În spiritul Constituției din 1923, regele este în serviciul națiunii

Interviu cu dr. Anneli Ute Gabanyi, membru al Consiliului Regal, realizat de Ruxandra Hurezean pentru revista Sinteza, aprilie 2016

Anneli Ute Gabanyi este profesor de științe politice în Germania, cunoscătoare de excepție a ceea ce s-a întâmplat în România și în Europa în 1989 și un analist politic al vremurilor noastre. S-a născut în România, a studiat la Cluj-Napoca, la München și în Statele Unite. Între 1969 si 1987 este analist principal, apoi director al secţiei romane de cercetare la Radio Europa Libera, München. Între 1988 si 2000 este analist principal la Sudost-Institut, München. În prezent, ocupă funcția de analist principal asociat la Departamentul pentru Extinderea UE din cadrul Institutului German pentru Probleme Internaţionale si de Securitate – Stiftung Wissenschaft und Politik, Berlin. Este autoarea volumelor „Revoluția neterminată”  și a contribuit la volumul „Lumea regelui”. De curând, a fost invitată să facă parte din Consiliul Regal de către Regele Mihai.

Sinteza: Sondajele arată că românii, după mai bine de o jumătate de secol de când au pierdut-o, încep să reevalueze monarhia. Cine şi cum ar trebui să participe la această redescoperire a istoriei Casei Regale? Ce ar trebui să ştim în mod necesar ca să înţelegem această perioadă despre care s-au spus lucruri şi adevărate şi mai puţin adevărate?

De-a lungul celor cincizeci de ani care s-au scurs între detronarea forţată a Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, şi anul 1997, în care Majestatea Sa şi-a recăpătat cetăţenia română, problema monarhiei a fost tema cea mai controversată din istoriografia României. Pentru primele generaţii crescute în şcolile din România în spiritul ideologiei antinaţionale, antioccidentale şi prosovietice impuse de comisarii Armatei Roşii, monarhia a fost fie o temă tabu, fie subiect de atacuri calomnioase. Dar nici generaţiile şcolite în perioada naţional-comunistă, când istoriografia se eliberase de unele teze antiromâneşti, nu au avut parte de o informare veridică şi cuprinzătoare asupra monarhiei şi a rolului jucat de regii României în istoria ţării. În acea vreme, spre deosebire de Regele Mihai, până şi figura mareşalului Ion Antonescu era privită cu simpatie semioficială (vezi romanul lui Marin Preda Delirul, publicat în 1975).

Controversele pe tema monarhiei nu au încetat nici după căderea regimului comunist. Iar instrumentalizarea politică a temei monarhice nu a încetat nici până în zilele noastre, aşa cum a demonstrat istoricul ieşean Alexandru Muraru în excelentul său volum Cum supravieţuieşte monarhia într-o republică? (2015). Pe lângă o serie de articole şi cărţi semnate de autori care s-au străduit să prezinte veridic istoria instituţiei monarhiei, a proliferat şi un anumit gen de literatură de colportaj despre evenimente mai puţin favorabile din istoria regalităţii, cele mai multe referindu-se la persoana regelui Carol II.

Sinteza: De ce atâta teamă a nomenclaturii comuniste la putere, dar şi a elitei care i-a urmat în decembrie 1989?

