Spiritul românesc in Europa secolului XX

Din motive de complementaritate culturala, de “intensitate” istorica sau din “prea-plin” geopolitic, Europa a fost de-a lungul timpurilor o notiune intens divizata.  Taiata.  Catalogata. I s-au pus granite.  I s-au desenat forme, a fost transformata în întreguri mai mici, uneori intolerabile, alteori intolerante.  Criteriile de împartire au fost varii:  credinta, etnicitatea, istoria, cultura, dictatura, vanitatea, egoismul, politica si, în câteva rânduri, nebunia. Acest joc al imaginatiei destinului european nu a fost o caracteristica numai a secolului al XX-lea.  Dar acest ultim pachet de o suta de ani a dus jocul clasificarilor prin diviziune la un rafinament aproape “artistic”.

Cortina de Fier a fost unul din recentele exercitii de separare.  Din motive fascinant de complexe, dintr-un amestec de economie cu politica, de arta militara cu cultura, de geopolitica cu istorie sau filosofie, continentul din care România face parte a nascut Cortina de Fier.  Mai inainte de aceasta, continentul, în acelasi secol XX, a facut posibila existenta unui numar apreciabil de dictatori, dintre care doi (Hitler si Stalin) au ramas mai “expresivi” decât cei care i-au caricaturizat sau analizat mai apoi, cu geniu.  Ma gândesc la Charlie Chaplin, care pare astazi mai putin convingator în filmul lui “Dictatorul” decât a fost, in viata, originalul însusi.  In secolul XX, realitatea europeana a fost cu mult mai bogata, mai neasteptata decât fictiunea.

Alt exercitiu de separare a spatiilor europene a fost cel al confesiunilor.  Continent crestin, Europa este aratata astazi, de multe ori, ca o suprafata împartita în trei, având lumea protestanta în nord si nord-vest, cea catolica în sud si centru si cea ortodoxa la est si la sud-est.

Geopolitica de ieri si de azi traseaza cele mai inteligente si mai neasteptate linii de demarcatie de la o capitala la alta: Londra, Paris, Berlin si Moscova, mai nou Bruxelles, apoi Madrid, Roma sau Varsovia. Arta militara deseneaza si ea linii orizontale sau verticale, uneori oblice, aratând cum ar trebui sa se miste forta, gloantele, puterea si constiinta nationala. Chiar si când e vorba de “aparare”, asa cum e conceputa azi forta militara euro-atlantica, tot de linii si de împarteli de suprafete e vorba.

Un exercitiu vast si profund de demarcatie este cel al culturilor. Când vrem sa aratam cât de complex si de contrastant este continentul nostru cultural, noi vorbim de Cehov si Shakespeare ca si cum unul ar fi trait pe luna si celalalt pe pamânt.  Suntem net diferentiat francofili, germanofili sau anglofili, de parca am vorbi de trei planete, nu de trei spatii care se întind (toate la un loc) pe o suprafata egala cu a noua parte a Chinei, cu a saptesprezecea parte a Rusiei sau cu a saptea parte a Australiei.

Dar spre sfârsitul secolului de care vorbim, a aparut din ce în ce mai pregnant si mai cu folos tendinta de a sterge liniile, de a asuma acest spatiu nepretuit si harazit, ca pe un întreg. Lui i se spune astazi “Uniunea Europeana”, ca si cum cuvântul “Europa” ar însemna prin el însusi diviziune. Aceasta Uniune vorbeste azi în termeni economici, banesti, culturali si politici, mâine va vorbi poate în termeni militari, poimâine în termeni constitutionali si raspoimâine în termenii unei mentalitati comune.

