140 de ani de relaţii diplomatice româno-americane. O perspectivă regală

Articol de dr. Ioan-Luca Vlad

Astăzi, 14 iunie, se împlinesc 140 de ani de la stabilirea formală a relaţiilor diplomatice dintre Statele Unite ale Americii şi România, sub domnia Principelui Suveran Carol I și în timpul Președintelui Rutheford B. Hayes al SUA.

Legăturile dintre România şi Statele Unite sunt pe cât de multiple, pe atât de variate, putând fi percepute în toate aspectele economiei, societăţii, cooperării militare, culturale, educaţionale, sportive, toate fiind construite pe legături umane solide. Propunem de aceea cititorului o trecere în revistă a momentelor relevante din perspectivă regală pentru relaţia româno-americană.

Începuturile

Contacte informale dintre România şi Statele Unite pot fi observate încă din primii ani ai istoriei americane. Căpitanul John Smith, ulterior emigrant din Anglia în Virginia, se pare că a luptat în Transilvania împotriva otomanilor, în jurul anilor 1601-1603. Benjamin Franklin a scris despre o întâlnire cu un preot transilvănean, Samuel Damian, care a vizitat Philadelphia în cursul unui înconjur al lumii. Ştiri despre România au apărut încă de la începutul secolului XVIII în presa americană, iar mai multe publicaţii româneşti au început să discute despre noutăţile din America. La 1846, unul dintre viitorii lideri paşoptişti, Simion Bărnuţiu, a tradus în limba română Declaraţia de Independenţă. Mai mulţi imigranţi români în SUA au luptat în Războiul Civil American, unul dintre aceştia (Gheorghe Pomuţ) dobândind gradul de General de Brigadă. În anul 1843 a ancorat prima navă comercială americană, la Brăila[1].

Din documentele aflate în arhivele Ministerului Afacerilor Externe rezultă că primul oficiu consular cu statut de viceconsulat al SUA pe teritoriul ţării noastre s-a deschis la 29 ianuarie 1850 la Galaţi (nu la Bucureşti, reflectând interesul american pentru comerţul maritim), prin consulul Anton Negroponte. Arhivele americane menţionează însă că primul consul plin al SUA în România a fost Henry T. Romertze, numit la 28 iulie 1858, tot la Galaţi (şi, pare-se, de origine română)[2]. Consulatul a fost deschis în baza unui Tratat dintre SUA şi Imperiul Otoman, din 10 mai 1830, Principatele Române fiind încă sub suzeranitate otomană. Autorităţile otomane s-au opus asemenea şi încheierii unor tratate directe între Principate şi SUA.

Domnia lui Carol I

Primul consulat al SUA la Bucureşti a fost înfiinţat abia după alegerea ca Domnitor a lui Carol I, anume în anul 1867 sub conducerea lui Louis J. Czapkay, de origine ungară dar stabilit în California. El a fost numit la 20 iunie 1866, servind efectiv în perioada 1 mai 1867-februarie 1869. De la acesta s-a păstrat Raportul Anual introductiv adresat autorităţilor americane[3].

Interesele americane în România sunt ilustrate explicit în introducerea Raportului, astfel: “Singurele surse tipărite credibile sunt analele ministeriale publicate din când în când, dar acestea se ocupă în special de probleme privind infracţionalitatea, justiţia, dreptul şi biserica, decât de probleme de importanţă practică”. Iată însă cum descria acelaşi consul bogăţiile naturale ale României: “Despre caracterul şi condiţia naturală a Principatelor danubiene, unite sub numele de România, se cunoaşte destul pentru a le pronunţa o ţară foarte favorizată, şi deosebit de bine adaptată îndeletnicirilor agricole, ca şi pentru creşterea animalelor de orice fel. Ea este intersectată de tributarele Dunării, alimentată de numeroase râuri dinspre munţi, şi înfrumuseţată cu lacuri interioare ici şi colo. Lanţuri muntoase o traversează în direcţii diferite, acoperite cu păduri valoroase şi conţinând depozite bogate de petrol, sare, calcar, fier şi cupru, ca şi argint şi alte minerale. Petrolul este de asemenea găsit în mari cantităţi, în special la poalele munţilor Carpaţi.”

