România: populismul ca instrument al asigurarii puterii

Un articol* de dr. Anneli Ute Gabanyi

„O stafie umbla prin lume: populismul“ scriau Ghita Ionescu si Ernest Gellner înca în 1969, în introducerea la cartea lor „Populism: Its Meaning and National Character“ (i) . Din numeroasele contributii publicate de atunci încoace pe tema populismului se degaja constatarea consensuala ca acestui termen îi pot fi subsumate încercarile cu care se vede confruntata în prezent democratia liberala. (ii)  Indiferent ca este vorba de asa-numitul „populism de stânga“, care, dupa anii 1960, revine în prezent în America de Sud, sau de „populismul de dreapta“ (iii),  a carui prezenta se manifesta în Europa occidentala începând cu anii 1980, în urma evolutiilor politice din Austria (Haider), Franta (Le Pen) si Italia (Berlusconi), fenomenul nu este nou. Odata cu aderarea la UE a zece foste state comuniste din regiunea estica si sud-estica a Europei, în Europa largita apare o noua varianta de populism care ar putea periclita formarea unor comunitati democratice în Europa rasariteana fosta comunista, dar si integritatea Europei unite.

Probleme de definire

În nici o epoca, definirea termenului de populism nu a fost usoara. Dificila este, înainte de toate, delimitarea acestui concept cu încarcatura negativa de notiunea de democratie, deoarece, cum afirma Rolf Dahrendorf, „populismul unuia este democratia celuilalt si viceversa“. „Limita dintre acestea doua, democratie si populism, dezbatere electorala si demagogie, discutie si seductie nu se poate stabili întotdeauna cu usurinta.“(iv)

Într-adevar, nu orice promisiune electorala de tipul „plaiurilor înfloritoare“ poate fi catalogata drept populista. Populismul la care ma refer eu desemneaza un cod politic menit sa delegitimeze si sa anihileze sistemul democratiei moderne reprezentative, valorile si institutiile acesteia, cu scopul accederii la putere sau al asigurarii mentinerii acesteia. Purtatorii codului populist sunt atât partide – denumite „partide antisistem“, „partide anti-establishment“ sau, pur si simplu, „partide contra“ – , cât si personalitati individuale de conducatori carismatici. Astfel de partide sau personalitati se considera drept unice instante de putere în stat, legitimate de vointa populara, de „demos“, si drept unici conducatori ai luptei pentru o actiune economica morala si pentru dreptate sociala în cadrul societatii. „Poporul“ – privat de drepturi, jefuit, exploatat – este pus fata în fata cu „elitele“ – tâlharesti, corupte, antinationale. Populistii se bazeaza pe vointa populara exprimata nemijlocit, prin referendumuri, punând la îndoiala democratia reprezentativa si sistemul parlamentar. Reprezentantii altor partide alese în mod democratic nu sunt acceptati ca adversari politici, ci perceputi ca inamici si, ca atare, combatuti cu vehementa. Drept urmare, discursul populist opereaza cu simplificari si retete patentate, tinteste emotiile si agresivitatea. Potentiala capacitate de bruiere si detonare a unui astfel de partid „anti-sistem“ – care, eventual, poate fi un partid de lider (reprezentat de un singur individ) – este prezenta, indiferent daca respectivul partid se afla în interiorul sistemului sau în afara lui. Iar daca o astfel de forta accede la guvernare, atunci, cum spune Dahrendorf, „nu se pune în practica un program de reforma, ci se consolideaza puterea ca atare“.(v)

Exista oare o varianta tipic sud-est-europeana a populismului? Într-adevar, nu poate fi negata, într-o viziune retrospectiva de lunga durata, existenta anumitor dependente de unele „cai regionale“ . Relevante sunt însa, în primul rând, acele deosebiri care se pot constata între maniera de joc a populismului din „vechea Europa“ si varianta de populism din „noua Europa“, cea post-comunista. Primul îsi are originile în efectele globalizarii si în „astenia de Europa“ ca urmare a deficitului de comunicare din interiorul UE. Cealalta s-a nascut din deceptia cauzata de realizarea fortamente doar partiala a asteptarilor nerealiste care, în fostele state comuniste recent aderate la UE, fusesera legate de transformarile politico-economice si de integrarea euro-atlantica.

Principalii factori pe baza carora se pot determina caracteristicile populismului în functie de fiecare din noile state-membre ale UE sunt:

– forma în care s-a produs schimbarea de regim din 1989;

– desfasurarea procesului de tranzitie si conectarea lui cu procesul integrarii în institutiile euro-atlantice;

– evolutia dupa aderarea la NATO si UE.

