Reîntoarcerea ACASĂ. După 20 de ani

Articol de Alexandru Muraru

Ziua de 28 februarie 1997 va rămâne pentru totdeauna în memoria familiei regale și a românilor ca data reîntoarcerii acasă a Regelui și a membrilor familiei după patru decenii de pribegie și încă 10 de ani de umilințe și opreliști. După 49 de ani, Regele Mihai revenea ACASĂ.

28 februarie 1997 încheie un drum și deschide o cale pe care nimeni n-a putut-o anticipa. Revenirea Regelui Mihai în România a fost un eveniment unic al tranziției românești și al relației dintre Suveran, români și autorități. În următoarele rânduri, sunt redate detaliile inedite ale revenirii Regelui din cartea mea – Cum supraviețuiește monarhia într-o republică? Regele Mihai, românii și regalitatea după 1989 (Prefață de Emil HUREZEANU, Curtea Veche Publishing, București, 2015, 384 pp).

Preludiul reîntoarcerii

La începutul lui 1997, problema revenirii regelui a ajuns să fie clamată de numeroase fundaţii şi asociaţii, precum şi de personalităţi politice sau ale societăţii civile. Prim-ministrului Victor Ciorbea şi întregii coaliţii de guvernare le-au fost adresate două apeluri publice. Primul dintre acestea atrăgea atenţia că, la 7 ani după schimbarea de regim produsă în decembrie 1989, „stau încă în picioare hotărâri date de guvernul comunist Groza, care a aservit România Uniunii Sovietice”[i]. Apelul a fost semnat de zece asociaţii promonarhiste din ţară şi străinătate, printre care American Council for the Support of the Romanian Monarchy, Union pour le Roi Michel, Mişcarea pentru Regatul României, Societatea „Amicii Regelui Mihai”. Restabilirea adevărului istoric constituia, în opinia acestora, cheia succesului pentru respectul naţiunii noastre în plan extern. Exista convingerea că guvernul de la Bucureşti, recurgând la reparaţia morală solicitată, va rămâne în istorie drept un „reparator moral al ruşinii pe care guvernul Groza a adus-o naţiunii noastre”. În acelaşi timp, corectarea nedreptăţilor era „o datorie […] faţă de eroii neamului”, aşa că solicitarea prezenta un scop precis: „Cerem ca M.S. Regelui să i se creeze condiţii de viaţă şi de lucru la nivelul personalităţii istorice pe care o reprezintă în istoria poporului nostru şi în mijlocul poporului pe care îl iubeşte atât de mult şi care îl iubeşte”.[ii]

A doua scrisoare deschisă a fost dată publicităţii aproape simultan, iar semnatarii săi au fost un grup de personalităţi publice, printre care Alexandru Paleologu, Sorin Botez, Constantin Bălăceanu Stolnici, Neagu Djuvara, Dan Amedeo Lăzărescu, Barbu Brezianu.[iii] Documentul, care insista pe noul drum democratic angajat de România, îi cerea şefului Executivului îndreptarea unei „situaţii dureroase ce dăinuie de prea multă vreme”. Mai precis, apelul solicita constatarea nulităţii juridice a decretului din mai 1948, prin care regelui i se retrăgea cetăţenia română. În opinia autorilor scrisorii, actul promovat de guvernul condus de Petru Groza reprezenta „nu numai o nedreptate flagrantă pe plan individual, ci şi o sfidare a legilor interne şi internaţionale”[iv].

După aceste demersuri au urmat câteva momente instituţional birocratice. Guvernul a motivat formal că a luat act de solicitările conţinute în apelurile publice şi că va întreprinde în scurt timp măsurile juridice necesare pentru ca problema cetăţeniei monarhului să fie soluţionată.[v] La 21 februarie 1997, Executivul de la Bucureşti a emis Hotărârea de Guvern nr. 29/21.02.1997[vi], prin care a revocat decizia guvernului comunist din 22 mai 1948[vii]; atunci, la doar câteva luni după abdicarea forţată a Regelui Mihai, comuniştii retrăgeau abuziv suveranului şi familiei sale cetăţenia română, iar bunurile Casei Regale, cât şi acelea care se aflau în folosinţa instituţiei regale, sub titulatura de „Domeniile Coroanei”, erau confiscate.[viii] Executivul condus de Victor Ciorbea a subliniat că decizia nu avea efecte asupra regimului constituţional din România şi nici nu crea implicaţii în domeniul patrimonial, stabilit prin diferite acte normative.[ix] Chiar şi în condiţiile acestor precizări, fostul şef al statului, Ion Iliescu, s-a arătat revoltat de demersul guvernului. Iliescu a comentat că anularea deciziei din 1948 reprezenta o acţiune periculoasă, „cu consecinţe mai ample, ca, de exemplu, drepturile de posesie asupra vechilor proprietăţi regale”[x]. Fostul şef al statului a mai subliniat că întregul demers „poate provoca consecinţe grave pentru stabilitatea ţării” şi l-a atacat, totodată, pe Emil Constantinescu pentru ambiguitatea sa „perpetuă în problema republică-monarhie”. Iliescu a reuşit atunci să anticipeze că adeziunea lui Constantinescu în privinţa problemei monarhice era afişată şi asumată în funcţie de contextul politic şi de reacţiile celorlalţi actori.