În anul 1868 se consemnează prima călătorie a unui trimis oficial al României în SUA, în scopul încheierii unor convenţii pentru înzestrarea armateri române, prin Nicolae Dabija (ulterior devenit ministru al apărării)[4]. Primul emisar al României independente în SUA a fost generalul Sergiu Voinescu, care s-a întâlnit cu Preşedintele Rutheford B. Hayes, pentru a-l informa despre progresele româneşti în urma războiului de Independenţă.

Relaţiile româno-americane au continuat a fi axate în special pe zona economică până după dobândirea Independenţei totale a României, sub domnia Regelui Carol I. Astfel, în anul 1878, Secretarul de Stat al SUA a ridicat nivelul reprezentanţei americane la Bucureşti la cel de Legaţie, numindu-l pe Eugene Schuyler ca Agent Diplomatic şi Consul General al SUA. Vorbitor de română, Schuyler a fost şi un cărturar erudit, traducând în limba engleză operele lui Turgheniev şi Tolstoi şi biografia lui Petru cel Mare. În timpul mandatului său s-au încheiat mai multe convenţii româno-americane. Eugene Schuyler a fost re-acreditat la 16 mai 1881, odată cu transformarea României în Regat. Din păcate, din cauza dificultăţilor financiare ale SUA, în 1884 misiunea de la Bucureşti a fost retrogradată la rangul de post consular[5]. Până la 1921, niciun Ministru american nu a fost trimis exclusiv în România. Între 1885 şi 1905 misiunile americane erau în Grecia, România şi Serbia, cu reşedinţa la Athena. Între 1905 şi 1913 Miniştrii americani în România au revenit la Bucureşti, fiind însă acreditaţi şi în Serbia, iar o perioadă şi în Bulgaria[6].

În anul 1913, Charles Vopicka, un om de afaceri american de origine cehă, a fost numit Ministru pentru România, Bulgaria şi Serbia. Vopicka a ocupat această poziţie până în 1921, promovând imaginea României, atât în timpul cât şi după primul război mondial. Vopicka a susţinut eliberarea popoarelor oprimate. Expulzat din Bucureşti în 1917 de către autorităţile germane, Vopicka s-a întors în SUA, unde a susţinut peste 40 de discursuri în numele României, înainte de a se alătura guvernului în exil de la Iaşi[7].

În timpul domniei lui Carol I, muzica lui George Enescu a fost ascultată pentru prima oară la New York, în anul 1911. Constantin Brâncuşi a fost primit cu entuziasm la Expoziţia de la New York din 1913, unde a expus cinci sculpturi.

Un interludiu Hawaiian

După dobândirea independenţei de stat a României, s-a înregistrat un episod trecut cu vederea de istorie, pe care îl recuperăm astăzi. Pe continentul american exista la acea dată un Regat independent – este vorba de Hawai’i. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, urmând primelor contacte cu navigatorii europeni, în Hawai’i, arhipelag aflat sub influenţa unor familii nobiliare tradiţionale, a  avut loc un război civil. Sfârşitul acestuia a avut loc în anul 1795, prin unificarea celei mai mari părţi a arhipelagului sub Kamehameha I. Acesta a fost un reformator, unificând sistemul juridic, înfiinţând un sistem fiscal modern şi promovând comerţul cu Europa şi Statele Unite. Acesta a adoptat formele monarhice europene, fondând o Dinastie nativă hawaiiană.

Kamehameha I a murit în anul 1819, fiind succedat de Kamehameha al II-lea. Acesta este cunoscut pentru prima vizită oficială făcută în străinătate, alături de soţia sa, Regina Kamamalu, în anul 1824. Amândoi au murit în cursul acestei vizite la Londra, din cauza pojarului. Kamehameha al II-lea a fost succedat de o altă soţie a sa, Ka’ahumanu, iar apoi de Kamehameha al III-lea (fiu adoptat), sub regenţa mamei. În timpul domniei sale, Hawaii a devenit o monarhie constituţională, având două Constituţii, în 1840 şi 1852. Kamehameha al III-lea a domnit aproape 30 de ani, fiind cel mai longeviv monarh din istoria Regatului. Scopul său a fost să adopte, treptat, instituţiile moderne europene, păstrându-şi însă naţiunea unită.

