Rodica Tomasenco
|
Excelenta, Va expediez un articol de-al Dumneavoastra, publicat in ziarul CAPITALA din 02 decembrie 2009. Sa stiti ca a avut un mare ecou in toate judetele basarabene. Lumea telefona la redactia ziarului, si le propunea ziaristilor sa multiplice acest material, ca sa poata fi citit de toti politicienii. E un lucru grozav – ati sensibilizat, printr-un articol, inimile multora! Am vrut sa Va scriu pe 1 Decembrie, de Ziua Unirii Tuturor Romanilor, dar, din anumite motive nu am facut-o. In acea zi mi-a scris un student basarabean, care isi face studiile la doua facultati la Targu-Mures. Mi-a spus ca in cateva clipe pleaca la Alba_Iulia, si ca se simte mai roman ca niciodata! M-a emotionat enorm, stiindu-i soarta. Parintii lui Sergiu Carjeleanu sunt plecati demult in Italia, de unde ii trimit, din cand in cand, bani. Sunt doar pentru studii, si nu pentru haine sau incaltaminte, asa cum ii cheltuiesc semenii lui. Se trezea, licean fiind la Liceul din Giurgiulesti, un sat situat la sudul Moldovei, chiar la garnita cu Romania, la 4 dimineta, ca sa aiba grija de gospodarie, apoi se ducea repejor la Liceu, ca sa fie primul, sa descuie usa, cand va veni doamna directoare. A avut zece pe linie la toate obiectele, si a reusit! In satul lui, nu plouă niciodata, e satul fara ploi, iar cimitirul este plin cu morminte proaspete ale tinerilor, care mor de cancer, din cauza ca acolo a fost construit terminalul de La Giurgiulesti, iar un Acord sec, semnat de o companie petroliera azera si guvernul comunist de la Chisinau prevedea “stabilirea unor relaţii reciproc avantajoase, asigurarea securităţii energetice a părţilor prin dezvoltarea industriei extractive, de prelucrare a petrolului şi gazelor naturale. Conform acordului, părţile vor coordona şi dezvolta relaţiile tehnice de producere şi comerciale în sectorul de cercetare, explorarea zăcămintelor minerale şi a petrolului.” Interese politice, mai putin interese cu scop umanitar. Pe 1 decembrie, mergeam pe strazile Chisinaului, ata de frumos luminate de Craciun, si am vazut o mare de tineri, atat de liberi! Atat de frumosi si ata de diferiti de mine, in care m-ai salasuieste frica. Am plans, in timp ce ei cantau si se distrau. Libertatea, pentru ei, e atat de fireasca, pentru mine – pierderea atator prieteni si oameni dragi, care nu au mai ajuns pana la 1 Decembrie 2009. Doamne, daca ati sti, ce frumosi erau acesti tineri, care mi-au dat speranta. Apoi, a doua zi…a fost mai trist. E atat de subreda acesta speranta a mea! Pe 5 ianuarie voi depune Juramantul petru Tara. Am asteptat 7 ani aceata zi. Si, am aflat ca sunt publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, parteaI, cand ….spalam podelele. As fi vrut sa fi fost altfel! In acesti 7 ani mi-am imaginat de atatea ori acest moment! As fi vrut sa fie altfel. Cu mult respect, 4 decembrie 2009 |
Diferenţa
Motto:
“Să învăţăm care este diferenţa între:
Lucrurile importante şi cele urgente.
A ajuta şi a te băga peste treaba altuia.
A fi hotărât şi a fi obsedat.
A asculta şi a auzi.
A trăi şi a exista.
A spera şi a aştepta.
A înflori şi a înmuguri.
A creşte şi a se maturiza.
Cunoaştere şi înţelepciune.
A fi curajos şi a fi inconştient.
A fi cumpătat şi a fi zgârcit”.
(“Învăţa care este diferenţa”, text scris de Elaine Laycock )
Dacă ar fi să măsor insuficienţa leadership-ului politic de astăzi, ea nu s-ar afla în lipsa indivizilor talentaţi sau a voinţei lor, a bunei-credinţe, a cadrului democratic sau a libertăţilor. Ceea ce le lipseşte politicienilor din întreaga Europa, în mod îngrijorător, este instinctul comunicării, generozitatea, profunzimea şi respectul din partea cetăţii.