Revenirea regelui în ţară, ca cetăţean român, după 49 de ani: „Aşteptarea întregii mele vieţi este astăzi răsplătită”

Mesajul adresat românilor de către regele Mihai cu câteva zile înainte de reîntoarcerea în ţară a conţinut câteva elemente distincte.[xi] Monarhul a declarat atunci că decizia autorităţilor române îl „reintegra” în drepturile şi obligaţiile „de român”. Momentul a fost apreciat la superlativ de către acesta – „Aşteptarea întregii mele vieţi este astăzi răsplătită” – şi a reprezentat, din punctul de vedere al regelui, debutul oficial al reconcilierii: „Astfel, Ţara noastră iese din ambiguitatea care n-a încetat să tulbure identitatea şi unitatea noastră naţională.” Monarhul a ţinut să le mulţumească factorilor activi care au făcut posibilă întoarcerea sa în ţară: preşedintele Emil Constantinescu, premierul Victor Ciorbea, guvernul, Parlamentul, intelectualii şi românii care au încurajat acest demers. Mihai I şi-a reafirmat cu aceeaşi ocazie statutul neutru, precum şi faptul că nu intenționa să emită pretenţii cu privire la forma de stat: „Pentru că rămân credincios jurământului pe care l-am depus atunci când am devenit Rege, nu aparţin niciunui grup, niciunui partid, dar aparţin vouă, tuturor. Acest jurământ îmi impune să nu ridic astăzi nicio chestiune constituţională sau materială.” Pe lângă alte considerente legate de îndemnul la solidaritate naţională şi de coalizare a energiilor pentru „o viaţă mai bună”, se cuvine să remarcăm că problema monarhică nu a fost soluţionată odată cu întoarcerea regelui. În primul rând, din apelul lui Mihai I nu a reieşit că problema restauraţiei ar fi într-un fel tranşată de decizia revenirii sale. Precizarea a dezangajat doar temporar („astăzi”) o acceptare sui generis a formulei republicane, iar evenimentul de peste numai câteva luni, de la sfârşitul lui 1997, a demonstrat acest lucru. În al doilea rând, raportarea discursivă la jurământul din 1940[xii] a întărit subtil ideea calităţii oficiale de „rege al României”, pe care şi alţi actori politici au confirmat-o indirect.

Prima vizită oficială a regelui după 30 decembrie 1947, ca cetăţean român recunoscut juridic, a evidenţiat o etapă semnificativă în procesul reconcilierii istorice şi naţionale. Regele a fost primit ca un fost şef de stat, având întrevederi oficiale cu preşedintele României, cu premierul, cu deţinători ai unor portofolii-cheie ale Cabinetului[xiii] şi cu conducătorul Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, monarhul a luat parte la momente simbolice[xiv], care au recreat o atmosferă apropiată aceleia din 1992. Venirea regelui a fost întâmpinată de numeroase personalităţi politice şi civice, iar aprecierile la adresa lui au fost protocolare şi laudative. Şeful statului a apreciat că reîntoarcerea lui Mihai I era un semn de normalitate, „de recuperare a valorilor trecutului”, şi a anunţat public că monarhul acceptase propunerea de a deveni un „avocat al intereselor României în faţa structurilor de conducere europene”.[xv] În întâlnirea de la sediul Guvernului, regele a ţinut să precizeze că România urma să traverseze o etapă dificilă din punct de vedere economic, pe fondul unor derapaje grave, accentuate în ultimii ani. [xvi] Patriarhul Teoctist a comparat exilul regelui cu perioada grea pe care a traversat-o instituţia religioasă şi a evocat momente ale relaţiei suveranului cu poporul român şi cu Biserica Ortodoxă; liderul religios a sugerat totodată că venirea lui Mihai I echivala cu sfârşitul exilului tuturor românilor, apreciind eforturile Fundaţiei Principesa Margareta a României de a-i ajuta pe cei nevoiaşi.[xvii]

Cum era de aşteptat, disputele politice au continuat pe marginea unui eveniment de o asemenea anvergură. Aşa cum am arătat, fostul preşedinte Ion Iliescu a dat tonul contestărilor, apreciind că formula reparatorie găsită de Executiv este de-a dreptul „neconstituţională”[xviii]. Liderii fostului partid de guvernământ deciseseră în trecut, în repetate rânduri, că accesul lui Mihai I în ţară era nepermis, invocând aproape cu fiecare ocazie tocmai lipsa cetăţeniei; de această dată, au emis diverse opinii cu privire la modul în care s-a produs revenirea regelui. Prim-vicepreşedintele formaţiunii, Adrian Năstase, a susținut că Guvernul şi-a depăşit atribuţiile, primii doi oameni din PDSR apreciind că bunele intenţii ale lui Mihai I ar fi trebuit garantate printr-un jurământ al acestuia rostit pe legea fundamentală aflată în vigoare.[xix]

Alte voci, inclusiv aceea a „părintelui Constituţiei” republicii, Antonie Iorgovan, au contestat modalitatea birocratico-juridică a reparaţiei istorice.[xx] Studierea polemicii purtate în Parlament în legătură cu subiectul întâlnirii dintre liderii politici şi rege arată cum PDSR a ironizat însăşi maniera în care preşedintele Camerei Deputaţilor, Ion Diaconescu, s-a înscris în audienţă la o persoană privată, respectiv la Mihai I al României.[xxi] Contestatarii deciziei au fost deranjaţi şi de apelativele adresate lui Mihai I, considerând că acestea sunt „desuete pentru zilele noastre”[xxii]. PUNR a declarat că maniera de soluţionare a problemei cetăţeniei monarhului fusese „discriminatorie” în raport cu legislaţia în vigoare şi cu ceilalţi cetăţeni aflaţi într-o situaţie juridică similară. Acelaşi partid, care s-a remarcat prin accente naţionaliste şi xenofobe, a echivalat decizia Executivului de la Bucureşti cu „vremea ovaţiilor, slugărniciilor şi comportamentelor nedemne”[xxiii]. Într-o manieră asemănătoare, partidul extremist România Mare a cerut arestarea regelui „de pe aeroport pentru a da socoteală de spolierea poporului”[xxiv]. Un editorialist al vremii a surprins plastic aceste reacţii, apreciind că ele anunţau „zorii războiului civil”[xxv].