Fostul presedinte al Republicii Cehe, Vaclav Havel (care nu a primit inca Premiul Nobel, nici pentru literatura, nici pentru politica) spunea, la începutul lui aprilie 2002, într-un interviu din La Repubblica: “Vreau o Europa curajoasa care sa nu se gândeasca numai la bani.” Este oare curioasa aceasta afirmatie sau nu? Este o lipsa de curaj sa te gândesti în Europa numai la bani? Este Europa un loc harazit sa nu accepte numai filosofia banului si a bunastarii, fiindca vocatia ei este de a-si arata curajul de a impune ansamblul sau cultural stravechi în fata utilitarismului? Este utilitarismul, in Europa, un pericol mai mare decât sunt mediocritatea liderilor ei politici, desele lor gesturi iresponsabile sau lipsa lor de viziune?

În perspectiva acestei tentatii de a diviza, clasifica, separa si farâmita continentul, precum si a atitudinii pragmatice, dar si culturale de astazi, de a-l unifica, România a avut, la o scara modesta, profilul unui tip de coeziune europeana, prin paradigma ei de confluenta geografica, confesionala, istorica, culturala si etnica.

Cea mai mare realizare a României in secolul XX este ca a rezistat. Aici, mai mult decât în alte colturi ale continentului, în întregime greu încercat, nu a ramas piatra peste piatra, aproape la modul propriu. Agresiunile armate au pârjolit secolul românesc de doua ori în ultima suta de ani, au lasat victime imediate, precum si un regim ce nu a disparut decât la sfârsit de veac. Cu urmele si urmasii lui ne mai luptam înca si azi în mentalitate, politica si economie si, pe alocuri, în societate.

În ce fel a contribuit România în veacul trecut la spiritualitatea europeana?

Mai intâi, prin faptul ca a continuat sa existe cultural si spiritual, in pofida tuturor rupturilor din viata româneasca. Faptul ca astazi cele mai mari universitati ale lumii sunt pline de tineri români se datoreaza unei anume supravietuiri a spiritului si culturii române, in a doua jumatate a secolului trecut.

Dar si în secolul XX a existat un exod de valoare culturala româneasca în Europa. Dupa ce intelectuali români de la sfârsitul secolului XIX au primit binecuvântarea culturii germane sau franceze, a fost momentul generatiilor de început de secol XX sa înfloreasca la Paris sau la Berlin, la Roma, Madrid sau la Bruxelles. O buna parte a lor au facut epoca în Statele Unite ale Americii.

Nu a ramas domeniu european în care sa nu fie un român pe post de deschizator de drumuri.  Mircea Eliade si Emil Cioran în istoria religiilor si filosofie si literatura, Brâncusi în sculptura, Darclée, Maria Cebotari si George Enescu, apoi Dinu Lipatti, Clara Haskil, Ionel Perlea si Sergiu Celibidache în muzica; Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Henri Coanda în aviatie, George Emil Palade în medicina, singurul român laureal al Premiului Nobel, Elvira Popescu, rivala Turnului Eiffel între simbolurile pariziene, ca si colegii ei Edouard de Max si Maria Ventura în arta dramatica, Eugen Ionescu în dramaturgie si asa mai departe.

Nu ar trebui sa limitam lista contributiei României numai la românii ce au ales drumul Europei. În mod constant, chiar sub dictaturi succesive, românii din tara au avut un aport substantial la viata stiintifica sau diplomatica a Europei, în toate domeniile: fizicianul Procopiu facea descoperiri în acelasi timp cu colegul sau danez Niels Bohr, diplomatul Nicolae Titulescu, istoricul Nicolae Iorga, anatomistul Gr.T. Popa si atâtia altii.

Apoi, continuitatea si vechimea Academiei Române. Ea a venit pe lume în 1866, anul în care a fost fondata Familia Regala a României si anul în care, într-un anume fel, a început viata moderna a Armatei Române.  Aceste trei institutii au început sa functioneze odata, lor alaturându-se o alta serie de institutii ale Statului modern român. Academia Româna a supravietuit, s-a consolidat, a luminat viata româneasca, împotriva a orice fel de obstacol. I s-au opus ideologii, agresiuni, concepte, oameni, institutii, ba chiar si detalii geografice.  I-au stat alaturi natiunea, Coroana, limba, talentul cetatii si un anume instinct al binelui.

