Discursul Patriarhului la sesiunea solemnă a Parlamentului, 11 decembrie 2017

Domnule Președinte al României,

Domnilor Președinți ai Senatului și Camerei Deputaților,

Domnule Prim-ministru,

Majestatea Voastră Custodele Coroanei,

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Omagiem astăzi personalitatea luminoasă a Majestății Sale Regele Mihai I al României, pentru marile virtuţi care l-au călăuzit de-a lungul întregii sale vieți: credința în Dumnezeu, iubirea faţă de poporul român, răbdarea în suferinţă, demnitatea în comportament şi puterea de-a ierta pe cei ostili.

Mare personalitate istorică a veacului său, monarh, mareșal al României, veteran al celui de-Al II-lea Război Mondial, eroic în actul de la 23 august 1944, Regele Mihai I al României a fost, în același timp, un credincios statornic al Bisericii Ortodoxe Române, un om cu o credință puternică pe care nu s-a sfiit niciodată să o mărturisească în public, trăind potrivit principiului călăuzitor al Monarhiei Române „Nihil sine Deo” („Nimic fără Dumnezeu”).

Născut la 25 octombrie 1921, în ajunul sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir (la orele 19.40), tânărul prinț a fost botezat de către Mitropolitul Primat al României, viitorul Patriarh Miron Cristea, duminică, 22 ianuarie 1922.

În prima parte a copilăriei, definitorie pentru formarea personalității unui om, tânărul principe Mihai s-a bucurat de educația duhovnicească a mamei sale, Regina Elena, o femeie deosebit de credincioasă și evlavioasă. Mai târziu, Regele avea să mărturisească, adesea, faptul că de la mama sa Elena a deprins obiceiul de a se ruga des, de a citi Scriptura, de a frecventa Biserica, de a se spovedi și împărtăşi.

În perioada primei domnii, 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930, Regele minor Mihai I s-a bucurat de protecția și grija părintească a Patriarhului Miron Cristea, membru al Regenței Regale, din care mai făceau parte principele Nicolae, unchiul tânărului Rege, și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație. Mărturiile vremii și fotografiile care se păstrează arată această relație apropiată dintre Rege și Patriarh ca una dintre nepot și bunic.

Între anii 1932-1940, la clasa palatină organizată special de tatăl său, Regele Carol al II-lea, pentru educația tânărului prinț, devenit Mare Voievod de Alba Iulia, acesta a avut ca profesor de religie pe preotul academician Nicolae M. Popescu, o mare personalitate a epocii, care, împreună cu savanții Nicolae Iorga și Simion Mehedinți, a contribuit mult la formarea intelectuală și spirituală a viitorului Rege.

În toată această perioadă a formării sale, Principele Mihai venea în mod frecvent la Catedrala Patriarhală sau la diferite biserici din București participând la Sfintele Liturghii de Paști, de Anul Nou, de Bobotează, la slujbele de Te-Deum din zilele oficiale, dar și în duminicile obișnuite, însoțit de membri ai Familiei Regale sau de oficialități.

După abdicarea Regelui Carol al II-lea, în ziua de 6 septembrie 1940, Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai, a depus jurământul de credință în fața Patriarhului Nicodim Munteanu, la Palatul Regal, după care, în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, a primit din mâinile aceluiași Patriarh ungerea cu Sfântul și Marele Mir, devenind Rege al României.

Relațiile Regelui Mihai I cu Biserica se vor intensifica acum și din perspectivă instituțională.

Noul Rege va participa la marile sărbători religioase şi chiar la sfințiri de biserici, ca de pildă în ziua de 6 octombrie 1946, când a avut loc târnosirea Catedralei Mitropolitane din Timișoara, de către Patriarhul Nicodim, Regele Mihai numărându-se între ctitorii acestei noi şi impunătoare catedrale.

În baza prevederilor constituționale, Regele Mihai I va învesti, la Palatul Regal, pe noii ierarhi aleși ai Bisericii Ortodoxe Române: Mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei (1941), Episcopul Veniamin Nistor al Caransebeșului (1941), și alții.

Actul de abdicare forţată, de la 30 decembrie 1947, şi plecarea Regelui Mihai I din România într-un îndelungat și nedrept exil a fost o grea lovitură pentru România, dar şi pentru Biserică, deoarece în anii următori regimul comunist va începe o cruntă perioadă de persecuții împotriva Bisericii şi împotriva celor care manifestau fidelitate sau admiraţie faţă de Monarhie.

În pofida politicii de ștergere a tuturor urmelor care aminteau de contribuția Monarhiei la progresul României, Biserica a găsit soluții inteligente de salvare a inscripțiilor sau pisaniilor în care apărea numele Regelui sau a tablourilor votive ale acestuia, ca de pildă tabloul votiv din Catedrala din Timișoara, din Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din biserica de parohie de la Dragoslavele – Argeș, din biserica de la parohia Salcia, jud. Dolj, şi altele.