În anul 1855, acesta a fost succedat de Kamehameha al IV-lea, care s-a înscris în rândul monarhilor epocii cu o viziune internaţională. A călătorit în America de Nord şi de Sud, precum şi în Europa, publicându-şi jurnalul la întoarcere. Vorbitor de engleză şi franceză, a avut contacte şi cu preşedintele Franţei, dar a avut şi o experienţă activă în modernizarea sistemului administrativ al statului Hawaiian. Este cunoscut pentru faptul că în anul 1861 a emis o declaraţie de neutralitate faţă de Războiul Civil American. A decedat în anul 1863, fiind succedat de Kamehameha al V-lea, care a continuat în aceeaşi linie echilibrată de modernizare a statului. Din păcate, acesta nu a avut copii, aşa că la moartea sa în anul 1872, Parlamentul a putut să îşi aleagă un nou Suveran.

În anul 1873, Lunalilo a fost ales Rege al Hawaii, dintre persoanele eligibile de viţă nobilă, devenind însă cunoscut ca “Regele Poporului”. Din păcate, acesta a murit la numai un an distanţă, din cauza tuberculozei. Neavând nici el urmaşi, Parlamentul a fost chemat din nou să îşi aleagă un Rege, în persoana lui Kalakaua, ultimul Rege (şi penultim suveran) al Hawaii.

Domnia lui Kalakaua a adus un moment de prosperitate în Hawaii, marcat şi prin semnarea unui tratat de comerţ şi alianţă cu SUA, unde a şi fost în vizită de stat. Dineul de stat în onoarea sa, găzduit de Preşedintele Ulysses S. Grant, a fost primul dineu de stat ţinut vreodată la Casa Albă.

În anul 1881, anul proclamării Regatului României, Kalakaua a efectuat un turneu în jurul lumii, incluzând mai multe oraşe europene, printre care Viena şi Vaticanul, unde s-a întâlnit cu Papa Leon al XIII-lea. Şi Regina Victoria l-a primit în vizită de stat. Astfel, el a devenit şi primul monarh al lumii care a făcut înconjurul globului pământesc. Încoronarea lui Kalakaua ca Rege a avut loc abia în 1883, din cauza unor mişcări sociale la momentul succesiunii sale. În anul 1883, graţie situaţiei economice foarte prospere a regatului, acesta a putut renova Palatul Regal, emite primele monede naţionale şi organiza sărbători ale încoronării.

Cu această ocazie, Regele Kalakaua a decorat pe Regele Carol I al României cu Ordinul Regal al lui Kamehameha I, în grad de Mare Cruce. Din câte cunoaştem, este singura decorare în relaţia România-Hawaii. Brevetul Ordinului se păstrează la Arhivele Naţionale ale României.

Kalakaua a decedat în cursul unei vizite oficiale în SUA, la San Francisco, la 28 ianuarie 1891. A fost succedat de sora lui, Liliuokalani, singura Regină din istoria Hawaii. Regatul Hawaii a dispărut însă în anul 1893, în urma unei lovituri de stat republicane organizate de afacerişti care doreau anexarea Hawaii la Statele Unite, lucru care s-a şi întâmplat în anul 1898. Regina Liluokalani a trăit în continuare în Hawaii până în 1917. La finalul vieţii, a acceptat simbolic anexiunea ridicând drapelul SUA deasupra Palatului Washington (unde îşi avea reşedinţa), în onoarea militarilor scufundaţi de pe nava S.S. Aztec, în urma unui atac german. Regina Liliuokalani a fost şi o autoare de scrieri şi cântece atât în limba nativă, cât şi în engleză, inclusiv o istorie a Hawaii. Cea mai mare parte a averii sale a rămas Trustului Regina Liliuokalani pentru Copiii defavorizaţi din Hawaii.

În anul 1993, Congresul Statelor Unite a adoptat o Rezoluţie de Scuze, în care “recunoaşte că răsturnarea Regatului Hawaii a avut loc cu participarea activă a agenţilor şi cetăţenilor Statelor Unite şi recunoaşte că poporul hawaiian nativ nu a renunţat niciodată direct în favoarea Statelor Unite la pretenţiile lor la suveranitate inerentă ca popor asupra pământurilor lor naţionale, nici prin intermediul Regatului Hawaii, şi nici prin plebiscit sau referendum”.

