Gabriel Badea-Păun: „Biografia lui Carmen Sylva rămâne cea mai cunoscută dintre cărțile mele publicate în România”

Interviu acordat de istoricul Gabriel Badea-Păun, Revista Timpul, autor, Simona Preda, 18 februarie 2016

Gabriel Badea-Păun este istoric de artă, doctor „Magna cum laude” al Universității Paris IV Sorbona, autor al mai multor studii, printre care și volumele Carmen Sylva, uimitoarea regină Elisabeta a României (Editura Humanitas, 2003, editată apoi în alte cinci ediții, cunoscând chiar o versiune franceză și una germană), Portraits de société: XIXe-XXe siècles (Citadelles et Mazenod, 2007, distinsă cu Prix du Cercle Montherlant-Académie des Beaux-Arts în 2008), Mecena și comanditari. Artă și mesaj politic (Noi Media Print, 2009, distinsă cu Premiul „Tzigara-Samurcaș” din partea Fundației Magazin Istoric), Le style Second Empire. Architecture, décors et art de vivre (Citadelles et Mazenod, 2009, lucrare distinsă cu Prix Second Empire de la Fondation Napoléon în 2010), Pictori români în Franța (1834-1939) (Noi Media Print, 2012). Menționez că istoricul Gabriel Badea-Păun este Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural” (2009) și în anul 2010 a fost distins cu Medalia pentru Loialitate „Regele Mihai”.

Pe data de 18 februarie comemorăm 100 de ani de la trecerea la cele veșnice a reginei Elisabeta. Propun așadar să construim discuția pornind de la volumul Carmen Sylva, uimitoarea regină Elisabeta a României, iar prima mea întrebare este legată chiar de alegerea subiectului. Într-un fel, numele dumneavoastră se asociază cu această biografie a reginei. De ce ați ales să scrieți despre Elisabeta de Wied?

Sunt născut la Sinaia, clasele primare le-am urmat la școala pe care toată lumea încă o numea din obișnuință „Carmen Sylva” și de fiecare dată când ne întorceam către casă însoțiți de bunica, ea ne povestea, în timp ce urcam spre Furnica, din Poveștile Peleșului! Când am devenit pionier – s-a întâmplat la Fântâna lui Manole din curtea Mănăstirii Curtea de Argeș –, am fost duși să vizităm biserica episcopală și învățătoarea ne-a pus atunci să ne scoatem cravata roșie care tocmai ne fusese dată (lucru care mi s-a spus că m-a contrariat tare mult) și ne-a arătat Evanghelia cu miniaturile pictate de Regina Elisabeta în amintirea fiicei sale, Principesa Maria. Apoi, stră-străbunicul meu patern a fost Vasile D. Păun, cel care a fost trimis la Sigmaringen să îl pregătească pe viitorul Principe-Moștenitor Ferdinand, dându-i lecții de limbă și de istorie românească. Aveam mai multe fotografii cu dedicație înrămate, una e chiar deasupra biroului meu, aveam și multe dintre cărțile sale.

Cumva, Carmen Sylva era foarte prezentă, dar nu ca personaj istoric, ci mai curând ca un personaj de ficțiune în afara istoriei care se învăța. Când am început studiile de istorie la Universitate, încurajat de unul dintre profesorii de arhivistică, am mers la Arhive și am citit corespondențele și alte acte păstrate de la primul cuplu regal. Astfel a încolțit ideea biografiei, care a fost precedată în 1993 de o expoziție intitulată Elisabeta, Doamna și Regina României, găzduită la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București și realizată împreună cu Adrian-Silvan Ionescu, precum și de antologia Versuri alese, apărută la Editura Eminescu în 1998, ce reunea mai bine de o sută de traduceri din lirica lui Carmen Sylva. Personajul în sine, cu nenumăratele sale fațete, adesea contradictorii, m-a fascinat. Este un personaj ieșit din comun, pentru că în spatele imaginii Reginei – o apariție atipică pusă în scenă asemenea unei actrițe, a scriitoarei prolifice care își punea pana în slujba Coroanei, atrăgând atenția asupra noii sale țări prea puțin cunoscute – se ascundea de fapt o femeie tristă, adesea deprimată, cu trăiri de o mare intensitate. A-i repovesti viața, la mai bine de 80 de ani după ce dispăruse și după alți 50 în timpul cărora prezența ei fusese de-a dreptul ignorată, a fost pentru mine o încercare dificilă. Existau mai multe biografii și sute de articole apărute în presa vremii în toată Europa, unele dintre ele împănate cu anecdote care până la urmă sufocau personajul principal. Existau, desigur, și hagiografii și pamflete care nu adăugau, dar nici nu excludeau ceva, cuprinzând doar niște stări de spirit trecătoare. Există, în fond, viața autoarei așa cum o visează și o clădește, există în același timp povestea acestei vieți scrisă de specialiști, de prieteni sau admiratori. Toți au avut o singură ambiție: să scoată la iveală sensul unei existențe.