La polul opus, PNŢCD a insistat pe faptul că vizita nu a avut un caracter politic. Cel mai probabil din această cauză, nici Mihai I nu a avut un dialog elaborat cu mass-media şi nici nu a făcut declaraţii publice.[xxvi] Ion Diaconescu a insistat asupra faptului că decizia în privinţa formei de guvernământ este un atribut exclusiv al poporului român şi şi-a invocat calitatea de preşedinte al unei Camere parlamentare atunci când ziariştii l-au chestionat în legătură cu refuzul de a-l întâmpina pe rege la sosire: „Pentru a nu da unei vizite private un caracter oficial.”[xxvii] În plus, eliberarea unui nou paşaport pentru rege reprezenta „o problemă delicată”, aşa cum au caracterizat-o oficialii de stat, invocându-se faptul că numele monarhului, „de România” sau „al României”, ar fi făcut trimitere la calitatea de rege a lui Mihai I.[xxviii] Liberalii au lăudat intrarea în normalitate, declarând că momentul echivala cu un drum ireversibil, al democratizării societăţii româneşti[xxix], iar Crin Antonescu a avansat chiar ideea că evenimentul în sine avea şansa de a „lichida unele spaime”[xxx]. A doua forţă a coaliţiei guvernamentale, Partidul Democrat, s-a ţinut departe de primirea oficială a regelui Mihai, motivând că aceasta era doar „vizita unui cetăţean român care revine în ţară”[xxxi].

Polemicile purtate în jurul revenirii regelui Mihai au adus în discuţie multiple aspecte ale problemei monarhice şi au subliniat teme majore de interes pentru politica românească şi memoria colectivă. De asemenea, dezbaterile generate de eveniment i-au poziţionat din nou pe actorii politici, civici şi din mass-media faţă de o chestiune statală, a cărei soluţionare a luat forma unui exil, a unei contestări şi a unei dispute care a pus în discuţie subiecte fundamentale precum drepturile omului, legitimitatea instituţională sau valoarea simbolică şi conexiunile acestora cu istoria continentală. În fine, revenirea regelui a fost discutată aproape la unison pe un fundal politic, făcându-se aproape în permanent trimitere la evoluţiile cu caracter conflictual dintre rege şi autorităţi de la începutul anilor `90, la meritele istorice ale monarhului, dar mai ales la noul context politic dominat de spectrele reformelor politice şi economice.

Jurnalistul Şerban Orescu, de la Radio Europa Liberă, a insistat asupra nevoii urgente de „personalităţi exemplare”, care să ajute la redobândirea încrederii românilor în viitor şi la depăşirea mai uşoară a dificultăţilor generate de schimbările din societate: „Prezenţa de durată a Regelui Mihai şi a Reginei Ana în ţară poate ajuta românilor să-şi găsească din nou echilibrul şi, concomitent, să se pună pe treabă, chiar plecând de la zero, dacă aşa o cere economia, după cum aproape de la zero plecase şi Carol I, cel dintâi rege al României, când a sosit în ţară la 10 mai 1866.”[xxxii] Orescu a calificat decizia guvernului Ciorbea drept „primul act de justiţie – minimal şi elementar – faţă de o personalitate care şi-a împletit destinul cu al neamului românesc” şi a precizat că decăderea economică şi morală a României din ultimii 50 de ani era, de fapt, echivalentă cu abolirea monarhiei şi alungarea regelui Mihai. Revenirea suveranului coincidea, în opinia lui jurnalistului, cu eforturile noului guvern de a redresa situația generală a țării. Problema monarhică apare aici ca rămânând în suspensie, nesoluţionată. Acelaşi material a observat că decizia Executivului va fi avut efecte benefice în planul revigorării morale a societăţii: „România e departe de a fi votat pentru monarhie. Dar prin anularea actului din 1948, de retragere a cetăţeniei române Regelui Mihai, o pată din trecutul comunist al acestei ţări va fi fost ştearsă. Românii îşi vor fi redobândit astfel acea parte – esenţială – din istoria ţării legată de monarhie, de care comuniştii au încercat să-i separe; implicit, un act de asanare morală după atâtea erori dramatice şi umilinţe, o reintrare în buna tradiţie a ţării.”[xxxiii]

Liviu Ioan Stoiciu vedea în revenirea regelui un câştig democratic palpabil pentru că, spre deosebire de perioada 1990-1996, când a fost interzisă orice manifestare promonarhică (inclusiv reabilitările istorice obiective, de specialitate), accesul la televiziunea publică a fost facilitat.[xxxiv] Totodată, editorialistul de la Cotidianul a circumscris problema regelui unei opţiuni politice naţionale – „Prin voinţa majorităţii electoratului, Regele Mihai s-a întors printre noi” – şi a constatat că un eventual eşec al guvernării conduse de Victor Ciorbea va determina populaţia să aprecieze, prin antiteză, calităţile monarhiei.[xxxv]