Răspunsul este simplu: Doar monarhia, spre deosebire de regimul comunist, avea legitimitate. Istorică, dar şi juridică. Atât în 1947, cât și în 1990, stabilirea formei de stat republicane prin proceduri nedemocratice trăda, în mod evident, teama de monarhie a unor guvernanți ajunși la putere prin mijloace nedemocratice. Guvernul lui Petru Groza, impus de sovietici în 1945 şi dominat de comuniști, nu numai că nu avea legitimitate istorică, dar se vedea nevoit să-şi construiască şi o legitimitate juridică. În acest scop, în chiar ziua abdicării forțate a Regelui Mihai, guvernul s-a grăbit să abroge Constituția din 1923 și să proclame o nouă formă de stat – Republica Populară Română. Până la adoptarea noii constituții comuniste (13 aprilie 1948), un aşa-numit Prezidiu Provizoriu al Republicii Populare Române fusese înzestrat cu întreaga putere executivă în stat. Concomitent cu proclamarea republicii de către acest for – de asemenea, ilegal – se stabilise deja „fizionomia” noii steme şi a noului drapel național. Curând după interzicerea partidelor istorice în 1947, mai exact la 23 februarie 1948 a apărut, prin fuziunea forțată a Partidului Social Democrat cu Partidul Comunist, Partidul Muncitoresc Român, care avea să câştige cu o majoritate zdrobitoare alegerile pentru Marea Adunare Națională, desfăşurate în ziua de 18 martie 1948. Cu această majoritate, ilegitim dobândită, Marea Adunare Națională a adoptat la 13 aprilie 1948 noua Constituție, care a stat la baza transformării în sens comunist a tuturor instituțiilor ţării și la naționalizarea economiei. Mutatis mutandis, spre deosebire de monarhie – al cărei reprezentant, Mihai I, a perpetuat instituţia monarhică în exil – nici regimul instalat la putere în decembrie 1989 nu avea legitimitate istorică.

Sinteza: Revoluția, așa cum am perceput-o noi, a dat peste cap societatea, a bulversat totul. Dar a fost și un calcul strategic în spate? Au fost și minți care au planificat haosul?

Autorii loviturii de stat revoluţionare au confiscat insurecția anticomunistă a cetățenilor dornici să pună capăt sistemului comunist din România, deturnând-o în folosul intenției lor de a înlătura doar regimul lui Ceaușescu. În ciuda pretinsei lor „emanații spontane“ din vâltoarea revoluției, reprezentanții noii puteri au procedat extrem de calculat în felul cum au administrat așa-zisul „vacuum“ al puterii creat anume de ei. Încă din 22 decembrie 1989 Frontul Salvării Naționale a abrogat, cu de la sine putere, instituțiile vechiului regim (Marea Adunare Națională, Consiliul de Stat, Consiliul Apărării Naționale), nu însă și Constituția pe baza căreia funcționau aceste instituții. Pedeapsa cu moartea a fost abolită abia după executarea cuplului Ceaușescu, în ziua de Crăciun. Mai mult: Constituția din 1965 (amendată și republicată până în 1989 de zece ori) a rămas în vigoare până la adoptarea noii Constituții, votată la 21 noiembrie 1991 de către cele două camere ale Adunării Constituante. Dacă noua putere ar fi abrogat Constituția comunistă, s-ar fi putut pune problema reîntoarcerii la constituția României de dinainte de perioada comunistă, adică cea din 1923 axată pe sistemul politic al monarhiei constituționale. Așa a procedat Regele Mihai atunci când a repus în vigoare, la 31 august 1944, Constituția din 1923, punând capăt situaţiei create de faptul că, din 5 septembrie 1940, Constituția impusă în 1938 de Carol al II-lea fusese suspendată.

Prin înlăturarea dictatorului Ceauşescu, noua putere acaparase nu numai puterea politică, ci şi controlul resurselor economice în stat, cheltuind în scurt timp – pentru importul de alimente și de energie – rezervele valutare rămase în vistieria statului după plata datoriilor României. Principalul instrument prin care noua putere încerca – şi reuşea – să câştige susţinerea populaţiei a fost „populismul economic“. La doar o săptămână după la răsturnarea dictatorului Ceauşescu, Silviu Brucan, ideologul-șef al Frontului Salvării Naționale, declarase unui ziar elveţian: „Frontul dorește să câștige alegerile din aprilie 1990 pe un val de lămâi, carne și gaze”^[1]. Promisiunea redării pământurilor către foștii proprietari și abolirea unei serii de legi nepopulare emise pe vremea dictaturii (raționalizarea alimentelor sau îngrădirea consumului particular de energie) vizau în mod evident câștigarea de viitori votanți pentru Front. Aceste măsuri au fost dublate de manipularea prin Televiziune, din primul moment al „telerevoluției“ până la alegerile din mai 1990.