A explora biografiile înseamnă a examina mitul, înseamnă să te întrebi ce semnifică el de fapt pentru societatea contemporană.”

Vă invit să vorbim despre volumul dedicat Reginei Elisabeta, despre reeditările sale de-a lungul anilor și despre maniera în care a fost recepționat de public. Traducerea a fost semnată de Irina Margareta Nistor…

Într-adevăr, biografia lui Carmen Sylva rămâne cea mai cunoscută dintre cărțile mele în România, poate și datorită faptului că a avut cinci ediții apropiate în timp – între 2003 și 2012 – și a avut o lansare pe măsură la Institutul Cultural Francez. Lansarea s-a făcut în prezența MMLL Regele și Regina și era pentru prima dată când onorau cu prezența un astfel de eveniment. Judecând după numeroasele articole apărute în presă, a fost chiar neașteptat de bine primită, cel puțin pentru mine. Era prima și a rămas, din păcate, singura biografie regală din colecția „Casa Regală” a Editurii Humanitas scrisă de un român, deși a fost tradusă din limba franceză de o bună prietenă, Irina Margareta Nistor. Inițial, ar fi trebuit să apară concomitent și la o editură franceză, dar în cele din urmă aceasta a renunțat, considerând că subiectele românești nu interesează în mod deosebit. Prin urmare, ediția franceză a mai așteptat până în 2011, an în care a apărut și ediția în limba germană, în traducerea Silviei Irina Zimmermann, ea însăși autoarea unui doctorat despre literatura lui Carmen Sylva în serviciul Coroanei la Universitatea din Marburg și a noilor ediții în limba germană a volumelor Reginei. Pregătim împreună pentru anul viitor o ediție a corespondenței personale dintre Regina Elisabeta și Regele Carol I, păstrată la Arhivele Naționale.

Care a fost implicarea reginei Elisabeta în viața politică și culturală a României? Poate ne dați detalii și despre proiectele sale filantropice și de mecenat.

Multă vreme, ideea general acreditată în istoriografia românească, susținută de altfel și de Regina Maria în Povestea vieții mele – interesată în crearea propriei imagini distincte, de suverană implicată în decizia politică –, a fost că Regina Elisabeta, ori din nepricepere, ori din lipsă de interes, s-a ținut departe de scena politică, privilegiind activitățile filantropice și de mecenat cultural tradițional atribuite unei Regine consoarte. Într-o oarecare măsură, acest lucru este adevărat, însă foarte bogata corespondență pe care a purtat-o cu Regele Carol demonstrează că era la curent cu tot ceea ce se petrecea în viața politică din țară și din străinătate. În ce măsură l-a putut influența pe Rege în privința unora dintre deciziile pe care le-a luat este mai dificil de spus, deși numirea în 1913 drept candidat la Tronul Albaniei a nepotului ei, Wilhelm de Wied, este evident ideea Reginei, pe care a și susținut-o activ în presa europeană.