În acelaşi registru se înscriu şi evaluările legate de schimbarea de paradigmă în disputa monarhişti-republicani. O analiză a vremii observa nu numai că numărul monarhiştilor „creşte într-un ritm alert”, ci şi că discursul republicanilor s-a diluat.[xxxvi] Materialul sublinia că adepţii formei republicane de guvernământ „n-au dovedit calmul demnităţii, măreţia adevărului susţinut”, şi că „locul siguranţei de sine, bazată pe o fermă convingere, pe temeiuri filosofico-moral-politice, pe virtuţi de necontestat, este luat de isteria antimonarhică”. În plus, a fost remarcată „stereotipia săracă a argumentelor antimonarhice”, majoritatea făcând trimitere la vechi forme ale propagandei comuniste, precum tendinţele nedemocratice ale sistemului monarhic sau pretenţiile patrimoniale ale regelui. S-a constatat, cu aceeaşi ocazie, că argumentele adversarilor monarhiei se raportau mai mult la prezent decât la trecut, invocând în acest sens opţiunea republicană a poporului român, constatată ex oficio de Constituţia din 1991.[xxxvii]

O apreciere distinctă a venit din partea lui Ion Varlam[xxxviii], publicist în lumea exilului și cunoscut pentru poziţiile sale radicale. Acesta a criticat vehement modul în care suporterii monarhului, din dorinţa de a-l vedea în sfârşit întors acasă, au acceptat diminuarea drastică a statutului său – „un compromis” –, din cel de rege în „super-personalitate” şi „ambasador extraordinar”. Varlam a calificat această nouă evoluţie ca fiind mai puţin riscantă decât propunerea lui Radu Câmpeanu din 1992, totuşi „inferioară” ca prestanţă. În acest sens, instituţia monarhică, a subliniat Varlam, „ar ieşi din istoria statului român printr-o «tranzacţie amiabilă» de inspiraţie tot comunistă”. Diletantismul politic al monarhiştilor şi al apropiaţilor lui Mihai I a generat, potrivit autorului, întrevederea dintre rege şi preşedinte, adică dintre „simbolurile celor două sisteme incompatibile şi ireconciliabile, care, prin definiţie, se exclud unul pe celălalt: acela al ordinii constituţionale legitime şi al continuităţii statale şi acela al unei imposturi juridice care întruchipează discontinuitatea artificială a statului”. Întrevederea dintre rege şi preşedinte ar fi fost totuşi posibilă, a afirmat Varlam, dar într-un cadru strict informal, în care cei doi şi-ar fi asumat roluri neoficiale. Permanentizarea şederii regelui apare, de asemenea, ca o banalizare şi o consacrare a „noului” statut al lui Mihai I, de simplu particular. Stabilirea definitivă a regelui în ţară, credea Varlam, în condiţiile unei nesoluţionări favorabile a problemei monarhice şi, pe cale de consecinţă, a tuturor celorlalte chestiuni lăsate în suspensie, în materie constituţională sau morală, ar fi dus în mod automat la abandonarea abruptă a cauzei. În plus, repatrierea regelui într-un asemenea context ar fi echivalentă cu încetarea imediată „de a mai reprezenta ordinea legitimă şi (ar) pierde definitiv dreptul la Tronul României”. Mai mult, presiunea exercitată asupra regelui – din partea familiei, a consilierilor, a unei aşteptări de-o viaţă şi, nu în ultimul rând, a românilor care doreau o confirmare empirică a frecventelor sale declaraţii legate de slujirea vocaţiei şi de punerea în folosul românilor – prezenta riscul de a se materializa într-o „atitudine tranzacţională (care) poate să devină o a doua şi de bună voie abdicare”.[xxxix]

Alte comentarii publicistice s-au referit la revenirea regelui ca la o „conspiraţie”, ca la un plan bine ticluit în laboratoarele Puterii, menit fie să infirme fricile persoanelor care se temeau de scenariul restauraţiei, fie să folosească oportunist imaginea regelui, punând-o în mâinile acelora care „fac din el unealta şi alibiul poftei lor de putere”[xl]. Astfel, cotidianul Jurnalul Naţional scria că „fostul rege este cea mai bună soluţie pentru cei ce propovăduiesc suferinţele tranziţiei, în numele unui viitor luminos, să se pună la adăpost de ele”, iar Ziua a elogiat personalitatea monarhului deoarece contribuia semnificativ la debarasarea „de atmosfera de pubelă care ne-a otrăvit până acum”[xli]. De asemenea, jurnaliştii de la Ziua au subliniat că „regele este o excepţie publică şi rămâne imun la scamatoriile unora care au iluzia că îl pot ridica sau coborî pe o organigramă politică sau civilă”[xlii].

