Regalitatea si democratia-spectacol (I)

Lumea de astazi s-a împartit singura, fara sa o oblige nimeni, în datatori de lectii si primitori de lectii. Pe de alta parte, adesea, descreierarea este un fel de a te convinge ca esti liber, a fi respectuos înseamna a fi fraier, iar temperamentul este încurajat sa înlocuiasca bunul-simt, asa, ca exercitiu al libertatii!

În luciul lumii noastre, pestrita si asezata pe un pamânt democratizat în proportie de peste 60%, cu profunde miscari tectonice (la propriu si la figurat), realitatea lumii noastre oscileaza între democratie-spectacol si acte de eroism, între libertate galopanta si terorism, între acte de coruptie (economica, psihologica, afectiva si morala) si, din când in când, gesturi vizionare.

Vad stabilitatea ca pe un ideal obtinut nu numai prin prosperitate si domnia legii, prin buna guvernare si democratie liberala, prin conectare si cooperare, dar si prin valoarea învatamântului, prin respectul traditiei (respect care impune, întâi, cunoasterea ei), prin încurajarea identitatii, a institutiilor fundamentale ale societatii si prin cultivarea puterii exemplului personal, a modelelor si a viziunii, ca factori de dezvoltare.

In paginile de jurnal de astazi si de mâine vreau sa va dau doua exemple paradoxale, unul despre viziune si regalitate, în absenta democratiei, altul despre democratie, ca spectacol public.

Mai întâi, astazi, despre regalitate si viziune, în absenta democratiei.

În martie 2005, vizita mea oficiala de o saptamâna în Emiratele Arabe Unite a fost, în acelasi timp, o poveste învaluitoare si o realitate ascutita. Sunt entuziasmat de experienta din Emirate, si aceasta pentru trei motive care nu au de-a face nici cu petrolul, nici cu politica, nici cu prosperitatea.

Pe de o parte, prosperitate, stabilitate si dezvoltare economica crescânde experimenteaza multe tari în Asia, asa cum au facut-o, în ultimele decenii, rând pe rând, mai toate tarile din Europa.

Pe de alta parte, petrol au multe tari din regiune, unele cu mult mai mult decât Emiratele, dar prezentul lor este, de multe ori, dezastruos. Natiuni din preajma Golfului, cum ar fi irakienii sau kuweitienii, au trecut prin tragedii care le-au facut sa cunoasca infernul în stare pura. Iar petrolul nu numai ca nu le-a lipsit, dar a fost chiar una din cauzele infernului.

Primul motiv de entuziasm este ca, în Emiratele Arabe Unite, se transforma în realitate, în ultimele trei decenii, un vis, un ideal, o viziune. Acest lucru a pornit de la seicul Zayed Al Nahyan al Emiratului Abu-Dhabi, un lider care nu se înscrie în standardele europene sau americane ale democratiei. Acest lider care ar primi, în mod normal, lectii de democratie de la multe tari si organizatii internationale, a dat fiecarui cetatean al natiunii lui o viata decenta, demnitate, viitor, scoli, institutii de cercetare, a adus turism, a creat servicii, a dezvoltat comert, industrie, agricultura, a initiat un sistem modern de securitate si aparare, a dotat mass-media cu cea mai sofisticata tehnologie, a înverzit coline de nisip, a irigat desertul si, mai cu seama, “a construit”.

A construit autostrazi, cladiri ametitoare, a adaugat pamânt tarii lui, prin insule artificiale durate în mare, a construit aeroporturi, universitati, zone libere de comert si multe altele. Astfel încât, la un moment dat, produsul intern brut pe cap de locuitor, în aceasta tara, se situa pe primele locuri în lume. Visul lui a pornit de la o realitate care ne-ar face pe noi, europenii de sud-est, sa rosim de jena: cu treizeci de ani în urma, Emiratele Arabe Unite nici nu existau. S-au format ca federatie la începutul anilor ’70 si starea economica în care erau se prezenta într-un fel greu de descris si aproape incredibil, privite cu ochii celor de azi. Este adevarat ca Europa de sud-est a trecut timp de aproape jumatate de secol prin infernul comunist, însa a avut, în secolele al XIX-lea si al XX-lea, o pozitie incomparabil mai avantajoasa din punct de vedere istoric, identitar, religios, cultural, geografic si politic. Ce-i drept, seicul Zayed al Abu-Dhabi nu a fost singur în acest vis devenit realitate. Seicul Rashid al Dubai-ului, ca si ceilalti lideri ai celorlate Emirate au luat parte în aceasta constructie. Iar astazi, de pilda, seicul Mohammed bin Rashid din Dubai este autorul unor proiecte de o îndrazneala care este comparabila cu cele mai mari recorduri mondiale din domeniu.