De la venirea în România, obligată de rangul ei înalt, Regina Elisabeta patrona mai bine de douăzeci de societăți de caritate dintre cele mai diverse, de la un centru pentru copii părăsiți la numeroase societăți de încurajare a industriei casnice. Printre toate aceste proiecte exista unul care îi era cel mai drag, mai ales că, după 1900, începuse chiar ea să aibă mari probleme cu ochii… „Vreau să pun bazele unei colonii pentru orbi”, spunea ea, „în care să trăiască la un loc, cu familiile lor, nevăzătorii și văzătorii, căci majoritatea oamenilor sunt diferiți sau vor să fie”. Ideea fondării acestei colonii, numită foarte poetic Vatra Luminoasă, s-a născut pe la 1898, dar abia în 1902 a început Regina să lucreze cu adevărat acolo. Să fii orb și sărac în România anilor 1900 însemna că nu-ți rămânea decât să cerșești. Pentru a integra orbii de toate confesiunile și naționalitățile, le-a oferit șansa să trăiască decent, imaginând un cartier cu case mici, dar cochete, situate pe atunci la marginea de est a Bucureștiului. Casele urmau să fie construite din fondurile de caritate pe care le patrona, orbii putând să lucreze aici și să se instruiască într-o școală dotată cu o vastă bibliotecă în Braille. În acest proiect, regina a fost ajutată de un fost tipograf, pe nume Teodorescu, care, atins de cecitate totală, a încercat multă vreme să îmbunătățească tehnicile de tipărire pentru nevăzători. În acest scop, el a inventat o tiparniță mult mai performantă. Cu tiparnița lui Teodorescu, un orb putea tipări până la cinci mii de pagini pe zi! Regina preconiza chiar, pe la 1907, să tipărească și cărți în esperanto, pentru ca toți orbii din lume să se poată înțelege mai ușor între ei. Pentru a atrage fondurile necesare în vederea construirii acestei colonii, regina a demarat un întreg dispozitiv publicitar al proiectului, a dat interviuri în ziarele românești și străine și a invitat pe toată lumea să facă donații. Prin intermediul revistei franceze Femina, de circulație europeană în epocă și pe care Elisabeta o admira pentru contribuția ei la răspândirea literaturii feminine, așa cum i-a declarat unui reporter venit la Sinaia, ea le-a propus colecționarilor de autografe o carte poștală împodobită cu una dintre maximele sale: „Pentru 5 franci minimum și fără plafon maxim”. Ea și-a prezentat proiectul chiar și președintelui SUA, Theodore Roosevelt, care se declara admiratorul ei după ce îi citise The Rhapsody of the Dâmbovitza, volumul de traduceri ale unor poezii populare românești, realizat împreună cu Alma Strettell. De asemenea, ea conta pe vânzarea tiparniței Teodorescu în străinătate. Reușita a fost reală și foarte importantă. Tiparnițele au fost vândute până în Australia și America. Dar, cum sumele din donații, din vânzarea tiparniței Teodorescu, precum și din cea a autografelor nu au fost suficiente, regina și-a pus în joc și fondurile personale, adică 46 000 de franci, peste jumătate din venitul său anual, care era de 82 000 de franci. Fondurile din alocația reginei erau de 72 000 de franci. Primele patru pavilioane au fost construite în 1906, iar când proiectul a fost, din păcate, abandonat la moartea reginei, fuseseră deja ridicate vreo cincizeci de case.

„Elisabeta a semnat primul său volum cu un pseudonim enigmatic: Carmen Sylva”

Din 1880, Elisabeta începe să-și publice volumele sub pseudonimul Carmen Sylva… Vorbim despre activitatea sa literară?

