Dilema intelectualului liber-profesionist

Romulus Dan Busnea

Am tot stat şi cumpătat la ceas târziu din noapte, asupra  problemelor cu iz de scandal, care au zguduit politica românească în ultima vreme. Unele dintre ele, chiar adevărate, grave şi de neiertat, în contextul în care, avem parte de o societate tot mai viciată de jocurile de interese care se ţes cu multă dibăcie în spatele uşilor închise. Dar, nu mai pot şi nici nu mai vreau să revin asupra lor, pentru că mi s-a făcut lehamite. Faptele cu adevărat grave care se întâmplă în societatea românească, fie că e vorba de politic, economic, social sau cultural (ba chiar şi sportiv), rămân după nelipsitele scandaluri, la îndemâna celor care ştiu foarte bine să stopeze încă din faşă orice încercare de soluţionare, de eliminare a răului, de sancţionare a celor vinovaţi. După care, atenţia mulţimii este conectată printr-o atentă manipulare mediatică, la alte senzaţionalisme abracadabrante. Degeaba a urlat o parte a presei de la noi, degeaba au apărut pe sticlă analişti obiectivi sau jurnalişti care să spună lucrurilor pe nume, pentru că oricum, schimbări adevărate şi profunde în evoluţia societăţii noaste, nu s-au produs la orizontul şi aşa îngustat de vechi mentalităţi şi manipulări colective. Potrivit unei zicale din bătrâni, potrivit căreia, ,,Câinii latră, ursul trece”, pentru mulţi dintre cei care ne conduc astăzi, strigătele de disperare sau apostrofările unora dintre noi, sătui de minciuni şi scandaluri, sânt (iertaţi-mi expresia), doar simple frecţii la picior de lemn. ,,Iscusinţa fără orizont, fără ideal, rămâne un exerciţiu sterp de masaj al eului, care poate crea şcoală de abilitate politică, dar nu va da bunăstare şi demnitate, statornicie şi libertate, naţiunii”, spunea Alteţa Sa Principele Radu al României.

Cred că una dintre problemele spinoase cu care se confruntă România de astăzi, este şi cea legată de poziţia, rolul şi viitorul intelectualului liber-profesionist în societatea românească, cea în care deja sânt peste 1.000 de jurnalişti şomeri, iar alţi peste 15.000 de profesori au toate şansele să-i urmeze, ca să nu mai vorbim de problemele care macină de mai multă vreme, cultura românească.

Lumea intelectualului român s-a schimbat radical în comparaţie cu situaţia de dinainte de 1990, când o mână de intelectuali cu reale convingeri de stânga şi devotaţi puţinelor publicaţii culturale pe care reuşeau să le ţină în viaţă, în ciuda cenzurii şi constrângerilor, exercitau o influenţă considerabilă în viaţa culturală a ţării. Îi descopeream atunci pe scriitorii contemporani, adevăraţi idoli literari ai anilor ’70-’80, în felul în care fuseseră descoperiţi de primii lor cititori, răsfoind periodice menite să fie cumpărate la chioşcuri de ziare şi citite în cafenelele marilor oraşe dar şi în multe dintre cele de provincie. Democraţia care a dat buzna peste noi după revoluţia din 1989, a produs un haos, care a făcut ca politica noastră, cultura noastră să fie pline de contradicţii, inversări şi polarizări. Totul a fost înlocuit de disputele aprige dintre politicieni, de scandaluri şi de prezentarea cu lux de amănunte a vieţii mondene româneşti, principal reper pentru cea mai mare parte a jurnalisticii şi televiziunii de la noi, în timp ce, publicaţiile culturale – deşi mai bogate în conţinut, au ajuns să aibă un acces limitat la public. Critica literară şi critica de artă, care erau odinioară ocupaţiile intelectualilor liber-profesionişti, au devenit astăzi, un monopol al cadrelor didactice universitare şi ziariştilor. Indiferent de loialităţile lor politice actuale, toţi cei care făceau parte din elita de odinioară a intelectualităţii şi sânt în viaţă, afirmă cu certitudine că lumea este pătrunsă de schimbări majore. Mulţi dintre aceştia, au rămas la fel de cosmopoliţi, erudiţi, plini de spirit de contradicţie, păstrători ai tezaurului cultural şi tălmăcitori ai ideologiilor şi doctrinelor care le suscită acelaşi interes, ca şi pe vremuri. Prin însăşi natura ocupaţiei lor, intelectualii au alcătuit întotdeauna, o elită adversativă. În Parisul secolului XIX, în Rusia din vremea revoluţiilor, ei erau anarhişti şi adepţi ai radicalismului, devotaţi unei cauze politice al cărei ţel era răsturnarea unor guverne despotice. Dar a fi intelectual, nu înseamnă în mod necesar a nutri convingeri politice de stânga. Mulţi dintre intelectuali se declară şi astăzi, adepţi ai monarhismului în politică, ai clasicismului în literatură şi ai catolicismului în religie. Important este să critici societatea şi să faci acest lucru de pe poziţia care oferă posibilitatea unei apărări optime a culturii împotriva filistinilor. Din păcate, mulţi dintre intelectualii de elită de la noi, la fel ca şi colegii lor din alte domenii, tind să adere la ceea ce deţine de putere şi să fie preocupaţi mai mult de problemele culturii îmbrăcate în straiele politicii, precum ideea potrivit căreia, numai cultura ,,înaltă”, cea făcută de elite, este demnă de apreciere. Uitaţi-vă cât accent se pune pe actul de cultură care se desfăşoară în provincie, sau de câtă apreciere se bucură revistele de cultură din ţară. Prezentarea lor în paginile publicaţiilor culturale bucureştene este aproape inexistentă, iar emisiuni dedicate dezbaterilor pe diverse teme propuse de revistele de cultură din ţară, nu există; în schimb, sânt favorizate alte apariţii, aflate fie sub directa coordonare a politicului, fie sub influenţa unor grupuri de interese.