Seicul Zayed a ales universitatea din Abu-Dhabi pentru a-si desavârsi educatia, la vârsta de 68 de ani, ca student la o facultate tehnica. Timp de patru ani a mers, în fiecare dupa-amiaza, alaturi de colegii lui de la cursurile serale, ca un student obisnuit, în ciuda faptului ca era suveranul tarii si era aproape septuagenar. A absolvit cursurile universitare la vârsta de 72 de ani, spunând ca nu este niciodata prea târziu sa înveti. Faptul ca Emiratele deveneau mai erudite cu un om este mai putin important. Dar puterea exemplului, modelul pe care el în crea, prin acest gest, acestea sunt acte de dezvoltare durabila.

Al doilea motiv de entuziasm este ca experienta “emirateza” îmi confirma teoria lui Fareed Zakaria cum ca democratia nu asigura automat libertate, prosperitate si stabilitate. Emiratele nu au democratie asa cum întelegem noi, euro-atlanticii, termenul. Dar stabilitatea si prosperitatea, ca si libera initiativa sunt nu numai vizibile, ci un “credo”. În acest timp, democratiile cele mai categorice si mai convinse ale lumii, experimenteaza destul de multe neajunsuri, crize economice, scaderi de popularitate, lipsa de securitate si, mai nou, o dramatica scadere a încrederii populatiilor tarilor lor în liderii lor politici, în institutiile de stat si în partidele politice. Aceasta observatie nu vrea sa duca la concluzia ca democratia nu este buna sau ca ar trebui o alternativa la ea. Dimpotriva: nu exista alternativa la democratie, iar solutia pe viitor este “si mai multa democratie”.

Numai ca, pentru a contribui la dezvoltarea societatilor democratice, democratia trebuie sa evolueze ea însasi, sa-si elimine neajunsurile si sa se armonizeze cu celelalte realitati din societate pentru a putea restaura spiritul de raspundere, respectul pentru valori si moralitatea, ca si respectul regulilor comune de convetuire. Dar, mai întâi, spiritul de raspundere. Adimiratia mea nu izvoraste din bucuria ca democratia este imperfecta sau din faptul ca o tara nedemocratica este plina de succese, ci din constatarea, înca o data, pe terenul unei natiuni, ca “libertatea” si “democratia” sunt doua notiuni distincte, care nu au întotdeauna legatura una cu cealalta.

In timpul vizitei la Dubai, am vorbit cu sotia mea, principesa Margareta, la telefon si mi-a spus ca a fost blocata în aeroportul din Frankfurt timp de mai bine de patru ore, fiindca traficul aerian era oprit din cauza vizitei presedintelui Bush la Berlin. Toata lumea stie ca deplasarile presedintelui Statelor Unite ale Americii pun în miscare, ca un mamut, un numar imens de servicii speciale si echipament, o tehnologie, o energie si o cheltuiala financiara enorme. Tot acest sistem este greoi, ca orice obiect sau fenomen “mare”. Este o concluzie “fizica”, nu politica. Asadar, el îmbraca forma unei vulnerabilitati, privit din unghiul de vedere contemporan despre securitate si aparare: orice este “greoi” si “mare”, nu este flexibil si iute, deci este vulnerabil. Acest lucru arata destul de contrastant din Dubai, unde circulatia este libera si flexibila, oamenii par linistiti, iar interesul pentru politica pare sa fie aproape de zero. Interesul se manifesta puternic în economie, cooperare, comert, informatie, cultura, IT, High Tech, computere, bunuri, moda, cultura, muzica, credinta, familie, odihna, confort si turism. Si  vorbim de o tara araba, parte dintr-o lume aflata în criza, lumea musulmana: criza israeliano-palestiniana, la a carei prelungire de peste cinci decenii lumea euro-atlantica a contribuit din plin, criza irakiana si razboiul contra terorismului, plus pericolul terorismului nuclear.

Poate ca trasatura cea mai epatanta a eficacitatii societatii Emiratelor de astazi este profesionalismul si pragmatismul. Petrolul aduce, poate, bani (desi, cum se vede, nu este întotdeaua asa), dar banii se mentin si se înmultesc cu pragmatism, seriozitate si un anume “simt al dezvoltarii”. Si, cu riscul de a ma repeta, acestea nu sunt apanajele democratiei, ci ale libertatii. Libertatea de a construi din proprie initiativa, libertatea de a contribui cu raspundere la mica ta parte din destinul colectiv al unei societati. Mi s-a parut ca oamenii acestia sunt orientati, seriosi si ca nu pierd vremea cu nimic din ce nu da rezultat material, cultural sau identitar.

În timpul uneia din întâlnirile oficiale, la Dubai, un demnitar mi-a spus, referindu-se la galopanta dezvoltare economica, a infrastructurii, a presei si serviciilor publice din tara lor: “Noi protejam emotiile poporului nostru”. Ce parere aveti despre aceasta afirmatie? Ati auzit vreodata o astfel de propozitie rostita de vreun lider al unei tari UE? În schimb, ceea ce auzim noi de la liderii europeni si transatlantici, ca si de la mass-media din tarile democratiilor liberale este, în general, ceea ce poporului îi place sa auda, nu ceea ce îi protejeaza emotiile.