Sinteza: Credeți că și în procesul de reașezare a societății, în alegeri, în felul în care s-a gândit Constituția, a existat o strategie a evitării întoarcerii la  monarhie?

Să ne amintim că, paralel cu pregătirea victoriei în alegeri, noua putere a hotărât, cu de la sine putere, o serie de măsuri menite să prevină cu orice preț reîntoarcerea României postrevoluționare la forma de stat a monarhiei și reinstalarea lui Mihai I ca Suveran al țării. Astfel, prin noua lege a partidelor, decretată la 31 decembrie 1989, Frontul Salvării Naţionale nu urmărea de fapt instituționalizarea unui sistem pluripartit democratic după modelul occidental, ci mai degrabă crearea unei „democraţii originale” în cadrul căreia, cum spunea noul ministru al Culturii, Andrei Pleşu, Frontul urma să „includă celelalte partide, așa cum sunt.” După părerea lui Silviu Brucan, o astfel de alianță preelectorală ar da guvernanţilor „mână liberă timp de patru-cinci ani.”^[2] Abia după protestul partidelor istorice și al demonstranţilor de pe străzile Bucureștiului din 28 ianuarie 1990, FSN-ul s-a transformat din „front” în „partid”. Ca o măsură suplimentară, noua conducere a instituit, la 9 februarie 1990  – după modelul meselor rotunde din alte țări central-est-europene – un nou for, așa-zisul Consiliu Provizoriu pentru Unitatea Națională. Formal, Frontul îşi rezervase jumătate dintre locurile existente în acest CPUN, restul locurilor revenind partidelor istorice refăcute şi partidelor nou create după 1989. Dat fiind însă că, în marea lor majoritate, aceste din urmă partide erau „partide fantomă” sau „satelit” ale Frontului, noul for a devenit un fel de „pre-parlament” foarte ușor de manipulat de noua putere. Ghidat de Front, la 18 martie 1990, Consiliul Provizoriu a votat Legea electorală care, pe lângă prevederile referitoare la alegerile planificate pentru Constituantă, cuprindea în mod ilegal şi o serie de dispoziții referitoare la viitoarea formă de stat a României postdecembriste (republica), modul de alegere a președintelui (alegeri directe) sau structura viitorului Parlament (bicameral). Prin această „constituție anticipatorie“ a fost exclusă din start posibilitatea ca viitoarea Adunare Constituantă să aleagă între forma de stat republicană și cea monarhică. Nu s-a prevăzut nici ţinerea unui referendum asupra formei de stat.

După alegerile din 20 mai 1990, majoritatea confortabilă de care dispuneau, în noua Adunare Constituantă, parlamentarii aparținând Frontului Salvării Naționale – peste 66% în Camera Deputaților și peste 76% în Senat – le-a permis să legifereze fără dificultate forma de stat republicană prestabilită deja în Legea electorală. Într-un interviu^[3] acordat în timp ce dezbaterile parlamentare pe tema noii Constituții erau în toi, președintele de atunci al Camerei Deputaților, Dan Marțian, subliniase că forma conducerii României ar fi fost „hotărâtă definitiv” prin chiar alegerile din 20 mai, iar forma de stat – monarhie sau republică – nu va putea fi stabilită decât printr-un referendum. Iată de ce Constituția votată la 21 noiembrie 1991 de către Adunarea Constituantă a mai fost supusă, la 8 decembrie 1991, și unui referendum, lucru care nu fusese prevăzut inițial. „România va rămâne o republică”, declara Ion Iliescu la începutul lui aprilie 1990, tocmai într-un moment în care Regele Mihai se gândea să viziteze țara de sărbătorile de Paște din acel an. „Vizita regelui nu are nimic de-a face cu revenirea României la monarhie. Monarhul nu mai este monarh”^[4].

Sinteza: A existat o teamă în România față de monarhie,  dar a fost una întemeiată?