Tipare populiste în România

Evolutia specifica a României în timpul dictaturii ceausiste national-comuniste, forma singulara a schimbarii de regim din 1989 si, de aici, calea deosebita a evolutiilor consecutive au pregatit solul fertil pentru deformarile populiste ale sistemului politic în aceasta tara.

Dictatura comunista a lui Nicolae Ceausescu a purtat trasaturi accentuat populiste:

– Mai mult decât în alte state comuniste, aici a fost promovata identificarea totala a poporului cu partidul (comunist de masa), recunoscut drept unic reprezentant politic al demos-ului.

– Nicaieri altundeva identificarea dintre popor si partid, popor si „conducator“ nu a degenerat într-un cult al personalitatii de asemenea amploare.

– Excluderea minoritatilor nationale printr-un nationalism hipertrofiat a fost practicata cu scopul de a asigura spentru conducatort simpatia maselor si pastrarea puterii.

– Pentru a-si consolida legitimarea directa, de catre „popor“, Ceausescu a introdus în Constitutie referendumul ca instrument s„consultativ“t.

– Trasaturi accentuat populiste vadeau si diversele forme ale pretinsei participari la luarea deciziilor în economie, precum si fictiva participare a întregii societati la mecanismele decizionale din sfera politica.

– La rândul ei, politica externa a autonomiei limitate fata de Uniunea Sovietica a urmarit obtinerea unei mai largi sustineri din partea populatiei.

În decembrie 1989, printr-o revolta populara cu evolutie violenta, dictatorul a fost îndepartat de la putere, fapt ce a dus la o divizare accentuata a populatiei, stare ce se mentine si în prezent. Revolta populara a servit nu numai ca element declansator pentru o lovitura de stat pusa la cale cu ajutor extern de catre o elita ostila gruparii din jurul lui Ceausescu, ci si pentru asa-zisa legitimare directa a noii conduceri ca „emanatie“ a revolutiei.

– Ca si în alte foste state comuniste, noii conducatori nu au urmarit de la bun început edificarea unei democratii reprezentative dupa model occidental, ci o forma sui generis de democratie directa, cu forumuri si fronturi populare în loc de partide.

– În postura ei de guvernare autoproclamata, de tip „caretaker“ (= paternalista, engl.), noua conducere dispunea de resursele economice (si nu numai economice) ale statului, ceea ce i-a permis ca, în ajunul primelor alegeri parlamentare si prezidentiale din mai 1990, sa adopte masuri urgente vizând îmbunatatirea rapida a starii de aprovizionare a populatiei, si astfel sa îsi asigure un urias val de simpatie din partea acesteia.

– În virtutea autodefinirii sale ca organ cu putere legislativa, Frontul Salvarii Nationale dispunea de capacitatea de a emite legi care fie raspundeau unor vechi asteptari ale populatiei (de exemplu retrocedarea pamântului), fie abrogau anumite reglementari legale deosebit de nepopulare din epoca Ceausescu.

În desfasurarea revolutiilor anului 1989 din tarile Europei rasaritene si centrale, recursul la emotiile si traditiile nationaliste s-a constituit într-un instrument important pentru mobilizarea populatiei. Singura România a reprezentat o semnificativa exceptie, deoarece, cu mult înainte, conducerea nationalist-comunista si le arogase, le instrumentase si, drept consecinta, le devalorizase în totalitate. Aceasta nesiguranta nationala era însa valabila numai pentru populatia majoritara a României, în timp ce, dimpotriva, sentimentul national al minoritatilor nu era afectat, apreciat fiind ca eminamente pozitiv, adica democratic si liberal. În acest punct, fireste, odata cu venirea la putere, noua conducere a Frontului Salvarii Nationale s-a distantat de nationalismul exacerbat si de cultul personalitatii din epoca Ceausescu, mizând, în schimb, pe un repertoriu larg de strategii populiste. În baza legitimarii sale aparent democratice, a acapararii societatii civile si exercitarii unui control vast asupra mijloacelor de informare electronice, Ion Iliescu s-a profilat ca salvator al natiunii si eliberator de comunism, promotor al democratiei si bunastarii materiale.