Dintre mesajele de compasiune primite la moartea fetiței sale, principesa Maria, nici unul nu a impresionat-o mai tare pe principesa Elisabeta ca poezioara Glas venit de dincolo de stele, trimisă de Vasile Alecsandri, pe atunci cel mai renumit poet român. Într-o scrisoare datată 2/14 iunie 1874, diplomatul Ion Alecsandri îi povestea fratelui său, poetul, întrevederea pe care o avusese cu principesa când îi prezentase condoleanțe: „Audiența mi-a fost acordată atât de principesă, cât și de cumnatul său, principele Leopold. De aceea, de îndată ce a citit scrisoarea ta, exuberanța principesei, mai impresionabilă ca niciodată, a putut să se manifeste în familie și să fie urmată de un schimb de idei și de lacrimi care m-au făcut să nu mă pot stăpâni, mai ales la lectura versurilor. Ele au făcut ca acele prime senzații să fie și mai puternice și propriile mele lacrimi s-au grăbit să salute frumusețea lor… Întâile cuvinte ale principesei, după ce s-a mai liniștit puțin, au fost: «Oare n-am să-l pot vedea și pe fratele dumneavoastră? Prezența lui mi-ar face mult bine»”. Într-o scrisoare din 5 noiembrie 1903 adresată biografului ei George Bengescu, Elisabeta scria: „Când dragul nostru poet Alecsandri mi-a vorbit despre talentul meu și mi-a zis pentru întâia oară: «Noi!», m-am îmbujorat toată și mi s-a oprit respirația. Mi-am zis: e un mare poet și-mi spune: «Noi!». Când, mai târziu, i-am pictat ilustrația pentru poemul Concertul în luncă, am plasat discret acolo o ruină înconjurată de silfide care dansează și formează împreună cu ruina cuvântul Nous”.

Ocazia de a fi publicată s-a ivit câteva luni mai târziu. În timpul unei șederi la Franzensbad, a primit vizita ambasadorului Rusiei, Wilhelm de Kotzebue, care fusese cândva consul în Moldova și deja tradusese în germană și publicase în 1857, la Berlin, sub titlul Rumänische Volkspoesie, Poezii populare românești, adunate de Alecsandri în culegerea sa de folclor românesc. Kotzebue a fost cel care i-a relevat reginei talentul poetului. „Neîndrăznind încă să-i prezint opera personală”, îi scria Elisabeta biografului său George Bengescu, i-am arătat traducerile mele de poezii românești, care erau pline de greșeli și stângăcii, căci, deși trecusem deja de treizeci de ani, n-aveam nici cea mai mică noțiune clară despre arta poetică. Cel mai bine am învățat-o traducând”. Încurajările au venit și din partea romancierului Paul Lindau, care a convins-o în 1878 să-și publice în două periodice germane, Gegenwart și Magazin für die Literatur des Auslandes, mai multe traduceri sub pseudonimul E. Wedi, o anagramă a numelui său. Ecourile favorabile care i-au însoțit încercările în presa literară germană au făcut-o pe Elisabeta să se gândească să își publice propriile versuri, rezervate până atunci doamnelor sale de onoare. Carol nu vedea cu ochi buni un asemenea proiect, temându-se de un eșec ce ar fi putut dăuna prestigiului Coroanei, dar a acceptat, lăsându-se convins de entuziasmul lui Alecsandri și de faptul că operele soției sale circulau deja în manuscris în înalta societate din București. Poziția sa avea să se schimbe total și să accepte chiar să prezinte primul volum al soției în fața Academiei Române, câteva luni mai târziu. De la jumătatea lui iunie 1879 până în primăvara lui 1880, în momentele de mare cumpănă în privința sănătății, Elisabeta s-a încăpățânat totuși să scrie versurile care aveau să-i consacre debutul. Rezultatul a constat în trei lungi poeme: Sapho, Hammerstein și Furtuni, opere de peste două sute de pagini. Elisabeta a semnat primul său volum cu un pseudonim enigmatic: Carmen Sylva. Poate chiar la îndemnul lui Carol, spre a delimita clar poeta de regină. În privința alegerii pseudonimului, toți biografii reginei sunt de acord cu aceeași versiune. În timpul unei audiențe la Palat, la începutul anului 1880, Alecsandri a întrebat-o pe Elisabeta dacă și-a ales un pseudonim, pentru că publicarea primului său volum bătea la ușă. Se gândise să își ia ca nume Carmen (latinescul pentru „cânt”), ca un omagiu adus latinității regatului său, dar un singur nume nu i se părea suficient. Spre a fi credibil, pseudonimul trebuia să fie compus din două nume. Încercase mai multe cuvinte latinești. A crezut un moment că a găsit soluția în Avis („pasăre”), dar, la sugestia doamnei sale de onoare, Zoe Bengescu, a renunțat la el pentru Sylva („pădure”), care îi amintea de pădurile copilăriei de la Neuwied, pe care le-a îndrăgit dintotdeauna. Așa a început „uzina de vise”, cum o numea Regina Maria pe predecesoarea sa, publicând mai bine de 50 de volume de versuri, proză, dramaturgie și aforisme, publicate în germană și franceză, traduse în aproape toate limbile europene.