Tia Şerbănescu[xliii] a concluzionat că întreaga dispută zgomotoasă creată în jurul revenirii regelui Mihai a inventat conotaţii politice „care nu i se potrivesc”. Astfel, scriitoarea a remarcat că, la o extremă, regele a fost privit ca „duşman” de către partidele de stânga şi cele extremiste, iar la cealaltă extremă s-a situat puterea, care, de frica Opoziţiei, a repetat încontinuu că prezenţa monarhului a fost una „particulară a unui cetăţean obişnuit”. Nonsensul situaţiei a venit tocmai din potenţarea noului său rol – de apărător oficial şi diplomatic al intereselor României în susţinerea cauzei pentru aderarea ţării la NATO şi UE – şi autodezvinovăţirea ridicolă a Puterii: „Între statutul de simplu cetăţean subliniat cu atâta insistenţă şi împăcarea influenţei acesteia pe lângă casele regale intervine întrebarea: cum poate un simplu cetăţean să capteze bunăvoinţa caselor regale?”[xliv] Jurnalistul Cristian Tudor Popescu a criticat oportunismul şi lipsa de curaj politic a administraţiei prezidenţiale şi a guvernanţilor în general pentru că au insistat asupra caracterului particular, neoficial al întâlnirii dintre rege şi preşedinte şi asupra întregii vizite regale, în condiţiile în care toate detaliile au arătat contrariul.[xlv] Popescu a calificat acest gest ca o jignire la adresa electoratului majoritar republican şi ca un „nou circ”, după deja celebrele gafe şi decizii arbitrare ale perioadei 1990-1996, când monarhul era oprit prin blocarea drumului sau ţinut, în mod penibil, pe aeroport. În acelaşi timp, editorialistul a remarcat că monarhiştii români nu priveau revenirea regalităţii ca pe o consolidare a democraţiei, ci ca pe „restaurarea monarhiei ca putere politică”, precum şi faptul că poziţia lui Mihai faţă de ordinea constituţională a rămas una ambiguă de vreme ce regele a refuzat constant să recunoască legitimitatea actului fundamental. Popescu se întreba retoric dacă o consecinţă directă a acestui fapt este şi nerecunoaşterea puterii politice instalate după alegerile din noiembrie 1996.

Roxana Iordache[xlvi] a inventariat „şapte puncte de care era nevoie” şi care au eliberat „mentalitatea arestată până acum în clişee absurde şi temeri stupide”. Astfel, problema monarhică este expusă ca intrând într-o fază de normalizare, după perioada regimului Iliescu, președintele care „a dus o propagandă de adversitate faţă de monarhia parlamentară, intoxicând populaţia ţării cu aberaţia că forma de stat cea mai modernă ar fi «o relicvă istorică»”. Potrivit jurnalistei, „monarhiştii nu mai sunt puşi la stâlpul infamiei”, ei vor avea posibilitatea să evalueze compatibilitatea monarhiei constituţionale în raport cu nevoile lumii moderne, iar convingerile proregaliste nu vor mai fi percepute ca „afront antirepublican”. De asemenea, revenirea regelui, a opinat Iordache, constituia o dovadă în plus că regimul constituţional nu a fost pus în discuţie de Mihai I. Mai mult, ea considera că reîntoarcerea în ţară a suveranului ar trebui să reprezinte un imbold major pentru lansarea unei dezbateri naţionale cu privire atât la virtuţile monarhiei constituţionale, cât şi la raportarea faţă de statutul membrilor familiei regale.

În aceeaşi direcţie se situează şi alte remarci, dintre care unele arătau că, spre exemplu, simpatizanţii monarhiei crescuseră de la 10% din populaţia votantă, cât se înregistra în preajma alegerilor, până la pragul de aproape 30% la momentul revenirii regelui în ţară.[xlvii] S-a insistat totodată asupra laturii religioase a monarhului şi, implicit, asupra relaţiei dintre monarh şi BOR: „O minimă consideraţie faţă de biserică impune respect faţă de Regele Mihai ca uns cu Mirul Sfânt.” În fine, Roxana Iordache a mai apreciat că o relaţie de concurenţă, de competiție, între funcţia prezidenţială şi regele Mihai nu era justificată pentru că ele generau, în fapt, „pace socială”. În plus, recunoaşterea legitimităţii regelui nu însemna contestarea legalităţii preşedintelui, iar această legitimitate nu a restaurat în mod automat monarhia, „ci pur şi simplu a salutat regalitatea”.[xlviii] Se cuvine să remarcăm faptul că autoarea opera o distincţie între legitimitate şi legalitate, semn că plasa discursiv regalitatea în afara sferei politice şi o circumscria unui traseu legitimator care a evitat contactul cu dimensiunea juridică.

Ataşamentul şi credinţa în binefacerile monarhiei constituţionale, precum şi în capacităţile regelui Mihai de a-și conduce din nou națiunea au creat scenarii interesante. Unele dintre acestea au fost dezvăluite public după revenirea regelui Mihai, altele – în timpul fostului preşedinte. Spre exemplu, dramaturgul Gheorghe Astaloş a susţinut în martie 1997 că în ultimele şase luni ale mandatului deţinut de Ion Iliescu a circulat intens un „zvon «iniţiatic»” conform căruia acesta ar fi intenţionat să-i predea puterea regelui Mihai.[xlix] Autorul a fost de părere că „ficţiunea” restauraţiei era foarte probabilă, iar noile evoluţii de la Bucureşti ar fi venit să confirme acest scenariu: „Naţiunea română va trăi, nu peste multă vreme, restabilirea monarhiei constituţionale. Ei bine, suntem foarte aproape de împlinirea acestui deziderat.” În acelaşi timp, Astaloş era convins că o asemenea desfăşurare a lucrurilor ar fi determinat o acceptare sui generis a României în familia europeană, date fiind legăturile de rudenie între casele regale, precum şi influenţa acestora la cel mai înalt nivel al deciziilor politice. De asemenea, autorul relua avantajele monarhiei constituţionale, mai ales pe acelea privitoare la unitatea naţională, iar revenirea regelui pe tron este sugerată şi prin invocarea unei anumite stabilităţi guvernamentale, menite să pregătească terenul politic şi instituţional adecvat.