Spiritualitatea româneasca a mai facut un dar secolului XX european: traditiile populare românesti. Folclorul nu a fost numai un izvor de bogatii si complexitate, datorita amplasarii României la intersectie de geografii, de istorii si de lumi. Traditiile taranesti, spiritualitatea taranului român au fost exemplare si prin modelul de convietuire, de armonizare a marilor matrice originale, pastrate ca atare si reunite savant într-un specific national. Familia Regala a României a fost, de-a lungul întregii ei existente, alaturi de acest fenomen.

Poate ca nu intâmplator, in mai 1999, atunci când Europa si America se reuneau la Washington pentru a remodela Alianta Tratatului Nord-Atlantic si când, prin deciziile lor, cele doua continente puneau împreuna destinele militare si politico-economice ale unei lumi europene si atlantice unite, la Bucuresti se petrecea un alt fapt istoric, pictat în culori de alb si auriu: vizita Papei Ioan Paul al II-lea pentru prima oara intr-o tara ortodoxa. Bucurestiul a dat în acel an contributia sa la spiritul european. Nu numai prin mesajul european unificator, ci si prin cel crestin unificator. Datorita acestui mesaj, românul a simtit ca, în mileniul al III-lea se va putea gasi la el acasa si în Italia catolica, si în Suedia protestanta. Apoi, acest mesaj a fost pus în opozitie cu bombele care cadeau alaturi de noi, în cea mai proxima vecinatate.

Am fost statornici, uneori, în moduri paradoxale. Dinastia regala româna, insitutite a stabilitatii si a continuitatii, creatoarea si garantul Statului român modern, provine dintr-o familie germana si catolica. Regele Carol I al României, care a fondat o Familie devenita azi o institutie de 143 de ani, a învatat limba româna dupa ce a pasit, în aprilie 1866, de ziua sa de nastere, pe pamânt românesc. A slujit cu cinste tara aproape jumatate de secol. La Academie, tinea uneori prelegeri, ca si Regina Elisabeta, sotia lui, în limba româna. Fara sa se fi putut debarasa de accentul din limba germana, Regele Carol I avea cunostinte atât de subtile de limba româna, încât uneori corecta textele ministrilor lui.

Regina Elisabeta, supranumita Carmen Sylva, a fost o predecesoare culturala a Uniunii Europene, prin cele 53 de volume publicate în cinci limbi europene pe care le vorbea curent.  În anii în care Carmen Sylva traducea în limba germana cântecele si versurile populare românesti, nimeni nu se gândea ca acest lucru se va numi mai târziu unitate europeana prin cultura.

Urmatoarea Suverana a României, regina Maria, nascuta în 1875 Principesa a Marii Britanii, nepoata a Reginei Victoria si a Tarului Alexandru, a facut mult pentru România si pentru Europa.  In Primul Razboi Mondial s-a dus pe front si a incurajat soldatii români în primul razboi, înfruntând ciuma, holera si foamete.  Dupa razboi a efectuat vizite în Franta si în Marea Britanie care, desi neoficiale, au adus multa simpatie cauzei românesti.  Regina Maria a fost un lider european exemplar, pe care Europa l-a uitat in mod exemplar.