„Când îmi vine o idee”, scria ea, „indiferent că vreau sau nu, trebuie să mi-o exprim și s-o strecor în versurile mele; doar cu acest preț îmi regăsesc liniștea. Ambiția mea e să scriu îndeajuns de firesc, pentru ca fiecare să aibă impresia că ar putea face la fel. Aspir să pot prezenta adevărul sub o formă acceptabilă și fără asprime, spre a-mi alina astfel povara sufletului. Acest lucru presupune un bagaj literar prealabil, baza, și mai cu seamă presupune să fi trăit toate acestea și trebuie ajutat de maturitatea personalității noastre… Lucrurile, odată scrise, le uit într-o asemenea măsură încât nici nu le mai recunosc ulterior. Pe scurt, când scriu, am sentimentul unei descărcări electrice”.

Câteva cuvinte despre antologia de aforisme și poezii Fluturi sărutându-se (Curtea Veche Publishing, 2013)

În 1882, Carmen Sylva a publicat la Calman-Lévy (Paris) un tom de aforisme intitulat Les Pensées d’une reine (Cugetările unei regine), o cărticică scrisă în limba franceză ce reunea peste două sute de cugetări, împărțite pe mai multe capitole: viață, omenire, iubire, fericire, spirit, artă, datorie, orgoliu, politică. Volumul, remaniat cu contribuția lui Pierre Loti, care o vizitase la Sinaia în septembrie 1887, urma să fie republicat în 1888 și să fie distins de Academia Franceză cu Prix Botta. Este probabil volumul lui Carmen Sylva care a rezistat cel mai bine trecerii timpului. Editorul francez care a publicat biografia a fost cucerit de aceste aforisme. Precedasem fiecare capitol de un aforism ca motto, iar editorul mi-a cerut un text în care să explic geneza volumului, deoarece intenționa să realizeze o nouă ediție, care a și apărut în 2013.

Concomitent, m-am gândit să îl reiau și în versiunea românească, dar însoțind aforismele de poezii și de o bogată iconografie. Traducerea aforismelor a fost semnată de Doina Jela Despois, cu o prezentare grafică de excepție. Marele specialist al lui Loti, Alain Quella-Villéger, interesat de prietenia literară dintre scriitorul francez și Regină, tocmai a terminat un volum ce reunește corespondența pe care cei doi au purtat-o și mi-a cerut să îl prefațez. Volumul va apărea la Editura Vremea, în traducerea Silviei Colfescu, la toamnă, iar în ediție franceză urmând să fie prezentat la casa lui Loti de la Rochefort.

„Grigorescu a fermecat-o încă de la prima lor întâlnire”

În contextul istoriei Principatelor Române, în care figurile feminine sunt foarte puține, cum a fost imortalizată fotografic și plastic imaginea Elisabetei de Wied? Poate ne povestiți câte ceva legat și de pasiunea sa pentru arta lui Grigorescu.

Portretul unui suveran, deși poartă trăsăturile fizice care îl fac recognoscibil contemporanilor și generațiilor următoare, este unul idealizat, care exclude orice pasiune imediată. Este imaginea funcției celui reprezentat, înconjurat cel mai adesea de un decor evocator. Anumite abateri de la rigoarea portretului erau permise în cazul portretelor consoartelor, acestea fiind excluse de la actul politic decizional. În contextul istoriei Principatelor Române, în care figurile feminine sunt foarte puține, iar în secolul al XIX-lea, cu excepția celei de a doua soții a Domnitorului Gheorghe Bibescu, Marițica Văcărescu, sunt persoane mai curând șterse, imaginea Elisabetei de Wied, Doamna și Regina României, era fondatoare, mai ales că trebuia să se afle la originea unei linii dinastice. Încă de la sosirea ei la București, în 1869, noua Doamnă a țării a fost prezentată românilor grație litografiilor și gravurilor mai mult sau mai puțin izbutite ieșite de sub presa maiorului Dimitrie Papazoglu.