Da, adesea se pune întrebarea: Exista o posibilitate reală ca un eventual vacuum constituţional să fie folosit pentru revenirea, pentru a doua oară, la Constituţia anului 1923, reinstalându-se monarhia în România postdecembristă? Avea noua putere postdecembristă motive reale să se teamă de o revenire a țării la monarhie sau dacă a fost vorba în acest caz doar de un reflex politic condiționat. Într-adevăr, în cercurile politice occidentale se discuta în anii 1980 despre modelul spaniol al Pactului de la Moncloa, respectiv al trecerii de la un sistem dictatorial la unul democratic pe baza unei înțelegeri între forțele politice antagonice şi prin restaurarea monarhiei. Regele Juan Carlos, instalat pe tronul Spaniei în 1975, după moartea dictatorului Franco, pentru a asigura o tranziție nonviolentă, confirmase într-un interviu publicat în decembrie 1989 că „țara sa ar putea servi de exemplu pentru țările din Est”^[5]. Regele Mihai însuși a dat următorul răspuns la întrebarea unui ziarist în legătură cu aplicabilitatea modelului spaniol în România: „Într-un anume sens, dacă poporul îmi va cere acest lucru, aș dori să asigur o tranziție în același spirit cu aceea realizată în Spania de regele Juan Carlos. Modelul monarhiei spaniole constituționale e seducător. Ar conveni, cu certitudine, României”^[6].

Sinteza: O Casă Regală chiar nedomnitoare îşi poate crea o identitate, un rol al ei în societate. Societatea noastră este suferindă la multe capitole. Dar care ar fi temele asupra cărora ar fi nevoie să se exprime Casa Regală în viitor? La sărbătorirea a 150 de ani de Regalitate, cum ar trebui să ne raportăm la Casa Regală?

Ca urmare a războaielor, revoluţiilor şi dictaturilor care au schimbat din temelii Europa secolului XX au fost desfiinţate multe monarhii vechi şi prestigioase, cum ar fi cele din Austria, Rusia, Germania, Italia, Spania, Iugoslavia, Bulgaria, Albania etc. Aş îndrăzni să afirm că niciuna dintre aceste Case Regale nedomnitoare nu a reuşit să-şi redobândească respectul şi susţinerea populaţiei, construindu-şi un rol distinct şi tot mai important împreună cu – şi alături de autorităţile statului republican. Faţă de permanentele schimbări datorate tranziţiei economice, sociale şi politice, monarhia este privită de tot mai mulţi ca un pol de continuitate instituţională a statului-naţiune. Pentru mulţi, derapajele clasei politice, transgresarea atribuţiilor lor constituţionale de către conducătorii politici şi lipsa lor de prestanţă reprezintă tot atâtea argumente în favoarea unei instituţii care urmăreşte în permanenţă interesul naţional.

Într-o vreme în care deconstrucţia miturilor fondatoare ale românilor, înainte de toate a mitului unităţii, integrităţii statale şi independenţei a devenit o modă de succes editorial şi nu numai, monarhia reprezintă, prin ea însăşi, identitatea şi tradiţiile istorice validate în cei 150 de ani de regalitate românească. Să nu uităm nici de rolul moral al Casei Regale, concretizat şi prin sprijinirea unei serii de proiecte caritabile. Fără a trece cu vederea neîmplinirile ei inerente, istoria monarhiei reprezintă epoca celei mai profunde modernizări şi europenizări a României, epoca întregirii naţionale şi a unei înfloriri economice, ştiinţifice şi culturale fără precedent în istoria ţării. Nu ştim care va fi viitorul monarhiei în România. Părinţii Constituţiei din 1991 au ridicat bariere aproape insurmontabile pentru o eventuală schimbare a sistemului de guvernare. Oricum, ar fi de dorit ca genul de colaborare, fie spontană, fie instituţionalizată dintre Casa Regală şi autorităţile republicane să continue pe făgaşul tot mai bun pe care s-au angajat în ultimii ani.

Sinteza: Aveţi studii şi lucrări în care vorbiţi despre „revoluţia neterminată” din 1989. Putem include în haloul acestui fenomen de transformare a societăţii noastre şi o eventuală trecere spre monarhie. Consideraţi că poate fi acesta punctul terminus al revoluţiei române?