Al treilea motiv de entuziasm este confirmarea, înca o data, a convingerii mele ca traim vremuri în care liderul, individul inspirat, poate ajuta comunitatea si societatea lui, uneori, mai mult decât institutiile pe care le reprezinta. Ma uit la drumul spectaculos al unor lideri ca Papa Ioan Paul al II-lea, Regele Hussein al Iordaniei, Lech Wallesa, Seicul Zayed, Vaclav Havel, Nelson Mandela, Regele Mihai si altii. Daca va uitati atent, desi foarte diferiti unul de altul ca personalitate si destin, toti provin din parti ale lumii care primesc zilnic lectii de zeci, daca nu sute, de ani încoace. Fiecare din ei, luati în parte, au facut pentru tara lor mai mult decât a facut institutia pe care o reprezentau. Mai mult, ei însisi, prin viziunea lor, prin curajul lor de a schimba mentalitati si de a sparge bariere, au transformat propriile lor institutii. Dupa fiecare dintre ei, societatea lor, tara lor, nu a mai fost aceeasi. În contrast, lumea vest-europeana a avut în ultimele decenii institutii remarcabil de stabile, dar despre care nu se auzea nimic notabil, fiind conduse, adesea, de personalitati mediocre.

Personalitatea care marcheaza societatea si istoria tarii ei nu este providentiala numai prin calitatile profesionale, ci si prin doua alte ingrediente sine qua non: o “viziune” (ceea ce nu are nimic de a face cu programul administrativ de guvernare) si “altruismul responsabil”, care trebuie sa exceada interesele de partid, de grup sau personale. Iscusinta fara orizont, fara ideal, ramâne un exercitiu sterp de “masaj al eului”, care poate crea scoala de smecherie politica, dar nu va da bunastare si demnitate, adica stabilitate si libertate, natiunii.

Nu scriu aceste rânduri pentru motive politice sau fiindca vreau sa introduc noi viziuni în privinta drumului românesc catre stabilitate si prosperitate. O fac pentru ca ma simt dator fata de România si fata de Regele Mihai: daca nu as fi fost membru al Casei Regale, nu m-as fi bucurat niciodata de privilegiul de a cunoaste Emiratele, un mare succes mondial în economie si dezvoltare al ultimelor decenii.

Ceea ce este important din aceasta poveste este morala ca viziunile si curajul pot muta muntii din loc, ca prosperitatea, demnitatea si o viata libera sunt date de spiritul de raspundere, de initiativa particulara, de sectorul privat, de noi instrumente de dezvoltare, si nu numai de politica si de democratie, ceva ce avem, din plin, de douazeci ani încoace.

Apoi, bunastarea, viata demna si libera si conectarea României la familia euro-atlantica a natiunilor demne nu le poate aduce numai NATO si Uniunea Europeana, prin invitarea noastra sa aderam la ele, ci mai cu seama noi însine, fiecare în parte. Numai ca prin “noi”, eu înteleg toate segmentele societatii românesti.

Responsabili de prezentul si viitorul României nu sunt numai Parlamentul, Presedintele si Guvernul, ci si mass-media, sectorul privat, societatea civila, armata si biserica, fiecare locuitor al cetatii luat în parte, inclusiv elevii de liceu.

Atunci când se pierd ore în sir cu dezbateri gratuite la televiziuni, care nu gâdila decât egoismul si setea de distrugere, cei care sunt responsabili nu sunt numai cei care raspund la întrebari. Mai sunt respnsabili si cei care pun întrebarile, si cei care le asculta. Aceste afirmatii nu-mi apartin. Ele mi-au fost “încredintate spre distribuire” de miile de elevi de colegii nationale si licee, pe care i-am întâlnit în ultimii ani în România, în toate colturile ei.

Acesti oameni de 15-17 ani, care vor fi raspunzatori de soarta tarii noastre peste douazeci de ani, au raspunsuri la orice întrebari. Si raspunsurile lor sunt simple, responsabile, sensibile si pertinente. Lor le pasa de integrarea europeana, lor le pasa de emotiile, de angoasele si de gândurile familiilor lor, ei sunt indiferenti la promisiuni amorale (uitate în momentul în care au fost emise), lor nu le place demagogia insalubra si nu au timp de pierdut cu critica a ceea ce nu trebuie sa te obosesti sa critici, ci sa schimbi.

Lor (si celor care cred ca ei) le trimit aceste rânduri, afirmând ca patriotismul în Mileniul III se bazeaza pe dezvoltare, pe constructia de noi instrumente de progres, pe bunastare, pe demnitate, pe inspiratie si conectare, pe raspunderea personala.

Astfel vom fi de folos familiei atlantice si familiei europene  în care am intrat. Ele însele sunt  departe de a fi perfecte, iar prezenta noastra trebuie sa fie o infuzie de oxigen. Avem în România, în geografia ei, în istoria si traditiile ei, în cultura ei, în creativitatea ei, toate ingredientele pentru a face acest lucru.