În ciuda renuntarii initiale la ideologia integrarii nationale, Frontul Salvarii Nationale, aflat la guvernare, nu a putut însa si nu a dorit sa cedeze opozitiei civic-democratice potentialul mobilizator al nationalismului. În consecinta, însusi Frontul Salvarii Nationale a fost cel care, la scurta vreme dupa rasturnare, a încurajat înfiintarea unor partide nationalist-populiste, dintre care unul, Partidul România Mare, condus de Corneliu Vadim Tudor, a rezistat pâna în ziua de azi. Mai mult: chiar si Partidul Noua Generatie, un partid de lider de orientare fascist-populista, apartinând milionarului si proprietarului de club de fotbal Gigi Becali, a fost creat la initiativa unui membru marcant al Partidului Social-Democrat.

Populismul în campania electorala

De la începutul transformarilor politice, electoratul românesc, puternic divizat, oscileaza între Partidul (actualmente, dupa un sir de redenumiri, zis) Social-Democrat, partidele anticomuniste si antisistem si partide cu ideologii si stiluri politice din ce în ce mai pregnant populiste. La alegerile prezidentiale din anul 1996, exponentul partidelor „civice“ si al societatii civile, Emil Constantinescu, l-a învins pe detinatorul de atunci al functiei, Ion Iliescu, în al doilea tur de scrutin. La alegerile din 2000, Iliescu s-a putut impune abia în al doilea tur în fata adversarului sau populist Corneliu Vadim Tudor, iar patru ani mai târziu, la alegerile prezidentiale din decembrie 2004, populistul Traian Basescu l-a învins, tot în al doilea tur de scrutin, pe fostul prim-ministru social-democrat Adrian Nastase.

Stilul de lupta electorala al lui Traian Basescu a combinat continuturi si stiluri politice ale celor doi candidati la prezidentialele de dupa 1992, care s-au dovedit periculosi pentru „candidatul sistemului“ (cum l-a numit Basescu pe Ion Iliescu), si anume: Emil Constantinescu, cel care în 1996 l-a învins pe Iliescu, si Corneliu Vadim Tudor, care fusese pe punctul de a iesi învingator la alegerile din 2000. Emil Constantinescu, om de stiinta si profesor universitar, nu facuse parte din „sistem“ dupa 1989, ci se angajase în societatea civila, ai carei reprezentanti, alaturi de partidele „burgheze“, interzise înainte de 1989, i-au sustinut candidatura. În timpul campaniei electorale, discursul lui era orientat împotriva „partidului de la putere“, cel al fostilor membri ai establishment-ului comunist de dinainte de 1989, care, ajutati de revolutie, acaparasera puterea printr-o lovitura de stat si se îmbogatisera prin coruptie, însusindu-si un capital ce apartinuse societatii. Constantinescu pleda pentru valorile occidentale, pentru democratie si economie de piata, retrocedarea averilor ce fusesera etatizate sub regimul comunist, drepturi egale pentru minoritatile nationale, precum si în favoarea unor relatii de buna vecinatatea cu Ungaria, Ucraina si Republica Moldova. Campania lui electorala s-a desfasurat dupa tipicul american, iar retorica folosita era cea a revolutiei si a societatii civile. (vi)

Cu totul diferit se prezenta Corneliu Vadim Tudor, a carui afirmatie ca dupa 1989 s-ar fi situat întotdeauna în afara sistemului, nu corespundea cu realitatea. În fapt, Tudor, unul dintre „poetii de curte“ ai fostului dictator, era apropiat si de noua elita de la putere, iar înfiintarea formatiunii sale, Partidul România Mare, fusese initiata si promovata de „sistem“; în plus, temporar (în perioada 1992-1996), alaturi de partidul lui Iliescu si alte doua partide mici, de stânga, participase chiar si la guvernare în cadrul asa-numitului „patrulater rosu“. Si discursul lui de campanie ataca „partidul de guvernamânt“ si coruptia, iar în postura de luptator împotriva acestora, Tudor se prezenta drept justitiar – aparator al poporului împotriva samavolniciei manifestate de „detinatorii puterii“. Stilul lui de campanie se caracteriza prin incitari la violenta, cu accente de nationalism, ura la adresa maghiarilor si antisemitism, precum si prin campaniile de defaimare a adversarilor sai politici duse în limbaj suburban.

În campania electorala din 2004, Traian Basescu afirma, la fel cum o facuse, înaintea lui Corneliu Vadim Tudor, ca dupa 1989 s-ar fi situat în afara „sistemului“. La fel ca Tudor, Basescu se prezenta drept razbunatorul poporului împotriva coruptiei si a jefuirii „poporului“ de catre „cei aflati la putere“, avansând propuneri de rezolvare autoritara si în forta a problemelor. La fel ca Tudor, a condus niste campanii de defaimare, cu puternice lovituri sub centura, împotriva contracandidatilor sai politici, folosind copios retorica „tineretului urban underground“.