„Revoluţia neterminată” (Die unvollendete Revolution) era, desigur, un titlu sugestiv ales pentru o carte terminată în martie 1990. Trebuie să recunoaştem, însă, că nu ne putem imagina „sfârşitul revoluţiei” aşa cum nici nu poate fi vorba de „sfârşitul istoriei”… Şi totuşi: argumentele în sprijinul continuității monarhiei în România postdecembristă prezentate de către Majestatea Sa Regele Mihai la începutul anului 1990 își păstrează întreaga valabilitate:

„Nu poate fi vorba de o ambiție personală, categoric, eu nu fac decât să pledez cauza unei instituții, cauza suveranității poporului român. În spiritul Constituției din 1923, regele este în serviciul națiunii, apărător al păcii și al drepturilor fundamentale ale tuturor cetățenilor, factor de stabilitate politică, de progres moral. Astăzi, mai mult ca oricând, monarhia constituțională poate garanta evoluția democratică a țării mai bine decât orice alt regim politic.”

Sinteza: Cum credeţi că ar fi arătat acum România dacă în 1990 românii l-ar fi primit pe rege în ţară şi am fi trecut la monarhie constituţională? Nu ar fi „puțin prea târziu” pentru întoarcerea românilor spre monarhie? 

Întrebările de tipul „Ce ar fi fost dacă…?” sunt cele mai dificile. Aş răspunde adăugând o serie de alte variabile care ar fi fost necesare după 22 decembrie 1989 pentru ca trecerea la monarhie să fi devenit un succes. Printre aceste variabile aş număra: o schimbare de regim care să fi dat României şansa dorită de popor să se orienteze spre Vest şi nu spre estul lui Gorbaciov; o susţinere pentru România din partea ţărilor UE şi NATO de felul ajutorării economice şi politice de care s-au bucurat Ungaria şi Polonia în acea perioadă; o bună campanie de informare pentru a mobiliza resursele pozitive ale poporului supus timp de decenii unui regim de oprimare şi dezinformare. O dovadă în acest sens oferă impactul campaniei duse de Regele Mihai începând din 1997 în Occident pentru primirea României în NATO şi în UE ca un partener valoros. Sau, cum spunea Majestatea Sa în discursul ţinut la Bucureşti la 30 decembrie 1997: „Aş vrea să spun liderilor altor ţări: Nu suntem cerşetori. Vrem să fim în Alianţă şi în Uniunea Europeană pentru că suntem de părere că ele ar fi incomplete fără România”.

Sinteza: Sunteţi de curând membru al Consiliului Regal, cum aţi primit invitaţia, care au fost sentimentele dvs? Descrieţi-ne rolul acestui Consiliu şi cum funcţionează el în mod curent.

Invitaţia primită puţin înainte de Anul Nou din partea Majestăţii Sale Regele Mihai de a face parte din Consiliul Regal a reprezentat pentru mine o surpriză uriaşă. Primul gând a fost acela dacă merit o astfel de onoare, al doilea dacă voi putea face faţă aşteptărilor legate de această nouă funcţie. După ce am avut ocazia să iau parte la prima întâlnire a Consiliului la 1-2 martie a.c. în Elveţia, dubiile mele iniţiale au început să se risipească, încetul cu încetul, graţie – nu ultimul rând – felului în care am fost primită în acest cerc de către membrii mai vechi ai Consiliului. Am înţeles că fiecare membru poate fi util Casei Regale prin experienţa sa de viaţă, prin expertiza sa profesională şi prin cunoaşterea spaţiului geografic şi a contextului politic şi cultural din care provine. Ne uneşte sentimentul devotamentului faţă de Casa Regală română şi convingerea că rolul monarhiei în România este unul deosebit de important pentru ţară. În acest spirit, rolul Consiliului este de a-i sfătui pe membrii Casei Regale, în primul rând desigur pe Majestatea Sa Regele Mihai, şi pe Custodele Coroanei, Alteţa Sa Regală Principesa Margareta, ori de câte ori este nevoie. Comunicarea între membrii Consiliului are loc nu numai în cadrul unor întruniri, ci şi, destul de frecvent, pe cale electronică.