Oamenii politici europeni desăvârşesc democraţia pe măsura ce sfărâmă încrederea oamenilor în instituţiile lor. Ei consolidează libertatea şi prosperitatea în timp ce politizează până la saţietate viaţa de zi cu zi. Ei încurajează cinismul în detrimentul iubirii şi al credinţei şi demonetizează generozitatea, înlocuind-o cu sterilul pragmatism măsurabil în voturi. Prea mulţi politicieni înlocuiesc esenţa rară a privilegiului prezentei publice cu divertismentul. Atunci, diferenţa dintre un politician şi un fotbalist sau o soprană de coloratură devine imperceptibilă. Iar aceasta afectează instituţiile democratice, nu oamenii care le servesc. Fiindcă democraţia este de neînlocuit, dar aceasta nu înseamnă că nu are nevoie să fie perfecţionată.
Întreaga prezenţă a Familiei Regale în ţară, în ultimele două decenii, oferă un fel complementar de leadership, în România devenită – instituţional – europeană; un mod regal de a fi lider, de a avea putere nu prin bani, prin politică ori prin trusturi de presă, ci prin forţa exemplului personal, prin spiritul de răspundere, prin loialitatea faţă de ţară, prin generozitate şi prin îndeplinirea rolului de model în societate. Toate acestea nu sub semnul datoriei civice sau al vocaţiei istorice, ci al unui fel peren de a reprezenta Statul şi naţiunea. Şi, mai presus de toate, din respect pentru viaţa românească şi cea europeană, în general, care nu se limitează, în realitate, la îngustimea tragi-comică a unora din cei care ne conduc.
Cu cinci decenii în urmă, în discursul inaugural ca preşedinte al Statelor Unite ale Americii, la 20 ianuarie 1961, John Fitzgerald Kennedy lansa fraza: “Nu întreba ce poate să facă ţara pentru tine – întreabă ce poţi să faci tu pentru ţară”. Astăzi, Kennedy, ca şi Regele Mihai (două personalităţi din aceeaşi generaţie), poate apărea demodat. Adevărul despre rolul cetăţeanului în democraţiile liberale a rămas, însă, acelaşi. Stă în mâna locuitorului „cetăţii” să facă din ţara lui casa unei naţiuni sau să o transforme într-o societate cu răspundere limitată.
Drumul României de la comunism la democraţia liberală înseamnă şi o sumă de paradoxuri: oameni care au trăit în acelaşi spaţiu şi timp se acuză unii pe alţii de a fi existat într-un sistem pe care nu şi l-au ales singuri; în acest timp, societatea este obligată să se repare, în chip durabil, cu “meşteri autohtoni” şi cu “materialul clientului”; o parte a României profunde crede că toate relele îi vin de la democraţie, iar uneori presa, politicienii şi societatea civilă produc haos în numele libertăţii şi exercită bunul plac în numele democraţiei; adesea, pentru a scăpa de urmele comunismului, noi folosim democraţia împotriva libertăţii şi libertatea împotriva democraţiei. În ultimele decenii, modelul leadership-ului european s-a concentrat pe politicieni, an de an, datorită aprofundării democraţiei. Lumea europeană occidentală trăieşte unul din cele mai mari momente din istoria ei, în privinţa dezvoltării economice, cultivării păcii, extinderii şi nuanţării puterii soft, educaţiei, diplomaţiei şi culturii. Dar aprofundarea democraţiei a dus şi la o excesivă politizare a vieţii de zi cu zi. Astăzi, de la Madrid, Paris şi Londra, până la Berlin, Bucureşti şi Varşovia, orice gest public este interpretat politic şi orice gest care nu are relevanta politică este ignorat. Statele, organizaţiile şi politicienii au primit numele de “actori”, iar politica a ajuns să înlocuiască, aşa cum spuneam mai sus, divertismentul. …Puterea nu stă, în realitate, doar în mâinile politicienilor. Oameni cu putere sunt mulţi alţi semeni ai noştri. Ignorarea puterii lor duce la o exacerbare a aparenţei supremaţiei politicienilor. Politica începe să ocupe 80% din spaţiile mass-mediei, şi politicienilor, în chip nefericit, li se atribuie răspunderile întregului leadership. Aşa se ajunge la dispreţuirea şi criticarea lor dincolo de orice limită a imaginabilului şi la lipsa de încredere şi de respect faţă de instituţiile statului.
Cârmuirea românească de astăzi nu face excepţie de la acest fenomen. Doar că, în plus, ea are de făcut faţă unei statalităţi (lovite serios în deceniile trecute), sărăciei, ambiguităţilor politicii deceniului trecut, slăbiciunii instituţiilor şi lipsei oamenilor de Stat.
În timp ce societatea încearcă să se cureţe de comunism şi de securism văzute, pe bună dreptate, ca duşmani ireductibili ai libertăţii, democraţiei şi prosperităţii, identitatea şi leadership-ul au de luptat – pe deasupra – şi cu viitorul, dat fiind că globalizarea cere o continuă reaşezare, în sistemul internaţional, a statalităţii şi suveranităţii.