Pe de alta parte, Basescu a încercat sa atraga de partea sa intelectualii, societatea civila si presa (nu în ultimul rând si presa occidentala) – la fel cum, înaintea lui, procedase Emil Constantinescu. Dar, spre deosebire de acesta, în timpul campaniei electorale, Traian Basescu nu s-a autodefinit ca fost opozant al regimului comunist, ci a recunoscut ca a fost comunist – un semnal lansat adeptilor vechiului sistem, în sensul ca nu aveau de ce se teme din partea lui. Spre deosebire de Constantinescu însa, care numise de la bun început integrarea în NATO si în Uniunea Europeana drept principali vectori ai politicii externe pe care intentiona sa o promoveze, Basescu, dimpotriva, a emis în campanie o serie de tonuri acute ostile la adresa UE, în stilul unui „Kaczinski român“, asezonându-si acuzatiile de coruptie îndreptate împotriva contracandidatului sau social-democrat Adrian Nastase cu aluzii si acuzatii asemanatoare la adresa comisarilor UE.

În fapt însa, aceasta imagine de „adversar al sistemului“ pe care si-a creat-o Basescu nu corespundea deloc realitatii. Pâna cu putin înainte de rasturnarea politica, Traian Basescu fusese comandant de nava cu însarcinari externe importante pe linia serviciilor secrete; dupa decembrie 1989 facuse parte din noua structura de putere a Frontului Salvarii Nationale, iar în continuare fusese membru al unuia din partidele succesoare ale FSN, anume Partidul Democrat. Totodata el pare sa fie singurul politician român care, dupa schimbarea din 1989, în calitate de ministru al Transporturilor în toate guvernele postrevolutionare si de primar general al Bucurestiului între 2000 si 2004, si-a urmat o cariera politica neîntrerupta în interiorul „sistemului“. Basescu, asa cum afirma profesoara universitara si consiliera lui Emil Constantinescu, Zoe Petre, într-un comentariu de ziar, nu a fost nici disident, nici opozant în noul sistem, ci concurent.(vii)

Afirmatia facuta de Traian Basescu în campania electorala, si anume ca el ar fi singurul luptator împotriva coruptiei din tara, nu este credibila: este vorba de cercetarile legate de vânzarea – pusa în seama fostului ministru al Transporturilor – flotei comerciale românesti dupa 1989 (chiar daca, dupa alegerea sa în functia de sef al statului, cercetarile judiciare în speta au fost sistate iar anumite documente compromitatoare au disparut), precum si de dezvaluiri legate de anumite tranzactii imobiliare petrecute în timpul mandatului sau de primar general al Capitalei, ca si, pe de alta parte, de legaturile strânse, devenite notorii, ale acestuia cu figuri ale „noii scene oligarhice“, care ar fi beneficiat de contracte comunale în domeniile constructiilor si infrastructurii.

Dar în România populismul nu a marcat numai campania electorala a anului 2004; între timp, el ameninta sa afecteze considerabil structurile democratice ale tarii, aflate în proces de cristalizare. În primii ani ai mandatului sau, strategia populista a presedintelui român si-a vadit deja influenta asupra sistemului politic: punerea în discutie a sistemului democratiei reprezentative si slabirea institutiilor acestui sistem, instabilitatea politica si polarizarea sociala si, nu în ultimul rând, o anumita pierdere de credibilitate în domeniul politicii externe – toate acestea tocmai într-o faza hotarâtoare a integrarii euro-atlantice a tarii.

Populismul ca atac la sistemul democratic

Traian Basescu si-a început mandatul cu intentia declarata de a schimba sistemul politic din România în sensul ambitiilor sale de consolidare a puterii politice. Pentru a-si atinge scopul, acela de a ramâne în functia de sef de stat timp de zece ani (doua mandate consecutive), a declarat razboi Constitutiei, legilor si institutiilor democratice. În acest sens, pe primul loc s-a aflat reinterpretarea si, pe masura posibilului, modificarea Constitutiei în privinta prerogativelor prezidentiale si a raporturilor dintre presedintele tarii si primul-ministru, respectiv dintre presedinte si Parlament. Desi în România presedintele este ales direct de catre popor, bucurându-se astfel de aceeasi legitimare directa ca si Parlamentul, înca de la prima constitutie, cea din 1991, denumirea de „regim semi-prezidential“ a corespuns numai într-o oarecare masura sistemului politic românesc. De la actualizarea din 2003 a Constitutiei României, care prevede o restrângere a competentelor presedintelui în comparatie cu cele ale prim-ministrului, în România se poate vorbi cu deplina îndreptatire de un sistem parlamentar. Este însa adevarat ca, în campania electorala, Traian Basescu anuntase ca nu avea intentia de a se limita la rolul rezervat presedintelui prin Constitutie, si anume acela de mediator între institutiile politice, si ca avea sa fie un presedinte activ, adica un jucator si nu un arbitru pe terenul politic.(viii)  Înca de la bun început, pentru el, legile aveau putina importanta: în cazul în care se va dovedi ca „magistratii“, care, conform legii, beneficiaza de inamovibilitate, sunt necorespunzatori, afirma presedintele, vom schimba legea si tot îi vom destitui.(ix)

