Libertatea – o dimensiune a Coroanei

Articol de Claudiu Pădurean

Legătura dintre libertate, ca valoare națională, și Coroană datează de un secol și jumătate, de la fondarea Dinastiei. Iar această legătură a fost atât de strânsă, încât, în plan simbolic, libertatea poate fi socotită, din 1866, drept o dimensiune a Coroanei României. Coroana a adus libertatea națională, iar atunci când România și-a pierdut Coroana, și-a pierdut și libertatea.

Viziunea marxizantă asupra timpului istoric este una rudimentară. Evoluția omenirii este considerată drept una lineară, iar motorul progresului este considerat antagonismul atroce care generează lupta de clasă. Astfel, lupta sclavilor împotriva stăpânilor de sclavi ar fi determinat transformarea societății și apariția feudalismului, în care antagonismul dintre iobagi și stăpânii feudali ar fi dus la transformările sociale care au dus la apariția capitalismului, care a opus proletariatul industrial burgheziei, iar lupta de clasă dintre ei ar fi trebuit să genereze societatea comunistă. Însă, evident, lucrurile nu stau deloc așa. Viziunea marxizantă, încă împărtășită de mulți dintre compatrioții noștri, care au învățat-o la școală pe post de adevăr absolut, nu ține seama de dimensiunea spirituală sau de intervenția unor personalități care pot schimba cursul Istoriei. În logica materialismului dialectic, nu ar fi putut apărea Isus Cristos și nici schimbarea spirituală pe care a generat-o. Nu ar fi putut apărea nici Alexandru Macedon, Iulius Caesar, Carol cel Mare, Napoleon Bonaparte și nici Carol cel Mare al românilor, Regele Carol I.

După logica marxistă, libertatea românilor ar fi trebuit să fie câștigată prin luptă împotriva Coroanei, însă, în realitate, lucrurile au stat exact pe dos. Coroana este cea care a adus libertatea.

În anul 1866, când Carol I a pășit pentru prima dată pe pământ românesc, România nu era decât o ficțiune. Din punct de vedere al dreptului internațional, Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, așa cum era numele oficial al țării, nu erau decât niște provincii privilegiate ale Imperiului Otoman. Noul stat nu avea monedă proprie, nu avea drapel propriu, recunoscut pe plan internațional, nu avea dreptul să aibă proprii săi reprezentanți diplomatici, nici să își apere interesele proprii în comerțul internațional sau să încheie tratate. Toate acestea au fost obținute de Carol I, care a desăvârșit apoi procesul de constituire a statului modern român prin cucerirea Independenței, proclamate la 10 Mai 1877. România, numită așa în prima sa Constituție, din 1866, și-a câștigat libertatea statală datorită tăriei de neînfrânt a lui Carol I. Faptul că primul Rege al românilor și-a făurit Coroana din oțelul unui tun capturat pe câmpul de bătălie are o semnificație profundă: virtutea și nu bogăția, meritul personal și nu dreptul dobândit prin naștere au fost cele care au definit domnia lui Carol I.

Însă părintele statului român modern a oferit libertate și în alt sens. Manualele comuniste de istorie spuneau că întotdeauna monarhii sunt dispuși să acorde o Constituție supușilor lor doar după ce aceștia se revoltă. În România, însă, monarhul a fost cel care a impus Constituția, încă din primele săptămâni de domnie. Și nu orice Constituție, ci pe cea mai modernă din Europa. Încă o dată, Constituția lui Carol I i-a eliberat pe români, în plan social, cultural și economic. Legea fundamentală a statului punea capăt arbitrariului din administrație și din Justiție, iar vechile piedici din calea dezvoltării economice erau înlăturate. România devenea, pentru prima dată în istoria sa, un stat de drept, iar aceasta este una dintre condițiile sine qua non ale democrației. Iar libertatea gândirii și a culturii, încurajată de Regina Elisabeta, a fost cea care a dat titani precum George Enescu sau Mihai Eminescu. Legătura dintre libertate și Coroană a fost subliniată încă o dată în 1881, când România a devenit Regat nu pentru a-l cinsti pe conducătorul oștirii victorioase la Plevna, ci pentru a celebra libertatea națională nou-dubândită.