În acelaşi registru al speculaţiilor se situează şi o parte a analizei lui Emil Hurezeanu publicate în Revista 22 în luna mai a anului 1996.[l] Analistul a dezvăluit că Mircea Ciobanu, autorul cărţilor de interviuri cu regele Mihai şi un fel de purtător al mesajelor şi deciziilor regale în România postdecembristă, a primit o propunere din partea lui Ion Iliescu de a-i transmite regelui invitaţia de a reveni în ţară în a doua parte a lui 1996. Gestul, care ar fi schimbat probabil complet configuraţia poziţionărilor preelectorale şi – aproape sigur – însuşi rezultatul alegerilor, a fost confirmat într-o oarecare măsură de modificarea discursului regelui, de atenuarea criticilor la adresa guvernanţilor şi de aprecierea subtilă a unor eforturi întreprinse de aceştia pentru sprijinirea măsurilor privind securitatea continentului.[li] Şi Ion Varlam a inclus în analiza sa informaţii asemănătoare.[lii] El a precizat că, pe finalul mandatului său, regimul Iliescu a „lansat semnale” în direcţia unui aranjament între cele două părţi, care ar fi adus câteva avantaje insinuate de fosta Putere, dată fiind vârsta înaintată a regelui, chestiunea delicată a succesiunii (mai exact, lipsa unui descendent bărbătesc), precum şi dorinţa firească a suveranului de a-şi petrece restul vieţii în ţara natală. Varlam a comparat acest eventual statut cu acela al Contelui de Paris, o poziţie de „oaspete din oficiu al «Preşedintelui Republicii», scenariu în care regele ar primi o rentă viageră şi ar fi beneficiat de restituirea câtorva proprietăţi.

În noul context politic şi situaţional, problema monarhică a readus în discuţie structura actului constituţional.[liii] Unii jurişti au opinat că valoarea democratică a unei societăţi stă tocmai în aplicarea principiilor democratice incluse în legea fundamentală. Restricţia prevăzută în Constituţia din 1991 privind imposibilitatea modificării formei de stat este, în opinia acestora, o prevedere nedemocratică, anulând practic şansa progresului politic al generaţiilor viitoare: „A pretinde cineva că nu se poate schimba forma de guvernământ înseamnă a ignora principiile democraţiei, caracterul de circumstanţă al legilor în această formă de guvernământ, cu pretenţia absurdă de a atribui legilor un caracter de permanenţă.” Un astfel de refuz, s-a mai spus, s-ar situa împotriva realităţilor vieţii şi evoluţiei sociale şi istorice. De asemenea, caracterul etern al unui act fundamental nu numai că împrumută o practică folosită de regimurile totalitare, ci şi anulează parţial însăşi ideea suveranităţii populare, pentru că numai poporul apare – conform Constituţiei – ca deţinător al supremaţiei decizionale în această privinţă. Or, situaţiile speciale pentru care poporul se poate pronunţa prin referendum, după un proces instituţional precis, se lovesc inevitabil de articolul care opreşte a priori disputa în jurul formei de stat.[liv]  Potrivit analizei, această prevedere s-a născut tocmai din dificultatea formaţiunilor republicane de a lupta cu „conştiinţa monarhică a naţiunii noastre”.

Referitor la aceeaşi idee, Ştefan Augustin Doinaş a subliniat într-un editorial că aceia care se opun consultării populare cu privire la forma de stat „dau dovadă de o indenegabilă înclinaţie spre dictatură” şi că o adevărată democraţie nu-şi contrazice principiul consultării populare.[lv] Istoria României a fost legată în mod inexorabil de o anumită tradiţie monarhică – de la naşterea poporului român, trecând prin diversele formaţiuni statale, până la naşterea statului modern şi îndeplinirea dezideratelor sale naţionale (independenţă, unire, afirmare, modernizare) –, ceea ce face dificilă o dezbatere obiectivă între adepţii regalităţii şi contestatarii săi, cel mai adesea ajungându-se la exagerări sau scenarii nerealiste menite să compromită o anumită tabără: „A lupta contra acestei conştiinţe colective [conştiinţa monarhică – n.n.] este pentru republicani o problemă extrem de grea, din acest motiv se recurge la afirmaţii cu privire la atentate la siguranţa statului, la schimbarea instituţiilor, la revizuirea Constituţiei.”[lvi] Şi Ion Varlam aprecia că actul fundamental din 1991 este practic fără valoare legitimă deoarece nu se raportează la tradiţia constituţională a României, nu are continuitate cu viaţa statală.[lvii]

Reacţia presei internaţionale cu privire la reparaţia juridică realizată de guvernul condus de Victor Ciorbea şi la vizita regelui, în noul context, la Bucureşti denotă că mass-media externe au avut opinii la fel de diverse ca şi polemicile purtate în publicaţiile din ţară.[lviii] Cotidianul francez Le Monde scria că Mihai I nu mai era persona non grata în faţa autorităţilor române, dar că, în mod paradoxal, noul regim politic instalat în 1996 a produs involuntar, graţie unei largi legitimări electorale la nivel naţional, „sfârşitul ideii de monarhie”. Publicaţia conchidea următoarele: „Cei mai fervenţi apărători ai ideii de monarhie au devenit astăzi şi groparii ei.” Ziarul francez Libération observa că, în România, „sentimentul monarhist este în scădere constantă” şi că varianta restauraţiei nu mai este de actualitate. Agenţia de presă Reuters remarca faptul că venirea lui Mihai I a scos în stradă doar 20 000 de români, faţă de vizita sa din aprilie 1992, când, potrivit CNN, un milion de persoane au ţinut să-l întâmpine pe străzile capitalei.