La reinterpretarea, respectiv la preconizata modificare a Constitutiei, pentru Basescu întrebarea legata de pozitia presedintelui în sistemul politic se afla pe primul loc. Iata principalele lui teze:

– Presedintele – ales, conform Constitutie României, prin vot direct si universal – este singurul exponent al vointei populare si exponentul intereselor poporului – la nevoie, împotriva „sistemului“ si a „clasei politice“.

– Pe baza legitimarii sale nemijlocite prin votul popular, presedintele este îndreptatit si chiar obligat sa îsi puna în practica programul, dupa caz chiar si împotriva vointei Parlamentului si a Guvernului.

– Presedintele nu este – cum prevede Constitutia – mediatorul între institutiile statului si partide, ci un „presedinte activ“.

– Desi, în conformitate cu prevederile constitutionale, pe durata mandatului sau, presedintele trebuie sa renunte la calitatea de membru al unui partid, aceasta nu înseamna ca el trebuie sa se si distanteze de partidul care i-a sustinut candidatura în alegeri.

– În locul democratiei reprezentative de partid, postulata în Constitutie, actualul presedinte pledeaza pentru o democratie directa prin consultare populara, si anume în baza dreptului de initiativa rezervat presedintelui. Iar în cadrul referendumurilor sa se poata face atâtea consultari câte se vor dovedi necesare pentru obtinerea rezultatului dorit.

Slabirea institutiilor democratiei reprezentative

De la alegerea sa în functia de presedinte, Traian Basescu nu a lasat niciodata loc vreunei îndoieli legate de hotarârea sa de a pune în practica o politica a maximizarii puterii sale personale si a consolidarii propriei sale baze de putere. Imediat dupa victoria din cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidentiale din decembrie 2004, în ciuda victoriei obtinute, la limita, în alegerile parlamentare din acelasi an de Partidul Social-Democrat, aflat pâna atunci la guvernare, el a impus formarea guvernului de catre propria sa alianta liberal-democrata, sub conducerea, în calitate de prim-ministru, a partenerului sau politic Calin Popescu Tariceanu. În acest scop, sub amenintarea cu organizarea imediata a unor noi alegeri parlamentare, el a obligat Partidul Conservator si Uniunea Democrata a Maghiarilor din România – initial partenerii social-democratilor – sa se alature propriei lui tabere de guvernare.(x)  Imediat dupa instalarea unui guvern având culoarea politica dorita de el, presedintele si-a transferat tinta atacurilor de la Partidul Social-Democrat, aflat acum în opozitie, asupra partidelor aflate la guvernare, în special asupra Partidului National Liberal, partenerul de coalitie al Partidului Democrat.

Partidele politice, inclusiv propriul Partid Democrat, reprezinta pentru presedinte numai un mijloc de a accede la putere în sistemul dat al democratiei parlamentare, respectiv de a se mentine la putere. Propriul crez politic si programul partidului sau pot fi schimbate oricând, în functie de oportunitatea politica. În timpul mandatului sau, presedintele a executat deja doua manevre radicale de schimbare ideologica. Din fost comunist, autodefinit ca atare în timpul campaniei electorale, s-a transformat în acuzator vehement al sistemului comunist, adoptând ritualurile revolutiei anticomuniste si retorica societatii civile. Partidul sau, Partidul Democrat, care ani si ani la rând s-a definit ca partid social-democrat si a tintit intrarea în Internationala Socialista, s-a redefinit în 2005 ca partid popular conservator si a aderat la Partidul Popular European din cadrul Parlamentului European. Acest pas i-a adus o sustinere considerabila atât în Parlamentul European cât si din partea câtorva parlamente nationale ale unor state membre în UE.