Perioada interbelică

Este îndeobşte cunoscută influenţa pe care Regina Maria a avut-o în relaţiile internaţionale, lucru care s-a văzut cel mai bine în două dintre vizitele sale oficiale în străinătate, respectiv istorica vizită de la Paris, din cursul tratativelor de pace, iar apoi în turneul său oficial prin Statele Unite ale Americii. S-au scris cărţi şi s-au turnat mai multe filme relevante pentru aceste subiecte, motiv pentru care noi nu vom insista aici, rezumându-ne la a include câteva dintre aceste momente în format video.

https://www.youtube.com/watch?v=akcqW_Clq9g

https://www.youtube.com/watch?v=-uasLqsSLb0

Colecţia dedicată Reginei Maria la Muzeul de Artă Maryhill din SUA, pe care l-a deschis în 1926: https://www.maryhillmuseum.org/inside/exhibitions/permanent-exhibitions/queen-marie-of-romania

Momente marcante din perioada interbelică le-au reprezentat înfiinţarea Legaţiei României la Washington, DC, în anul 1918 (până atunci România nu a avut reprezentanţi diplomatici stabiliţi permanent în SUA), precum şi numirea, în 1921, a primului Ministru Extraordinar şi Plenipotenţiar al SUA acreditat exclusiv la Bucureşti, în persoana lui Peter Augustus Jay. Din perspectiva Familiei Regale, mai semnalăm faptul că, în anul 1920, Principele Carol a vizitat şi SUA ca parte a turneului realizat în jurul lumii, fapt relatat în volumul “Ocolului Pământului în şapte luni şi o zi” de General C. Găvănescu (ed. Corint).

Perioada interbelică a reprezentat un moment de înflorire al sistemului internaţional de tratate. În spatele celor de alianţă, care s-au dovedit în mare nefuncţionale, s-a clădit o adevărată reţea de cooperare tehnică la care atât SUA, cât şi România, au participat activ, punând bazele, între altele, pentru viitoarele agenţii specializate ale ONU. Legăturile culturale şi economice dintre România, ţară cu o importanţă regională semnificativă, şi SUA, au crescut exponenţial, emigraţia dând naştere şi unei comunităţi româneşti importante peste ocean.

Momente importante le-au reprezentat participarea României cu un pavilion la Expoziţia Internaţională de la New York din 1939, precum şi deschiderea unei linii de producţie a companiei Ford în România, în 1934.

Al Doilea Război Mondial

Relaţiile diplomatice româno-americane sunt întrerupte la 12 decembrie 1941, odată cu declaraţia de război a României împotriva Statelor Unite. Ministrul SUA de la acea dată, Franklin Mott Gunther, a decedat la Bucureşti la 22 decembrie 1941. SUA nu a declarat război României decât la 5 iunie 1942. Pe durata celui de-al Doilea Război Mondial, un număr de aviatori britanici şi americani au fost capturaţi de forţele aeriene române. Regele Mihai I a fost în legătură cu aceştia şi a asigurat repatrierea lor la sfârşitul războiului.

După actul de la 23 august 1944, primul reprezentant oficial al SUA în România a fost generalul Cortland Van Rensselaer Schuyler (american de origine olandeză), ulterior devenit Şef al Statului Major al Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate din Europa (1953-1959). În România, acesta a fost membru al Comisiei Aliate de Control, organ însărcinat cu aplicarea prevederilor Armistiţiului cu puterile aliate. Din păcate, din cauza instrucţiunilor cu totul nemulţumitoare primite de la guvernele lor, reprezentanţii britanic şi american în Comisie nu s-au opus aproape deloc cerinţelor impuse de reprezentantul URSS, transformând acest organism într-o formă de legitimare a ocupaţiei sovietice în România.

Pe plan personal, generalul CVR Schuyler a fost apropiat Regelui şi a încercat să transmită acestuia informaţii utile şi actuale despre gândirea politică americană, dar şi să transmită mesajele Regelui către lumea liberă. Generalul Schuyler a scris şi un volum memorialistic intitulat “Misiune dificilă: jurnal (28 ianuarie 1945-20 septembrie 1946), publicat la editura Enciclopedică, 1997.

Regele Mihai I

 Relaţiile diplomatice românp-americane au fost restabilite după semnarea Tratatului de Pace de la Paris, la 1 octombrie 1946 Mihai Ralea prezentându-şi scrisorile de acreditare preşedintelui american. La 25 septembrie 1947, Rudolph E. Schoenfeld şi-a prezentat Regelui scrisorile de acreditare din partea Statelor Unite.