Ziarele din Elveţia, patria adoptivă a monarhului, scoteau în evidenţă „actul de elementară justiţie şi reparaţie morală” realizat de noua administraţie de la Bucureşti, prin redarea cetăţeniei lui Mihai I. Cotidianul britanic Daily Telegraph constata că „tinerii simt că văd istoria în mişcare” şi că întoarcerea lui Mihai a pus capăt definitiv „domniei comuniştilor, care după 1989 a continuat în travesti sub Iliescu”. Şi ziarele spaniole, precum ABC, au punctat evenimentul şi, alături de aproape toate celelalte publicaţii străine, au încercat să arate istoria complicată a domniei regelui şi a exilului său prelungit. De asemenea, presa de peste hotare a dezvăluit strategia autorităţilor române de a se folosi de personalitatea regelui Mihai ca de un vector de imagine în vederea sporirii şanselor României de integrare în structurile euroatlantice, arătând totodată că 6 state monarhice erau atunci actori importanţi între membrii Alianţei Nord-Atlantice.[lix]

[i] „«M.S. Regele să i se creeze condiţii la nivelul personalităţii istorice pe care o reprezintă» (Scrisoare deschisă adresată Primului Ministru al României), România Liberă, Serie nouă – nr. 2089, 10 februarie 1997, p. 2.

[ii] Idem.

[iii] „Scrisoare deschisă către Domnul Prim-Ministru”, în Ibidem, Serie nouă – nr. 2091, 12 februarie 1997, p. 3.

[iv] Idem.

[v] „Restabilirea dreptăţii – Anularea decretului Groza din 1948”, în Ibidem, Serie nouă – nr. 2092, 13 februarie 1997, p. 1.

[vi] Unele surse au afirmat că decizia Executivului nu a fost lipsită de tensiuni, unii membri ai Cabinetului, precum Traian Băsescu (ministrul Transporturilor la acea vreme) au refuzat vehement inițiativa guvernamentală. (Vezi Lia Bejan, Rodica Ciobanu, Oana Iuraşcu, „O serie de reprezentanţi ai Puterii s-au ţinut departe de fostul suveran”, Adevărul, nr. 2111, 3 martie 1997, pp. 1, 4.)

[vii] Decizia Cabinetului condus de Victor Ciorbea a revocat practic decretul nr. 797/22 mai 1948, prin care regelui Mihai şi altor 4 membri ai familiei sale (Regina-mamă Elena, Elisabeta de Hohenzollern, Ileana de Habsburg, Nicolae de Hohenzollern) li s-a retras „naţionalitatea”. Pentru toţi cei patru (deşi doar Mihai I mai rămăsese în viaţă) hotărârea avea şi efect retroactiv, în sensul că se considera, în ciuda celor 49 de ani trecuţi de la momentul retragerii cetăţeniei, că peroanele respective au beneficiat în mod neîntrerupt de calitatea de cetăţean român. De asemenea, tot ca un efect al Hotărârii de Guvern emise la 21 februarie 1997 (principiul de drept „Jus sangvinis”), toţi copiii celor patru membri ai familiei regale vor deveni în mod automat şi cetăţeni români. (Vezi Adrian Vasiliu, „Penultimul pas pentru redobândirea cetăţeniei române de către Regele Mihai I”, România Liberă, Serie nouă – nr. 2095,17 februarie 1997, p. 2.)

[viii] Ioan Lăcustă, 1948-1952. Republica populară şi România, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2005, pp. 37-41.

[ix] „Regelui Mihai i s-a redat cetăţenia română”, Cotidianul, anul VII, nr. 42 (1693), 22-23 februarie 1997, p. 2.

[x] S. David, R. Ciobanu, „Guvernul a recunoscut că Mihai I al României nu şi-a pierdut niciodată cetăţenia”, Adevărul, nr. 2104, 22-23 februarie 1997, p. 1.

[xi] „Mesajul Majestăţii Regelui Mihai I către ţară”, Revista 22, anul VIII, nr. 8 (366), 25 februarie-3 martie 1997, p. 7.

[xii] „Mesajul Majestăţii Regelui Mihai I către ţară”, art. cit.

[xiii] Cristian Oprea, „Şeful diplomaţiei române a fost primit de rege”, România Liberă, Serie nouă – nr. 2110, 6 martie 1997, p. 2.

[xiv] Vezi, spre exemplu, Idem, „Majestatea Sa Regele Mihai I a depus ieri o coroană de flori la Mormântul Eroului Necunoscut”, în Ibidem, Serie nouă – nr. 2109, 5 martie 1997, p. 2; Idem, „Majestăţile Lor s-au recules la mormintele străbunilor”, în Ibidem, nr. 2108, 4 martie 1997, p. 2; „Regele Mihai a depus o coroană de flori în Piaţa Universităţii”, în Ibidem, nr. 2106, 1 martie 1997, p. 2; Augustus Costache, „Regele a purtat pelerina Ordinului «Mihai Viteazul»”, Cotidianul, anul VII, nr. 51 (1702), 5 martie 1997, pp. 1-2.

[xv] Oana Iuraşcu, „Preşedintele Constantinescu l-a avut oaspete la cină pe fostul suveran Mihai I”, România Liberă, nr. 2113, 5 martie 1997, p. 1.

[xvi] „Regele Mihai şi Regina Ana la Palatul Victoria – «Aceasta nu este o vizită, ci reîntoarcerea la mine acasă»”, în Ibidem, Serie nouă – nr. 2107, 3 martie 1997, p. 2.