În exilul îndelungat al Regelui Mihai, credința sa puternică l-a ajutat să treacă răbdător, biruitor și demn peste toate necazurile și nedreptățile îndurate, potrivit propriilor sale mărturisiri. Deşi geografic departe de România, Regele Mihai a continuat să frecventeze Biserica Ortodoxă al cărui fiu spiritual era prin Botez şi care, la Atena, în ziua de 10 iunie 1948, va oficia Cununia sa cu principesa Ana de Bourbon, ca apoi, tot în Biserica Ortodoxă, ei să-şi boteze şi cele cinci fiice.

La doi ani după prăbuşirea regimului comunist, vizita Majestății Sale Regele Mihai, în România, din zilele de 25-27 aprilie 1992, a avut o semnificație profundă. Alungat din România, în anul 1947, de regimul comunist instalat la putere, Regele Mihai revine, după 45 de ani, în anul 1992, în ţară, la Mănăstirea Putna, ctitorie a Sfântului Domnitor Ştefan cel Mare, pentru a participa la Sărbătoarea Paștelui sau a Învierii Domnului, confirmând astfel că, după crucea suferinţei, a sosit învierea sau eliberarea poporului român de sub stăpânirea comunistă ateistă.

De atunci, în ultimele două decenii, prezența Regelui Mihai în România, la marile sărbători creștine sau la diverse evenimente importante din viața Bisericii a devenit una familiară şi mult apreciată de cler şi popor.

A fost la Catedrala Patriarhală şi la Reşedinţa Patriarhală din București, în anii 1997, 2000, 2001 şi 2006. A fost la Catedrala Mitropolitană şi la Reşedinţa Mitropolitană din Iaşi, în anii 1997 şi 1999, a fost la Catedrala Mitropolitană şi Reşedinţa Mitropolitană din Timişoara, în anii 1997, 2002 şi 2008, a fost la Catedrala Mitropolitană şi Reşedinţa Mitropolitană din Craiova, în anii 2005 şi 2007, precum şi la alte Catedrale eparhiale, în care a fost primit cu onoruri bisericești deosebite.

A vizitat multe biserici şi mănăstiri din România, fiind primit cu respect şi mare bucurie. La Mănăstirea Sihăstria de Neamţ a dorit să aibă o întrevedere cu marele duhovnic Cleopa Ilie, care l-a preţuit şi l-a admirat foarte mult pe Rege.

La 15 martie 1998, Regele Mihai a participat, în Paris, la hirotonia Mitropolitului Iosif Pop al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, arătând astfel românilor din Occident legătura sa cu Biserica poporului român.

Apoi, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit  Iosif i-a devenit duhovnic și confident. La 30 septembrie 2007, Regele Mihai a participat personal la evenimentul întronizării noastre ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, adresând un mesaj celor prezenţi în Palatul Patriarhiei de azi, adică în fostul Palat al Parlamentului României în care Majestatea Sa a fost prezent, în anul 1946, pe când era Rege al României.

Ultimii ani ai vieții Regelui Mihai s-au identificat într-un fel cu viața de rugăciune a călugărului, deoarece fiind înconjurat și îngrijit de maici călugărițe, le cerea acestora să facă pravila lor zilnică de rugăciune cu voce tare, în prezența sa. A fost vizitat adeseori de Mitropolitul Iosif de la Paris şi de preotul ortodox român Adrian Diaconu de la Geneva și Lausanne, cărora le solicita diferite slujbe şi rugăciuni.

Regele Mihai a trăit cu discreție, dar cu intensitate, credința sa în care a fost botezat și pe care a păstrat-o cu multă grijă în toată viața sa ca fiind cea mai prețioasă comoară primită de la mama sa, Regina Elena, şi de la poporul român evlavios. Această credinţă l-a ajutat să fie statornic în iubirea sa faţă de poporul român, de Biserică şi de familie. Totuşi, trebuie să menţionăm că, deşi era un creştin ortodox în cuvânt şi faptă, Regele Mihai era, în acelaşi timp, respectuos faţă de alte culte religioase, fiind un om al păcii interetnice şi interreligioase.

Regele Mihai I al României a militat şi a contribuit intens pentru integrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană, pentru că preţuia mult libertatea şi democraţia, dar, după realizarea acestor deziderate, a adresat Parlamentului României, în 25 octombrie 2011, îndemnul de a cultiva, de asemenea, identitatea şi demnitatea naţională, valori pe care Regele Mihai le-a apărat prin exemplul personal în tot timpul vieţii sale.

Prin personalitatea, viaţa şi lucrarea sa, Regele Mihai I al României va rămâne în memoria poporului român o făclie de Înviere în vremuri de răscruce.

Fotografii de Daniel Angelescu