 Preşedintele american Harry Truman, recunoscând meritul excepţional al Regelui Mihai I în scurtarea războiului, l-a decorat pe acesta la 20 martie 1946 cu Legiunea de Merit în grad de Comandor Şef, cea mai înaltă decoraţie militară pe care un şef de stat o poate primi de la autorităţile americane. Reproducem mai jos în traducere textul Citaţiei acestui ordin:

 Majestatea Sa Regele Mihai I al României a avut un comportament excepţional de meritoriu în împlinirea de servicii deosebite cauzei Naţiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste. În iulie şi august 1944, naţiunea sa, aflată sub dominaţia unui regim dictatorial asupra căruia Regele nu avea niciun control, fiind aliată cu agresorii germani, el, Regele Mihai I, a reuşit să dea un scop, direcţie şi inspiraţie forţelor de opoziţie interne faţă de dictatorul aflat la putere, [care erau] până atunci necoordonate. În culminarea eforturilor sale, la 23 august 1944, deşi capitala sa era încă dominată de trupele germane, el personal, din propria sa iniţiativă, şi cu nesocotirea completă a propriei sale siguranţe, a dat semnalul unei lovituri de stat ordonând gărzilor palatului său să îl aresteze pe dictator şi pe principalii miniştri ai acestuia. Imediat după aceea, într-u nmesaj radiofonic inspirat către ţară, el a proclamat Naţiunii decizia sa de a elibera România de sub jugul fascist şi a chemat Armata sa să se întoarcă împotriva trupelor germanie şi să le omoare, captureze sau alunge din ţară. Confruntat cu această acţiune directă şi agresivă din partea Suveranului lor, răspunsul poporului român şi Armatei Române a fost deplin şi imediat, cu rezultatul că, în decursul a numai câteva zile, majoritatea teritoriului României a fost eliberat de sub controlul nazist, iar linia principală de rezistenţă germană pe frontul de sud-est a fost restrasă cu peste cinci sute de kilometri spre nord-vest. Prin judecata sa superioară, curajul acţiunii sale şi înaltul caracter al leadership-ului său personal, Regele Mihai I a adus o contribuţie deosebită la cauza libertăţii şi democraţiei.

În cursul vizitei sale la Londra şi în Europa din toamna anului 1947 (12 noiembrie – 21 decembrie), Regele Mihai I a avut întâlniri cu reprezentanţi americani în Europa, încercând să atragă ajutorul acestora împotriva comunizării României. Din păcate, în ciuda deschiderii arătate de aceştia (Regele a declarat ulterior că americanii au fost singurii care au spus lucrurilor pe nume), rezultatele au fost negative, Regele neprimind nicio promisiune de sprijin din partea Occidentului. În aceste condiţii, el decide să se întoarcă în România pentru a continua rezistenţa în faţa comunismului.

După abdicarea forţată de la 30 decembrie 1947, Regele pleacă în Exil, Trenul Regal oprindu-se în Elveţia, prima ţară care i-a acordat drept de şedere. Cu toate acestea, condiţia şederii în Elveţia transmisă explicit întregii Familii Regale, a fost abţinerea de la orice fel de declaraţii politice pe teritoriul său. Ca atare, Regele a trebuit să întreprindă un turneu la Londra, şi apoi în SUA, pentru a explica lumii libere condiţiile în care abdicarea sa ilegitimă a avut loc, şi pentru a atrage atenţia asupra ocupaţiei sovietice şi comunizării României. Vizita a fost pregătită din 25 februarie 1948, când Regele s-a întâlnit cu Ministrul Americii la Berna. La 3 martie, Regele, însoţit de Regina-Mamă Elena, pleacă spre Londra via Dunkirk. La 4 martie, ia dejunul cu Regele şi Regina Marii Britanii la Palatul Buckingham, iar în cursul aceleiaşi dupăamieze face prima declaraţie istorică, la Hotelul Claridge, privitoare la condiţiile abdicării, către corespondenţii presei străine. Seara, Regele şi Regina Mamă pornesc spre SUA la bordul vasului Queen Elizabeth.

