Adevarul

Luni,16 iulie 2007
www.adevarul.ro

Această rubrică este deschisă comentariilor politice. Astăzi are cuvântul Principele Radu de Hohenzollern – Veringen.

În decembrie 1947, odată cu regele Mihai, pleca ultima instituţie care garanta democraţia în ţara noastră. Dar lovitura grea dată României, în afară de impunerea comunismului, a fost zdruncinarea brutală a identităţii naţionale, prin instalarea unei administraţii cu răspundere limitată, care a înlocuit statul român. Între 40 de ani de comunism şi decapitarea statalităţii este o deosebire echivalentă cu cea dintre confiscarea unei case şi incendierea ei.

În decembrie 1989, dictatura comunistă dispărea. Dar odată cu ea se mistuia în flăcări Biblioteca lui Carol I. De ce a trebuit să ardă biblioteca, făcând scrum 500.000 de volume şi nepreţuite manuscrise şi hărţi?

Din fericire, puterea unei societăţi nu stă doar în politică, destinul unei naţiuni nu este scris doar de conducătorii ei, iar devenirea nu este creionată doar de minţile luminate. Deşi incendiată, Biblioteca Fundaţiei Carol I continuă să fie, astăzi, tot atât de puternică şi de graţioasă ca în prima zi.

Biblioteca nu este doar o ctitorie, ci şi un simbol al Casei Regale. Faptul că Familia noastră are un rol de jucat în România de astăzi nu se datorează simpatiei oamenilor politici faţă de monarhie, nici neliniştii ţărilor lumii faţă de continuitatea statală sau identitatea noastră.

În momentul în care românii au înţeles că patriotismul se măsoară în infrastructură, că rolul de model este tot atât de necesar ca şi parlamentarismul, că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca şi prosperitatea, când au simţit pe pielea lor că legitimitatea dată de voturi nu înlocuieşte mândria, când au intuit că inteligenţa societăţii civile nu ţine loc de generozitate şi că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea, atunci românii au început să reconstruiască pereţii arşi de ruşine ai Bibliotecii lui Carol I, pe care l-au declarat al doilea mare român al tuturor timpurilor.

Unii au crezut, la început, că reconcilierea regelui Mihai cu prezentul românesc este un meşteşug al politicienilor şi un compromis confortabil al regelui. Cu timpul, a devenit limpede că regalitatea s-a întors în România pentru a pune umărul la statornicie.

Casa Regală reprezintă un leadership tot atât de necesar pe cât este şi identitatea naţională. Există o diferenţă între înţelepciune şi inteligenţă, între statornicie şi stabilitate, între oameni de stat şi politicieni, tot aşa cum este o diferenţă între Ioan-Paul al II-lea şi funcţionarii de la UE.

Uniunea Europeană poate să desăvârşească una din cele mai binecuvântate epoci din istoria continentului, combinând virtuţile instituţiilor şi valorilor transatlantice cu valorile identităţii naţiunilor care o alcătuiesc. Aici ţările noastre, din centrul şi estul european fost comunist, pot juca un rol important: prin energii conservate 40 de ani, prin talent şi adaptabilitate izvorâte din confluenţele de neamuri şi religii, prin romantism şi credinţă. De asemenea, prin sensibilitatea excesivă faţă de chestiunea identitară.

-119434-rege.jpgEste suficient să te uiţi la Aula Bibliotecii Carol I, aşa cum arată ea în iunie 2007, ca să înţelegi că se poate construi o Românie curată, dar prosperă, delicată, dar bine dotată instituţional, paşnică, dar energică, elegantă, dar pragmatică, frumoasă, dar puternică. Pentru aceasta nu este nevoie de prea mult. Este suficient dacă, de mâine, începem cu gesturi simple: cerem politicienilor cu răspunderi administrative să-şi facă treaba lor, şi nu pe a altora; respectăm instituţia pentru care lucrăm şi nu o folosim ca pe un obiect la cheremul nostru; ne gândim de două ori înainte de a deschide gura; acceptăm evidenţa atunci când greşim; ne scoatem din minte eroarea că valoarea politicienilor stă în înfrângerea adversarilor şi consolidarea, prin manevre, a puterii dobândite; înţelegem că valoarea politicienilor stă în forţa lor de a administra; le cerem
să-şi ţină, măcar atunci când sunt la putere, cuvântul dat. Rara intervenţie publică a regelui Mihai din ziua de 10 mai 2007 a răspuns nevoii clarificării cadrului Legii fundamentale, pentru a dobândi instituţii ale statului limpezi, neechivoce şi complementare. Mesajul nu privea forma de guvernământ şi nici politica românească. Mihai I, ca şi Carol I, îndemna la respectarea instituţiilor, a literei legii, a răspunderii luate; el îndemna la loialitate într-o Românie în care trădarea, imoralitatea, minciuna şi întârzierea sunt “sporturi naţionale”. A fost un mod discret, dar ferm, de a face apel la instinctul binelui naţional.

Carol I a înţeles că pereţii Bibliotecii lui nu sunt bucăţi de mortar, ci bucăţi de geopolitică. Acelaşi lucru l-au înţeles şi cei care au incendiat-o în 1989. Astăzi, Biblioteca ţine loc de Memorie statală şi dăruieşte mândrie.

La întoarcerea de la ceremonia de inaugurare a Aulei, mi-am dat seama că “Viziunea pe 30 de ani pentru România” pe care am alcătuit-o împreună cu Principesa Margareta este mai importantă decât am crezut amândoi, când am scris-o.

Prezenţa noastră în ţară, la Palatul Elisabeta, nu este o întâmplare, o abilitate politică ori o alternativă monarhică, ci “mirabila” circumstanţă istorică în care regalitatea are şansa de a fi utilă din nou.