La Paris, la 8 martie 1919, dupa dejunul cu Raymond Poincaré, presedintele Frantei, Regina Maria este invitata sa treaca în revista garda de onoare de la palatul Elysée, o onoare ce nu se mai facuse niciodata pâna atunci unei Regine. În aceeasi zi este primita oficial ca membru corespondent al Academiei de Belle-Arte, singura femeie printre barbatii acestei institutii.  Dar poate cea mai spectaculoasa “izbânda europeana”si româneasca a Reginei este ca a obtinut pentru tara ei teritoriile ce fusesera înlaturate:  Vizita sa în 1919 la primul ministru francez Clemenceau a devenit legendara.  Într-o epoca în care nu era pusa la mare pret implicarea femeilor în politica sau societate, Regina Maria a cutezat sa-i ceara omului de stat francez ajutorul pentru revenirea la România, dupa primul razboi mondial, a Transilvaniei pâna la Tisa si a Banatului.  Este evocat un schimb de replici pe care nimeni nu-l poate – totusi – confirma:  Clemenceau, supranumit “tigrul” i-ar fi spus:  “Madame, ceea ce cereti este partea leului”!  Regina Maria ar fi raspuns fara ezitare:  “Este ceea ce leoaica cere tigrului”!  Regina Maria este si autoarea unui mare numar de scrieri, publicate în mai multe limbi de mare circulatie.

Glasul european al României in secolul XX a mai avut o nota unica.  Regele Mihai I, ultimul sef de stat în viata care a participat la cel de-al doilea razboi mondial, barbatul de stat care a tratat de la egal la egal cu Mussolini, Hitler, Churchill, Truman, Stalin, Vâsinski si altii, cel care a vazut Cortina de Fier cazând si peste neamul lui si strivind speranta natiunii lui, este omul care astazi militeaza pentru NATO si pentru Uniunea Europeana, adica vede aceeasi Cortina ridicându-se sau topindu-se.  Este cu totul remarcabila constanta si abnegatia cu care destinul Regelui da lectii de eternitate.  Nu numai cei ce l-au gonit cu tancurile au disparut fizic, ci si copiii lor.

Cortina de Fier nu a actionat numai ca separator de “lumi” în cadrul aceluiasi continent. La un moment dat al deceniilor dictaturii comuniste, izolarea a facut ravagii si în stricta noastra vecinatate, aflata de aceeasi parte a Cortinei. Ma uit cu tristete si îngrijorare cum încercam sa întoarcem privirea de la Balcani, sa nu vrem sa ne cunoastem vecinatatea si complexitatea etnica. Noi, si multi din cei ce ne sunt vecini, stim mai bine cum arata Parisul sau Londra decât cum arata Sofia, Belgradul sau Liubliana. Si aceasta în conditiile în care Balcanii, sud-estul Europei si Orientul Mijlociu, alaturi de zbuciumata si sângeroasa lor devenire, au revarsat peste continent o uluitoare istorie, o fabuloasa experienta etnica si un fundamental rol religios în omenire.

Un geopolitician francez de origine greaca, Georgios Prevelakis, spunea în lucrarea sa intitulata “Balcanii”, ca Stalin a facut un mare rau tarilor pe care le-a îngenunchiat, prin folclorizare.  Fenomenul era fioros si subtil:  popoarele aveau voie sa-si vorbeasca limba si sa-si depene povestile cu zâne, dar nu aveau voie sa vorbeasca despre istoria lor si, mai ales, de momentele de independenta din istoria lor.  Astfel, oamenii aveau confortul spiritual amagitor ca traiesc în albia lor identitara dar, în fapt, se îndepartau de propria lor identitate, ca o coaja pe care o îndepartezi de miez.

A nu ne apleca rabdator si generos fata de fiecare colt din zona de dincolo de Cortina de Fier, in centrul si sud-estul Europei, in Balcani, unde exista atâtea dureri, taine si adevaruri, înseamna a continua subtila crima stalinista. Exista atâta culoare si profunzime, atâtea intelesuri in paradoxala experienta culturala, politica si economica a capitalelor Europei orientale din secolul XX! Exista, in mod bizar, o anume performanta a continuitatii, traditiei si confluentei in aceasta lume sortita desirarilor, rupturilor si distrugerilor iremediabile. Toate acestea au nevoie sa fie intelese si valorizate de toti europenii, de la Lisabona pâna la Sulina.

Europa are nevoie sa-si cunoasca limitele, pentru a le putea depasi.