Experienţa postdecembristă a produs noi tristeţi şi noi cazne Regelui Mihai, dar tot ea a reprezentat, după anul 2000, şansa Casei Regale din România. În anii ‘90, monarhia a constituit subiect de răfuială între oamenii politici. Ca în orice răfuială politică, subiectul disputei nu prea contează.
La începutul anilor ‘90, monarhiile europene occidentale pierduseră demult relevanţa politică şi reprezentau statul în chip mai mult simbolic şi ceremonial. Pe de altă parte, lumea euro-atlantică a anilor 2000 nu ar fi acceptat niciodată un sistem în care puterea politică să fie concentrată în mâna unui singur om, precum cea, de exemplu, a regelui Ferdinand.
În fine, aşa cum mediul euro-atlantic este puţin sau deloc interesat de momentele istorice în care s-a produs o fractură identitară sau statală a unei naţiuni, tot aşa statele care au jucat un rol în scoaterea României din abisul comunist sunt puţin interesate de monarhie. Pentru sistemul internaţional a fost important ca România să se lepede de regimul ante-decembrist, nu să facă restaurări identitare.
Aici începe relevanţa Casei Regale, astăzi. Dacă leadership-ul politic românesc nu ar cunoaşte astăzi anumite deficienţe, dacă România ar avea douăzeci de mii de euro pe cap de locuitor şi dacă ar funcţiona ca o maşinărie perfectă, Casa Regală nu ar avea o prea mare relevanţă, indiferent de viziunea, legământul sau talentele ei. Faptul că familia noastră are un rol de jucat în România de astăzi nu se datorează, aşadar, nici simpatiei oamenilor politici faţă de monarhie, nici neliniştii ţărilor lumii faţă de continuitatea statală sau identitatea noastră.
A început să fie limpede, însă, o manifestare a instinctului binelui naţional la români, chiar dacă ei nu îl numesc astfel. Acest instinct a trecut prin epoci şi culturi, prin mode şi sisteme, s-a strecurat miraculos printre trădări şi distrugeri, prin fantezii instituţionale şi democraţii originale şi a reapărut, surprinzător, la indivizi sau generaţii care nici măcar nu ştiau că el există.
Oamenii au o nevoie telurică de a purta un nume. Societatea are instinct, nu numai nevoi. Democraţia şi libertatea, alături de curcubeul lor de valori împărtăşite nu cred că pot exista fără valorile statorniciei: puterea exemplului personal, loialitatea, generozitatea, spiritul de răspundere, rolul de model.
În plus, dacă vom coborî de la înălţimea metaforelor pe solul pragmatismului, vom vedea că instituţia, pentru a putea lucra, nu are nevoie numai de regulamente, ci şi de oameni care să le respecte. Pentru a putea domni legea, este nevoie de oameni care să aibă impresia că domnia legii este necesară.
Lumea europeană de mâine nu are nevoie de ţări prospere şi predictibile în vest şi de cazuri de “democratură” în est. Uniunea Europeană are nevoie să construiască o paradigmă nouă pentru sistemul internaţional, dovedind că statul-naţiune, inventat tot de Europă acum trei sute de ani, poate avea un urmaş în sistem. Pentru aceasta, ţările din estul european recuperat politic şi sistemic trebuie să devină o sursă de energie şi de inspiraţie, nu o greutate pe umerii Occidentului.
Tot Kennedy, un democrat convins, nu s-a sfiit să vorbească despre excesele puterii în democraţie. El spunea, în discursul ţinut la Amherst College, în ziua de 26 octombrie 1963: „Când puterea îndreaptă omul către aroganţă, poezia îi aminteşte despre limitele umane. Când puterea îi îngustează orizontul preocupărilor, poezia aminteşte omului despre bogăţiile şi diversitatea existenţei lui. Când puterea corupe, poezia curăţă. Pentru că arta statorniceşte adevărurile de bază ale omului care trebuie să servească drept fundament al judecăţii noastre”.
În România de astăzi, în multe cazuri, puterea politică îndreaptă omul către aroganţă, îi îngustează orizontul preocupărilor şi îl corupe. Acest lucru nu a încetat să fie adevărat, din 1989 încoace. Nu ştiu precis la care „poezie” se referea Kennedy, dar ştiu că în ţara noastră de astăzi, regalitatea este un antidot la chiriaşii veleitari ai istoriei şi la aventurierii politici.
Dacă găsim timp şi resurse să fim încă, în anul 2009, o pepinieră de lideri „originali” şi impredictibili, putem să găsim timp să deschidem ochii în faţa principiilor şi valorilor celor care ne-au făcut neamul cu o picătură mai demn.
Princepele Radu al României
Ziarul CAPITALA
02 decembrie 2009