Ca presedinte, Basescu a refuzat sa pastreze echidistanta politica. A intervenit în problemele interne ale propriului partid, dar si ale altor partide parlamentare, urmarind crearea unui partid prezidential care sa îi fie subordonat în totalitate. Lucru care i-a reusit prin manipularea unei scindari în Partidul National Liberal si impunerea fuzionarii grupului de disidenti liberali cu propriul Partid Democrat. Astfel a luat fiinta Partidul Liberal-Democrat.

Separatia puterilor în stat, asa cum este ea stipulata în Constitutie, a fost ignorata permanent de presedintele ales în 2004 în practica sa politica. Parlamentul si partidele au fost discreditate în ochii alegatorilor, Justitia a fost politizata, iar Guvernul, pe care presedintele îl priveste ca pe o institutie subordonata siesi, a fost obligat sa-i puna în practica telurile politice. Daca nu actioneaza ca atare, prim-ministrul si membrii Guvernului sunt defaimati, deciziile lor în materie de personal sunt blocate, hotarârile Justitiei sunt ignorate. În practica, presedintele uzurpeaza prerogativele si competentele primului-ministru, ale ministrului de Externe, ale Parlamentului, ale tribunalelor. În schimb, el se bazeaza pe Tribunalul Suprem si pe serviciile secrete, cu sprijinul carora procesul lustratiei este manipulat si orientat spre propriul sau beneficiu politic.

În cadrul societatii, tacticile populiste au fost folosite ca strategie de conflict social cu scopul de a mentine în tara starea de spirit a unei crize permanente si de a face de la bun început imposibila realizarea unui consens social. În felul acesta, din 2004 încoace s-a produs o polarizare si mai accentuata a societatii. Sunt provocate noi divizari, precum si o noua lupta sociala între „popor“, ca perdant (parte pagubita) a transformarii, pe de o parte, si „elite“, etichetate în bloc drept corupte, pe de alta parte. Astfel se instituie un cezareic cult al personalitatii, între propagatorii caruia se regasesc si – sau tocmai – intelectuali apreciati în tara si în strainatate. Totodata, termenul de natiune a suferit o modificare notionala. În contradictie cu traditia constitutionala si statala româneasca, dupa care natiunea nu este definita etnic, ci politic, traditie ce a stat si la baza politicii duse de România din 1991 încoace fata de Republica Moldova, actualul presedinte al statului opereaza cu notiunea de natiune etnica si culturala, postulând „o natiune româneasca în doua state“.

Pagube colaterale în planul politicii externe

Inevitabila instabilitate politica interna a tarii, perseverenta cu care seful statului se preocupa sa obtina demisia primului-ministru si organizarea de alegeri anticipate, pozitiile contradictorii adoptate de acest „dublu vârf“ românesc în probleme de politica externa au dus la o complicare a procesului de aderare a tarii la UE. Atacurile sefului statului la adresa Guvernului, Parlamentului si Justitiei din propria tara au contribuit într-o masura deloc neglijabila la alimentarea îndoielilor privind pregatirea României pentru aderarea la Uniunea Europeana, resuscitând în cadrul Comisiei Europene discutii legate de activarea clauzei de salvgardare pentru aceasta tara. În cele din urma, Comisia UE a renuntat la punerea în practica a mecanismelor de protectie pentru perioada de dupa 1 ianuarie 2007, însa pentru a se asigura de continuarea reformelor în domeniile Justitiei si Internelor si dupa data aderarii, aceasta Comisie a hotarât instituirea, pentru perioada urmatoare, a unui mecanism de colaborare si verificare a modului de realizare concreta a normelor impuse.

În ciuda acestei decizii pozitive a forurilor UE, în cursul anului 2007, conflictul dintre Partidul Democrat si Partidul National Liberal precum si dintre premierul Calin Popescu Tariceanu si presedintele Traian Basescu a escaladat, transformându-se într-o criza politica deschisa, care a culminat cu retragerea din Guvern a Partidului Democrat al lui Basescu, formarea unui guvern minoritar sustinut punctual de Partidul Social-Democrat, de opozitie, si, în fine, cu initierea de catre acest partid a unei proceduri de suspendare din functie a presedintelui tarii, procedura sortita esecului înca de la bun început. De la alegerile pentru Parlamentul European (noiembrie 2007), în tara predomina un climat de perpetua campanie electorala. Întretinut fara încetare, acesta trece nemijlocit în campaniile propriu-zise, destinate alegerilor locale si apoi celor parlamentare, programate pentru 2008. În consecinta, este previzibila o accentuare a divergentelor pe scena politica interna, cu excesele populiste corespunzatoare din partea tuturor actorilor politici.