Primele portrete realizate de artiști importanți încep să apară însă cu cinci ani mai târziu. George Peter Alexander Healey, portretistul președinților americani din anii 1870 și 1880, pictează trei portrete în costum național, păstrate la Muzeul Național de Artă, la castelul Peleș din Sinaia și la cel de la Neuwied, care, fără îndoială, fuseseră date de Elisabeta familiei sale. Și Franz von Lenbach trece prin București, într-o scurtă vizită, în 1880. Portretul final este la familia de Wied, iar pastelurile pregătitoare se găsesc acum la Muzeul Național de Artă. Poate cel mai reușit portret dintre toate acestea a fost însă cel intimist realizat de Nicolae Grigorescu în 1879-1880 și care o reprezenta în cabinetul ei de lucru de lângă sera din vechiul Palat Regal, în rochie de interior. În prezent, tabloul se găsește în posesia M.S. Regele, care mi-a permis reproducerea lui pe coperta primei ediții (cea din 2003), a biografiei pe care am consacrat-o lui Carmen Sylva. Chiar dacă gustul personal al Principesei Elisabeta se îndrepta mai curând către pictura academică (Frederic Watts, Lawrence Alma-Tadema, Franz von Lenbach), Grigorescu a fermecat-o de la prima lor întâlnire. În primăvara lui 1880, îl invită chiar să facă parte din suita sa în timpul unei călătorii la Neuwied. Pasiunea pentru arta lui Grigorescu a sporit în timp, astfel că, pe la 1900, ea ajunsese să aibă una dintre cele mai importante colecții ale artistului. Între 1895 și 1899, Jean-Jules-Antoine-Lecomte du Nouӱ a realizat alte portrete de aparat ale Reginei Elisabeta destinate Palatului Regal din București și aulei Universității din Iași, care însă au fost distruse. În 1914, François Flameng a realizat un altul, pandant cu chipul Regelui Carol I pentru Biblioteca Fundației Carol I, aflat în prezent la Muzeul Național de Artă. Multe altele au fost pictate de apropiați sau pictori mai puțin îndemânatici, adesea după fotografii. Cele mai multe dintre aceste efigii au rămas necunoscute marelui public, câtă vreme a trăit regina. Singurul mai cunoscut a fost Carmen Sylva ascultând vocile pădurii, al lui Lecomte du Nouӱ, aflat în prezent în sala nouă de muzică a Castelului Peleș. A fost deseori reprodus de presa franceză când era pomenită regina și însoțea nota sa biografică din dicționarul Larousse. Portretele sale fotografice erau însă răspândite pretutindeni, pentru că interesul pentru fotografie nu era ceva nou la curțile regale europene. Regina Victoria a Angliei și împărăteasa Elisabeta a Austro-Ungariei adunaseră mari colecții fotografice, martore ale principalelor evenimente istorice din epoca lor sau simple portrete de familie. De asemenea, acestea au pozat pentru fotografi celebri, însă fără a încerca să-și creeze o imagine diferită de cea de suverane.

Pentru ele, fotografia rămânea același instrument de propagandă ca și gravura sau pictura aulică. Elisabeta căuta însă să-și impună noua identitate, pe cea de regină-poetă. Dându-și seama de forța acestei noi tehnici, Carmen Sylva și-a compus chiar ea poza, cu ajutorul unui fotograf de geniu, bucureșteanul Franz Mandy. Rezultatele începutului colaborării lor sunt instantaneele câtorvab tableaux vivants, în stilul lui Margaret Cameron. Elisabeta era înconjurată de un impresionant decor baroc. Începând din 1885, ea a început să se individualizeze, iar ceea ce se afla în jur era într-o ordine desăvârșită, tocmai spre a o pune în valoare. A devenit astfel o statuie, respectiv cea a personajului Carmen Sylva, mereu surprinsă în timpul ocupațiilor sale: scrisul, pictatul, muzica sau brodatul.