Călătoria spre SUA a durat 6 zile, MMLL ajungând la New York la 10 martie 1948. De la Hotelul Waldorf Astoria, Regele s-a adresat în aceeaşi seară naţiunii americane şi lumii libere arătând condiţiile ocupaţiei sovietice din România şi caracterul ilegitim al abdicării. În zilele următoare, Regele a avut întâlniri cu membrii Comitetului Naţional Român.

Comitetul Naţional Român a fost o instituţie înfiinţată de oameni politici exilaţi din România, în frunte cu generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru numit democratic în ţară. Conceput în tradiţia comitetelor naţionale din Primul Război Mondial, înfiinţate în străinătate pe durata ocupaţiilor străine, şi care au servit ca reprezentanţe politice ale idealurilor naţionale pe lângă statele aliate, CNR şi-a dorit să reprezinte un “guvern în exil” al României deşi, din păcate, acest statut nu i-a fost recunoscut oficial de niciun stat occidental. Cu toate acestea, CNR a primit finanţare din partea guvernului american, editând publicaţii, participând la întruniri internaţionale şi având o reţea de reprezentanţi oficiali în multe dintre statele aliate, care au adus permanent în lumină problema României sovietizate. CNR s-a raportat la Regele Mihai ca “factor constituţional”, altfel spus ultima instituţie democratică a României încă în fiinţă, solicitând recunoaşterea şi arbitrajul acestuia atunci când a fost necesar. Activitatea CNR s-a restrâns semnificativ în deceniile următoare, inclusiv din cauza unor conflicte personale dintre membrii acestuia, care, exacerbate de exil şi de finanţarea din ce în ce mai precară, nu au putut fi aplanate.

Între instituţiile unde Regele a avut întâlniri în cursul vizitei din 1948 s-au numărat Primăria din New York, Universitatea Columbia şi Crucea Roşie a statului New York. În 21 martie, Regele şi Regina Mamă au plecat spre Washington, DC, unde o zi mai târziu au fost primiţi la dejun la Casa Albă, de preşedintele Harry Truman. În capitala americană, Regele s-a mai întâlnit şi cu alte oficialităţi, între care ministrul comerţului, secretarul de stat adjunct, reprezentanţi ai George Washington University, precum şi susnumitul general Schuyler.

Între 27 martie şi 4 aprilie, Regele a continuat vizita, parţial cu autoturismul şi trenul, dar şi pilotând avioane puse la dispoziţie de gazde, în mai multe state americane, unde s-a întâlnit cu ziarişti, industriaşi, reprezentanţi ai comunităţilor de români, dar şi cu diplomaţi în exil ai statelor din estul european, construind astfel o reţea de legături şi susţinere pentru eforturile CNR şi ale exilului românesc. După 5 aprilie, de la New York, Regele vizitează Academia Militară West Point, plecând spre Europa la 8 aprilie cu avionul.

Pe întreaga perioadă a Exilului său, Regele a păstrat relaţii foarte apropiate, atât oficiale, cât şi personale, cu America. Este mai puţin cunoscut faptul că Regele a reprezentat în Europa o companie americană aviatică, numită LearJet, dar a şi urmat cursuri, iar apoi a lucrat o perioadă, ca trader la Bursa din New York.

După încetarea Exilului, Regele a reluat activitatea diplomatică în folosul României prin Turneele Regale NATO, efectuate în scopul obţinerii aderării noastre la organizaţia nord-atlantică. În acest context, în mai şi octombrie 2000, Regele s-a întors în Statele Unite, unde a susţinut cauza transatlantică a României.

În acest context, trebuie amintit faptul că, dintre membrii Familiei Regale, cea mai apropiată de America a fost Principesa Ileana a României, care, ca Maica Alexandra, a fondat în anul 1968 Mânăstirea Ortodoxă “Schimbarea la Faţă” din Elwood City, Pennsylvania, sfinţită la 28 septembrie 1968, unde şi-a petrecut şi restul vieţii. În anul 1990, Maica Alexandra a vizitat România, la vârsta de 81 de ani. Patru luni după aceea s-a stins din viaţă, la 21 ianuarie 1991, dormindu-şi somnul de veci în America. Maica Alexandra este autoarea unei opere teologice de valoare, fiindu-i dedicată şi o biografie sub titlul “Principesă şi monahie: Domniţa Ileana – Maica Alexandra”, Ed. Sophia, 2011, de Bev. Cooke.