[xvii] Ion Zubaşcu, „«Sire! Iată, ne-aţi găsit aici» (Cuvântul Patriarhului Teoctist)”, în Idem.

[xviii] Florin Gabriel Mărculescu, „Regele aduce cu sine speranţa”, Ibidem, Serie nouă – nr. 2105, 28 februarie 1997, p. 2.

[xix] Idem.

[xx] Ingrid Şuşu, „Cetăţenia M.S. Regele Mihai, subiect de dezbatere politică”, în Ibidem, Serie nouă – nr. 2105, 28 februarie 1997, p. 2.

[xxi] [xxi] Idem, „Camera Deputaţilor – Vizita regelui Mihai a stârnit controverse”, în Ibidem, Serie nouă – nr. 2109, 5 martie 1997, p. 2.

[xxii] Idem, „Cetăţenia M.S. Regele Mihai, subiect de dezbatere politică”, art. cit.

[xxiii] Idem.

[xxiv] Idem, „Camera Deputaţilor – Vizita regelui Mihai a stârnit controverse”, art. cit.

[xxv] Gabriel Radu, „Conflictul cu sinele”, Cotidianul, anul VII, nr. 51 (1702), 5 martie 1997, p. 2.

[xxvi] Oana Iuraşcu, „«Vizita fostului suveran nu are încărcătură politică»”, Adevărul, nr. 2106, 25 februarie 1997, p. 2.

[xxvii] Roxana Stancu, „O revenire la monarhie nu se poate face decât prin voinţa poporului român”, Cotidianul, anul II, nr. 50 (1701), 4 martie 1997, p. 4.

[xxviii] Idem.

[xxix] Ingrid Şuşu, „Cetăţenia M.S. Regele Mihai, subiect de dezbatere politică”, art. cit.

[xxx] Idem, „Camera Deputaţilor – Vizita regelui Mihai a stârnit controverse”, art. cit.

[xxxi] Laura Ciobanu, „Liderii PD nu se vor întâlni cu Regele Mihai I”, Cotidianul, anul VII, nr. 47 (1698), 28 februarie 1997, p. 2.

[xxxii] Şerban Orescu, „Regele Mihai şi conştiinţa naţională”, Revista 22, anul VIII, nr. 9 (367), 4-10 martie 1997, p. 5.

[xxxiii] Idem.

[xxxiv] Liviu Ioan Stoiciu, „În aceste zile, a fost reînnodat firul rupt acum 50 de ani”, Cotidianul, anul VII, nr. 50 (1701), 4 martie 1997, p. 2.

[xxxv] Idem.

[xxxvi] Costel Ionescu, „Întâlnirea cu Istoria noastră”, Cotidianul, anul VII, nr. 51 (1702), 5 martie 1997, p. 2.

[xxxvii] Ştefan Augustin Doinaş, „Democraţie şi Monarhie”, în Ibidem, anul VII, nr. 52 (1703), 6 martie 1997, p. 2.

[xxxviii] Ion Varlam, „Analiză politică cu luciditate despre monarhie la ora adevărului”, în Ibidem, anul VII, nr. 52 (1703), 6 martie 1997, p. 4.

[xxxix] Idem.

[xl] „Plecăciuni de primăvară sau regele pe post de ambasador”, Dilema, anul V, nr. 215, 7-13 martie 1997, p. 5.

[xli] Idem.

[xlii] Idem.

[xliii] Tia Şerbănescu, „Al României”, Cotidianul, anul VIII, nr. 47 (1698), 28 februarie 1997, p. 1.

[xliv] Idem.

[xlv] Cristian Tudor Popescu, „România – primii paşi pe calea regală”, Adevărul, nr. 2112, 4 martie 1997, p. 1.

[xlvi] Roxana Iordache, „Mihai al României”, România Liberă, Serie nouă – nr. 2106, 1 martie 1997, p. 1.

[xlvii] Carmen Dumitrescu, „Regele este din nou acasă”, art. cit.

[xlviii] Roxana Iordache, „Mihai al României”, art. cit.

[xlix] Gheorghe Astaloş, „Tronul, un ideal secular al românului”, Aldine (Supliment săptămânal al cotidianului România Liberă), anul II, nr. 53, 1 martie 1997, p. 2.

[l] Emil Hurezeanu, „Un rol nou asumat de regele Mihai?”, art. cit.

[li] Idem.

[lii] Ion Varlam, „Analiză politică cu luciditate despre monarhie la ora adevărului”, art. cit.

[liii] Victor Cionaru, „Monarhie sau Republică? Cearta controverselor”, România Liberă, Serie nouă – nr. 2108, 4 martie 1997, p. 2.

[liv] Articolul 148 (1) al Constituţiei din 1991 precizează că: „Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limbă oficială nu pot forma obiectul revizuirii”, material disponibil online la http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act1_1&par1=6#t6c0s0a148 (2 iunie 2011).

[lv] Ştefan Augustin Doinaş, „Democraţie şi Monarhie”, art. cit.

[lvi] Victor Cionaru, „Monarhie sau Republică? Cearta controverselor”, art. cit.

[lvii] Ion Varlam, „Analiză politică cu luciditate despre monarhie la ora adevărului”, art. cit.

[lviii] V. Demian, „Din presa internaţională”, Coroana de Oţel, martie-aprilie 1997, pp. 3-4; „Presa internaţională despre vizita lui Mihai I în România”, Adevărul, nr. 2112, 4 martie 1997, p. 2.

[lix] Idem.