe care statul suveran român trebuia să-l urmeze au fost evidente în acţiunile pe care le-a întreprins în august 1944 pentru a răsturna situaţia începută în 1940. Acestea au însemnat recâştigarea locului tradiţional al ţării sale în Europa ca aliat al Occidentului, şi revenirea României pe calea guvernării parlamentare şi democratice. Astfel el s-a întors la ţelurile pe care le-au urmărit marele său unchi, Regele Carol I, fondatorul Dinastiei, şi fiul şi succesorul acestuia, Regele Fedinand I. Regele Mihai nu a ezitat să facă schimbarea majoră pe care vremurile grele o necesitau. El s-a pus în fruntea tuturor celor care erau opuşi drumului pe care ţara lor fusese silită să-l urmeze şi, împreună ei, a răsturnat dictatura şi s-a alăturat Aliaţilor pentru a duce războiul la un final victorios.

Ataşamentul Regelui Mihai faţă de calea pe care România se angajase în prima jumătate a secolului XIX – adică faţă de urmarea modelului politic şi economic occidental, şi asimialrea valorilor culturale şi intelectuale – a fost pus la mare încercare în anii de după război. El a fost pus în faţa inamicilor implacabili ai modelului occidental de dezvoltare – Partidul Comunist Român şi patronul său, Uniunea Sovietică, ale cărei armate ocupaseră ţara. El şi-a păstrat ţelurile împotriva greutăţilor crescânde din ţară şi faţă de eşecul prietenilor străini ai României – Statele Unite şi Marea Britanie – de a se opune unei noi şi extreme forme de dictatură. Pe măsură ce a rămas din ce în ce mai singur, lupta sa a devenit tragică. Până la urmă, dârzenia sa în apărarea valorilor occidentale a fost depăşită de forţele din răsărit. Plecarea sa din România la sfârşitul lui decembrie 1947 a reprezentat, de aceea, supunerea ţării faţă de modelul de dezvoltare sovietic. La un nivel mai profund, ea a marcat sfârşitul unei ere în istoria României, care începuse prin desfacerea legăturilor răsăritene şi deschiderea către Occident.

Aproape jumătate de secol mai târziu, într-un nou moment de nesiguranţă asupra căii de urmat, Regele Mihai s-a întors în ţara sa. El a reprezentat din nou o piatră de temelie a stabilităţii constituţionale, şi a promovat din nou toate acele valori şi aşteptări care făcuseră România o parte a Europei.

[1]   Acest articol a fost contribuția profesorului Keith Hitchins la volumul “Lumea Regelui”, publicat de Editura Polirom în anul 2011, la aniversarea suveranului cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani. Traducere de Ioan-Luca Vlad, avocat al Familiei Regale a României