Generaţia a cincea a Familiei Regale

Majestatea Sa Margareta a României, Custodele Coroanei, a fost mereu alături de tatăl său în activitatea diplomatică şi reprezentativă a acestuia în Exil. De îndată după evenimentele din decembrie 1989, Majestatea Sa a fost primul membru al Familiei Regale sosit la Bucureşti, la 18 ianuarie 1990. În scopul de a culege ajutoare pentru România, Majestatea Sa a înfiinţat o Fundaţie care îi poartă numele (actualmente Fundaţia Regală Margareta a României), care, la începutul activităţii sale, a avut Fundaţii-fiice în cinci state, între care şi America (birourile Fundaţiei se găseau la Bucureşti, Londra, New York, Bruxelles, Paris şi Geneva). În acest context s-au organizat Gale şi alte evenimente în cursul cărora au fost strânse fonduri pentru dotarea spitalelor din România şi ajutorarea categoriilor sociale cele mai defavorizate în cursul anilor 1990.

Majestatea Sa, alături de Alteţa Sa Regală Principele Radu al României au conceput în anul 2006 iniţiativa “The Friendship Tour” (Turneul Prieteniei), ca formă de apropiere dintre România şi SUA. “The Friendship Tour” a avut ca scop să pună România pe harta culturală şi economică a SUA prin turnee în fiecare dintre statele federate, întâlniri cu personalităţi din mediul universitar, oameni de afaceri locali, oficiali de stat, precum şi în comunităţile româneşti. Toate acestea, în scopul de a conecta mediul local american, influent şi cu un mare potenţial neexploatat, direct cu comunităţile româneşti. Modelul “The Friendship Tour” îl reprezintă desigur legendarul turneu al Reginei Maria în SUA, care a dat dovadă de spirit novator, ducând mesajul politic şi economic printr-un mijloc care nu este la îndemâna oricui, dar care lasă urme ca nimeni altul: regalitatea. Turneul a avut patru ediţii, între anii 2006-2008.

Cuplul regal a revenit în SUA cu ocazia Galei Versailles de la New York, ocazie cu care au desfăşurat o vizită de o săptămână în 22-27 aprilie 2013. Gala Versailles este unul dintre evenimentele cele mai proeminente ale societăţii new-yorkeze. O sută douăzeci de personalităţi dintre cele mai influente ale vieţii economice, sociale şi culturale americane s-au reunit la New York, România fiind invitată de onoare. Cu ocazia vizitei, cuplul regal au avut întâlniri cu personalităţi americane, precum şi o vizită la Universitatea Princeton, unde Principele Radu a susţinut o conferinţă despre România.

În România, Ambasada Americană este un partener de nădejde permanent al Familiei Regale, promovând idealurile comune ale democraţiei, deschiderii internaţionale şi alianţei transatlantice de-a lungul anilor. Familia Regală a României participă constant la evenimentele semnificative organizate de reprezentanţii SUA, asistând în cursul anului 2012 şi la deschiderea noii Ambasade a SUA localizată în nordul capitalei.

&&&&&&&&&&

[1]   Informaţii preluate din broşura “In Celebration of 125 Years of United States and Romanian Diplomatic Relations”, disponibilă la adresa https://www.discs.dscu.mil/Pubs/Indexes/Vol%2028_3/Bucharest%20Romania.pdf

[2]   Stefan Popescu, Relaţii economice între România şi S.U.A. până la 1900, în Acta Musei Napocensis, nr. XII, 1975, p. 350.

[3]   Păstrat în publicaţia “Letter of the Secretary of State transmitting a Report on the Commercial Relations of the United States with Foreign Nations for the Year ended September 30. 1867. Washington, Government Printing Office, 1868”, p. 612 şi urm., disponibilă la adresa https://books.google.ro/books?id=IPI_AAAAYAAJ

[4]   Ştefan Popescu, op. cit., p. 354.

[5]   Date din publicaţia bilingvă “Sărbătorirea a 125 de ani de relaţii diplomatice româno-americane”, disponibilă la adresa https://photos.state.gov/libraries/romania/231771/PDFs/125years_ro-am_relations.pdf

[6]   Informaţii preluate din Ghidul SUA al relaţiilor bilaterale – România, disponibil la adresa https://history.state.gov/countries/romania

[7]   “Sărbătorirea a 125 de ani de relaţii diplomatice româno-americane”, p. 6