Increderea
|
Intalnirile din administratiile locale si licee m-au pus pe ganduri mai mult decat orice, in ultimele zile. De asemenea, intalnirile cu ziaristii tineri, din televiziunile sau redactiile de ziar locale. Ceea ce m-a frapat la fiecare dintre ei a fost preocuparea, sub diverse forme si din diverse unghiuri de vedere, pentru o notiune fundamentala a vremilor noastre: increderea. Atat elevul de liceu, cat si tanarul functionar public ori ziaristul din presa locala au fost sensibili la incredere si au evocat-o atunci cand a fost vorba despre realitatea din Romania de astazi.
Am ascultat cu placere luarea de cuvant convingatoare a unei tinere din administratia publica a municipiului Aiud, care vorbea despre placerea de a trezi incredere oamenilor care-ti trec pragul, despre bucuria de a-i putea servi administrativ cu competenta si promptitudine. Elevul de oriunde din Romania de astazi iti va vorbi despre increderea in profesori, in comunitatea lor, in liderii Romaniei, in viitorul lor, daca ar ramane in tara. Ziaristii locali, obisnuiti cu exasperantul orizont local, in care mediatizarea se face in jurul cazurilor caricaturale de coruptie sau de aberatii din viata comunitara, privesc cu neincredere pe cei care vin sa se exprime in spatiul lor, asteptand ca orice discurs public extra-local sa fie expresia unui interes, a unui slogan sau a unei manevre. Neincrederii in altii i se alatura insa si neincrederea in sine. Daca la nivel individual acest sentiment este demobilizator, la nivel comunitar el poate deveni devastator.
Un specialist in domeniul economic vorbea deunazi despre criza economica mondiala ca despre o prabusire a increderii. El spunea ca lipsa dramatica a increderii este cea care face bancile sa nu mai acorde credite sau sa puna conditii de netrecut pentru obtinerea lor, ca angajatii nu mai au incredere ca vor mai fi tinuti de patronii lor, iar ca angajatorii nu mai au incredere ca oamenii lor cei mai buni vor mai ramane la locurile lor de munca. Specialistul vorbea despre dialog, cunoastere, comunicare drept instrumente pentru recladit increderea. Nu criza economica este, asadar, nenorocirea. Ea, dimpotriva, ar putea sa fie “tot raul inspre bine”, daca vom intelege macar in ceasul al doisprezecelea ca avem nevoie sa ne facem autostrazile, sa accesam fondurile structurale care ne trag de maneca sau sa atragem investitori straini, cu toata forta noastra de persuasiune. Nenorocirea ar putea veni, in Romania neconsolidata local si inconsistenta central, din amatorism, din lipsa spiritului de breasla, a increderii, a entuziasmului si a orizontului cunoasterii, a dorintei de a face ceva. Dezastrul romanesc a inceput in 1948, atunci cand au fost ucise mestesugul si competenta. Dupa 1989, profesionalismul si seriozitatea au fost descurajate sau luate in deradere. Smecheria si abilitatea de a ocoli legea au devenit virtute. Daca aceste noi “mestesuguri” au fost imbatabile in politica sau arena publica, ele au devenit devastatoare pentru soliditatea establishment-ului, pentru consistenta comunitatii locale, pentru increderea tinerii generatii in propria ei tara.
Le multumesc pentru ospitalitate gazdelor mele de ieri si astazi, elevii, profesorii, consilierii si primarii, functionarii, ziaristii, oamenii de afaceri si intelectualii din Teius, Aiud, Medias si Sighisoara. Am fost fericit sa pot impartasi cateva ganduri cu oameni din asezari rurale de toata frumusetea precum Vinerea, Pianul de Jos ori Craciunelul de Jos. Un cuvant aparte pentru fanfara copiilor din Teius si pentru elevul care a cantat la pian in intalnirea de la Sighisoara. Ii multumesc dlui Oltean, un veteran de razboi din Vinerea, care mi-a daruit o cana de portelan cu chipul Regelui Mihai, pastrata intact timp de saizeci de ani. Toate acestea sunt semnul increderii. In sine si in ceilalti. In discutiile cu ziaristii locali, cu functionarii tineri si cu elevii, am inteles ca ei asteapta o lume a mentalitatii improspatate, a calitatii si a loialitatii. S-ar putea ca primul pas spre construirea acestui fel de lume sa fie increderea. |
Da,Alteţă,aceasta este esenţa!Reconstrucţia noţiunii de ”încredere”este determinantă pentru ceea ce se va întâmpla cu noi ca naţiune de-aici înainte.Altfel,vom asista umilitor de neputincioşi la plecarea tinerilor acolo unde valoarea e unanim recunoscută şi nesupusă alunecărilor dramatice,fluctuaţiilor nedrepte, determinate de politic.Aceşti copii sunt,de fapt,singura noastră libertate reală.