Din punctul de vedere al partenerilor politici externi ai României, se pune înainte de toate problema previzibilitatii politice în plan international a acestei tari – o tara în cazul careia, la primirea în NATO si în UE, determinante au fost nu în ultimul rând rolul ei potential de factor stabilizator în regiune, pozitia României fata de conflictul din Kosovo, precum si atitudinea în lupta împotriva terorismului international. Dar tocmai acest rol România nu a fost în masura sa si-l îndeplineasca la nivelul asteptarilor, ca urmare a defectuoasei cooperari dintre prim-ministru si presedinte în planul politicii externe. Cauza primara a acestei stari de fapt rezida în strategia presedintelui – strategie ce contravine prevederilor constitutionale care îi rezerva sefului statului numai competente limitate în domeniul politicii externe – , si anume aceea de a urma o cale divergenta fata de linia politica externa a Guvernului, situatie valabila în primul rând în domeniul colaborarii cu SUA si Marea Britanie, careia Basescu i-a acordat o marcata prioritate în defavoarea aderarii la Uniunea Europeana.

O alta problema, fara îndoiala, o constituie pentru partenerii României noul hybris national, care se poate deduce din afirmatiile presedintelui, conform carora România ar trebui sa duca o politica externa si de securitate „mai agresiva“ si „preventiva“, consolidându-si rolul regional în bazinul Marii Negre. România doreste sa reprezinte în zona vestica a Marii Negre ceea ce Marea Britanie reprezinta în zona rasariteana a Atlanticului – astfel suna esenta declaratiilor prezidentiale, urmata de concluzia: daca România rateaza ocazia de a juca un rol de mare importanta la Marea Neagra, ea nu va avea vreun rol nici în NATO si nici în UE.(xi)  Conform acestei viziuni asupra rolului României, presedintele statului român si-a declarat intentia de a se implica activ în rezolvarea conflictelor latente din fostul spatiu CSI, între care si în Republica Moldova. Politica României fata de Moldova nu s-a desfasurat însa în contextul politicii externe si de securitate comune a UE (CFSP), ci în mare masura ca demers individual, cu motivatie nationalista si populista, a unui politician animat de ambitia de a intra în istorie ca reunificator al României Mari. Arogându-si calitatea de avocat (autoproclamat) al intereselor Republicii Moldova în cadrul UE, acesta a cerut pentru România participarea la discutiile pentru reglementarea problemei transnistrene, precum si acordarea unor competente la Chisinau.

Problematica – din punctul de vedere al UE – este si pozitia României în problema independentei regiunii Kosovo. Desi Guvernul de la Bucuresti sustine politica Bruxelles-ului în chestiunea provinciei Kosovo si va participa la misiunea UE – EULEX, din motive vizând dreptul international, el nu este dispus sa recunoasca independenta statala a acestei provincii. Pozitia României este însa slabita prin faptul ca presedintele – si, odata cu el, o parte a presei – leaga de aceasta hotarâre o serie de teme populist-nationaliste, care ar putea sa-i aduca voturi la alegerile locale si la cele parlamentare prevazute pentru 2008, precum si la alegerile prezidentiale din 2009. Este vorba în speta de pericolul unor tendinte separatiste în Transilvania, de traditionala prietenie româno-sârba si, nu în ultimul rând, de oportunitatile politice si economice, care, se presupune, ar putea decurge din rolul special jucat de România în calitate de mediator în Balcani. În consecinta, presedintele Serbiei, Boris Tadici, care a vizitat România imediat dupa declararea independentei de catre Parlamentul din Kosovo, a interpretat pozitia României drept dovada ca în cadrul UE nu exista o pozitie comuna în problema provinciei Kosovo.(xii)

Aceasta politica externa duala a României aduce dupa sine o pierdere de coerenta si certitudine în viziunea partenerilor ei externi. O comparatie vine sa ilustreze aceasta schimbare: daca în timpul crizei din Kosovo din 1999 România s-a situat neconditionat de partea NATO si a UE, suspendând drepturile de survol pentru Rusia – desi nici una din cele doua organizatii nu satisfacuse cererea de aderare a României în 1997 – , în anul 2008, România, acum membra a NATO si a UE, nu acorda, dupa toate aparentele, prioritate absoluta solidaritatii cu partenerii si aliatii ei, ba mai mult, risca sa fie banuita de o întelegere cu Rusia. În felul acesta, România nu se expune numai pericolului de a-i jigni pe partenerii ei preferati din cadrul NATO (SUA si Marea Britanie), ci îsi pune totodata în joc sansa de a participa activ la politica externa si se securitate comuna a UE si de a dobândi greutate în cadrul Uniunii. În acelasi timp, exista pericolul ca instrumentarea temelor de politica externa dictata de o pura sete de putere sa favorizeze aparitia unor tendinte nationaliste si eurosceptice în sânul populatiei românesti.