Libertatea a fost cea care a fost apărată, cu imense sacrificii personale, de Regele Ferdinand I și de Regina Maria. Intrarea în Primul Război Mondial a fost decisă pentru a-i elibera pe românii din Imperiul Austro-Ungar. Ferdinand I și Maria au reușit mai mult și i-au eliberat din robie și pe românii din Basarabia. Iar revenirea Regelui și a Reginei în București, în 1918, a căpătat semnificația unei adevărate sărbători a libertății. Ferdinand I și Maria au știut că libertatea este un bun care trebuie apărat zi de zi. Au reușit să își mențină țara liberă și întreagă în anii în care la Est se consolida puterea lui Stalin, iar la vest se profilau tot mai accentuat nazismul și fascismul. În acea perioadă, România devenise o adevărată oază de democrație și de stabilitate.

În ciuda păcatelor sale, Regele Carol al II-lea a fost un apărător al libertății. Întregul sistem de alianțe construit de Regele României și de diplomații săi, precum Nicolae Titulescu, avea drept scop apărarea acestei valori. Regele Carol al II-lea și-a bazat întreaga sa politică externă pe alianța cu democrațiile occidentale: Franța și Marea Britanie. Alianța bilaterală cu Polonia, Mica Înțelegere, în care România era implicată alături de Cehoslovacia și Iugoslavia, ori Înțelegerea Balcanică, alături de Iugoslavia, Grecia și Turcia, au avut rolul de a încerca să apere pacea și libertatea în această parte a Europei. Și România a fost ultima țară din regiune care a renunțat la regimul său democratic.

La rândul ei, activitatea Reginei-Mamă Elena a fost o necurmată luptă pentru libertate. S-a opus din răsputeri tuturor dictaturilor care s-au succedat în România, iar salvarea vieții și a libertății atâtor persecutați i-a adus titlul de Drept între Popoare.

Cel de-al patrulea Rege al României, Mihai I, a fost un adevărat restaurator al libertății. După cei patru ani în care România a fost târâtă în război fără consimțământul său, Mihai I a luat o decizie care a salvat individualitatea statului român. La 23 august 1944, nu doar că a scos România dintr-un război care devenise nedrept, ci a luat o decizie care avea să ducă la eliberarea Transilvaniei de Nord. Dacă azi, Clujul, Oradea sau Târgu-Mureșul sunt orașe românești, acest lucru i se datorează în primul rând Regelui Mihai I. Iar lupta pentru libertate a Reginei Ana în Cel de-al Doilea Război Mondial poate fi considerată drept un exemplu de vitejie.

Cât timp Coroana a stat pe fruntea Regelui, România și-a păstrat libertatea. Iar când Regele a fost alungat din țară, pentru români a început cea mai neagră perioadă de sclavie.

După o jumătate de secol, când lanțurile comunismului au fost rupte, Familia Regală s-a întors pentru a-i ajuta pe români să își regăsească drumul spre libertate. Din 18 ianuarie 1990, Principesa Moștenitoare Margareta a României și-a dedicat întreaga sa activitate țării. Principesa Moștenitoare, împreună cu Principele Radu al României sau cu Principesa Maria a României, au devenit figuri publice respectate, care încearcă, prin puterea exemplului personal, să repună țara pe drumul său firesc.

Vechii romani ofereau celor care sacrificau totul pentru a salva Cetatea Eternă titlul de restitutor patriae, de salvator al patriei. Istoria agitată a ultimului secol și jumătate face ca fiecare generație regală românească să aibă în sânul ei oameni care să merite acest titlu.

Românii au demonstrat faptul că merită să fie liberi. Au luptat cu demnitate și cu curaj pentru acest lucru și au arătat că au plătit chiar cu sânge prețul libertății, atunci când acest lucru a fost necesar. Însă, deocamdată, libertatea noastră încă nu e deplină. Lipsește Coroana, care ar putea întregi țara, așa cum a făcut-o și în trecut. Oare vom reuși să o reașezăm acolo unde se cuvine?