În pofida provincialismului cultural de care sânt acuzate în general revistele culturale şi literare din provincie, colaboratorii acestora posedă o convingere privind importanţa literaturii ce depăşeşte cu mult graniţa dezbaterilor ideologice. Atitudinea acestora din urmă faţă de cărţi, faţă de istoria şi tradiţia locurilor, este aproape religioasă. Toate aceste reviste, chiar dacă sânt de mai mic tiraj, sânt pline de contribuţii literare originale; programele lunare de cenacluri de poezie ar putea umple spaţii de mărimea afişelor. În paginile acestor periodice, se găsesc de regulă, eseuri elocvente şi captivante ale unor autori care de-abia au trecut de 30 sau 40 de ani, şi este cât se poate de evident că pentru aceşti fini intelectuali, literatura este o vocaţie serioasă. Cred că ceea ce lipseşte în primul rând maselor de intelectuali, este comunicarea, dar şi o grupare mai largă de de scriitori şi critici care să se considere – sau să fie consideraţi – drept arbitri ai gustului, tălmăcitori ai culturii, critici ai societăţii, în sensul cel mai cuprinzător. Şi iarăşi din păcate, intelectualii liber-profesionişti de la noi, îşi câştigă în mare parte existenţa scriind pentru revistele şi ziarele adresate marelui public. În anii trecuţi, scriitorii publicau în revistele de mare tiraj pentru a se face cunoscuţi; astăzi, o parte dintre ei îşi câştigă astfel existenţa şi publică totodată în micile reviste cu orientări savante pentru a-şi afirma statura intelectuală. Ziaristica literară a devenit o profesie şi aşa stând lucrurile, apare inevitabil şi întrebarea: încotro, trebuie să-ţi îndrepţi paşii dacă idealul tău în viaţă este să citeşti şi să scrii cărţi? Să ne aducem aminte că pentru intelectualii de viţă veche, viaţa minţii era primordială; ea îi făcea să fie ceea ce erau. ,,Citesc şi scriu, ca şi cum acestea ar fi singurele lucruri care mi-ar umple toate lacunele, mi-ar remedia toate defectele, mi-ar permite să pătrund în sfârşit în lumea mare”, mărturisea un prozator american într-una din scrierile sale memoralistice.

Iată aşadar, o temă de reflecţie pentru cercurile elitiste de la noi. Pentru că, fără astfel de dezbateri, riscăm să ajungem la concluzia unui tânăr june în ale scrisului: ,,A fi martor la pereclitarea fatală a vocaţiei care a fost visul tinereţii tale, este într-adevăr un motiv de reală şi profundă amărăciune”. Ba chiar, şi al unui profund sentiment de pierdere a propriei identităţi.