Pentru preîntâmpinarea acestui pericol ar fi recomandabil ca politicienii si parlamentarii nationali si europeni sa-si bazeze analizele de politica internationala, într-o masura mai mare decât pâna acum, pe criterii politice obiective mai degraba decât pe considerente de politica de partid. Importanta ar fi si o atenta selectie critica a surselor lor de informare. Cazul României, în mod special, dovedeste cât de ridicata este disponibilitatea anumitor segmente ale societatii civile si intelectualitatii de a se lasa acaparate politic. Tocmai în state ca România, unde „Occidentul“ si institutiile, reprezentantii si presa acestuia înca mai ocupa o pozitie foarte înalta în constiinta colectiva, recursul la aceasta forma a recunoasteri externe – fie ea reala sau doar afirmata – reprezinta una dintre cele mai importante resurse de putere pentru populisti.

————–

(i) Ghita Ionescu / Ernest Gellner (ed.), „Populism: Its Meaning and National Character“, London 1969, p. 1

(ii) „Mai mult decât oricare alt concept aflat în prezent în circulatie, termenul de „populism“ surprinde natura încercarilor cu care se confrunta astazi democratia liberala“ (v. Ivan Krastev, The Populist Movement, în „Eurozine“, 18. 09. 2007, http://www.eurozine.com.articles/2007-09-18-krastev-en.html

(iii) V. Oliver Geden, Rechtspopulismus. Funktionslogiken – Gelegenheitsstrukturen – Gegenstrategien (Populismul de dreapta. Logici de functionare – Structuri ocazionale – Strategii de contracarare=, SWP-Studie, S. 17, Juni 2007, Berlin

(iv) Ralf Dahrendorf, Acht Anmerkungen zum Populismus (Opt observatii legate de populism), publicat initial în Transit 25 (2003), http://www.eurozine.com.articles/2007-09-18-dahrendorf-de.html

(v) Dahrendorf, ibid.

(vi) Într-un cuprinzator articol de presa intitulat „Putinul nostru“, fostul presedinte al statului Emil Constantinescu caracteriza regimul actualului sau urmas în functie drept „caricatura a regimului Putin“. (Emil Constantinescu, „Putinul nostru“, în „Ziua“, 17. 09. 2007)

(vii) Zoe Petre, „Disident sau concurent“, în „Ziua“, 11. 05. 2007

(viii) Traian Basescu, „Eu voi fi presedinte“, în „22“, nr. 765, 2-8. 11. 2004.

(ix) Alin Bogdan, „Presedintele Basescu nu da doi bani pe inamovibilitatea magistratilor“, în „Adevarul“, 7. 02. 2005.

(x) V. analiza lui Ovidiu Codor: „Traian Basescu – ein lateinamerikanisches Teperament für Europa (Traian Basescu – un temperament latino-american pentru Europa) în revista economica germanofona din România „debizz“, nr. 31, martie 2006, pp. 38-40.

(xi) Interviu acordat postului de televiziune Realitatea, redat în revista presei a agentiei de stiri Hotnews, 11. 02. 2005.

(xii) Adrian Ilie, „Mesagerul“, în „Ziua“, 22. 02. 2008.

—————-

* Articolul de mai sus a fost publicat de dr. Anneli Ute Gabanyi in revista „SÜDOSTEUROPA Mitteilungen“ nr. 2/2008. „Südosteuropa Mitteilungen“ („Studii sud-est-europene“) este publicatia Societatii de studii sud-est-europene. Societatea de studii sud-est-europene este o asociatie privata si non-profit, independenta si neafiliata politic, care reuneste oameni de stiinta, politicieni, reprezentanti ai economiei si ai mass-media. Scopul central al acestei societati este acela de a promova relatiile stiintifice, economice si culturale cu statele din spatiul sud-est-european, precum si de a extinde si aprofunda cunoasterea evolutiilor actuale si istorice din aceasta regiune. Societatea de studii sud-est-europene este unul dintre cei mai importanti factori în politica culturala externa a Germaniei.