În Colegiul meu,vor fi în acest an 180 de absolvenţi.Dintre ei,mai bine de 40 au hotărât să aplice pentru câte două-trei universităţi din ”Topul Shanghai”.Nu problema acceptării lor este cea stringentă,performanţele îi recomandă pentru oricare dintre ele,ci aceea a refuzului de a reveni în ţară ca specialişti,convingerea lor că va lipsi încă mult timp de-aici înainte ”o lume a mentalităţii împrospătate,a calităţii şi a loialităţii”.E un privilegiu să ai astfel de elevi.E o mândrie pe care nu ţi-o dă nicio altă meserie.Dar cum transpui în cuvinte sentimentele contradictorii care amestecă bucuria de a-i vedea urcând cu tristeţea că împlinirea lor se face mult prea departe de casă şi că nimeni nu se va strădui prea tare să-i convingă să se întoarcă?
Mă tem că argumentele noastre nu mai sunt pentru ei suficient de puternice.Sunt prea inteligenţi.În faţa lor, disimularea dezamăgirilor noastre îşi pierde orice şansă.Ei nu cred în Oscar Wilde atunci când spune că”orice om se simte cel mai confortabil în spatele unei măşti”…Care sunt argumentele dumneavoastră?Nu aţi precizat cum credeţi că e posibilă construirea lumii pe care aţi definit-o,materializarea ei efectivă?Pentru că,din punctul lor de vedere,a aştepta nu este întotdeauna cea mai înţeleaptă dintre căi…
Cu toată consideraţia
Andrada Bogdan
…o scriere deosebita, un blog precum o primavara, felicitari!
Dimpotriva, doamna profesor, argumentele mele nu au intarziat sa apara. Doua dintre ele sunt efectiv materiale:
Un fel de a face pe tineri sa nu mai plece este sa le consolidam si innobilam comunitatile locale din care fac parte. Este un proces migalos si indraznet, care cuprinde administratii locale, scoala, micul mediu local de afaceri si biserica, mass-media si elita intelectuala locala.
Alt fel ar fi consolidarea si transformarea institutiilor publice in spatii respectate si de incredere. Si acesta este un proces migalos si care are nevoie de curaj, spirit de raspundere si incredere.
Ambele eforturi, de anvergura unui deceniu, poate, sunt binefacatoare pentru intreaga societate romaneasca.
De altfel, viziunea noastra pe 30 de ani o spune mult mai in detaliu decat scrie aici.
In vizita de patru zile care se incheie in aceasta dimineata, am turnat o picatura din increderea vorbelor de mai sus in oceanul de neincredere care este Romania locala.
Cu toata consideratia,
Radu al Romaniei
Alteţă,
Vă mulţumesc,în primul rând pentru răspuns!
Intuiesc în spatele primului paragraf,cel puţin,o anume încordare pe care mesajul meu nu şi-a dorit,în niciun caz să o genereze.Respect principiile pe care le susţineţi,nu mi-am dorit,în niciun caz,o polemică pe această temă,ci doar o rezumare a unor elemente-reper pe care le aveţi în vedere în astfel de discuţii şi de întâlniri,mai ales pentru cei care citesc despre ele fără să fie participanţi activi la dialog,deci în imposibilitatea de a cere direct lămuriri.Pe o cărămidă din zidul încrederii stă dintotdeauna scris principiul reciprocităţii…
O primăvară de lumină!
Cu toată consideraţia,
Andrada Bogdan
Alteta!
Cu permisiunea Voastra as dori sa completez inteleptele Voastre consideratiuni asupra increderii,o floare atat de rara in societatea de azi!
As indrazni sa cred ca lipsa increderii are o cauza profunda si anume desacralizarea quasi-totala a societatii contemporane.In ciuda progreselor tehnologiei si a facilitatilor de tot felul,omul de azi,este profund anxios.Nu este de mirare,intrucat l-a scos pe Dumnezeu cam de peste tot,inlocuind valorile etico-morale crestine(de la credinta si increderea in Dumnezeu,la iubirea de aproapele…) cu pseudo-valori,ridicand la rang de virtute smecheria,ocolirea legii(pana si cinematografia americana “musteste” de filme ce fac apologia spargatorilor de banci si a homosexualitatii),contul la banca si SUV-ul cat mai “fitos”…Iar,din pacate,pentru a completa tabloul,sacerdotii Bisericilor actioneaza de parc ar fi functionari clericali,iar nu lideri spirituali!
Asa incat,deviza Casei Regale Romane:”Nihil sine Deo”,apare ca ceva cu totul neinteligibil si eventual desuet(in ochii noii Stangi “moderne” si nu numai),cu toate ca trairea ei a reprezentat un sprijin extraordinar in momente de restriste…
Cu toata consideratia,
Dr.Nicoara Ovidiu
Maine este 1 Martie,zi a florilor, a martisoarelor,zi de primavara.
Va daruiesc toate gandurile mele frumoase de stima si respect pentru Casa Regala,dorindu-va o primavara superba si plina de actiuni cu tinerii.Ei sunt viitorul si Dumneavoastra,cu grija si perseverenta ii puteti modela,le puteti dirija gandurile si visele spre ceva mai bun.
Ma alatur tuturor celor care apreciaza munca sustinuta a Casei Regale si va MULTUMESC.
O primavara frumoasa.
Alteta,
citind comentariul Dnei profesor Bogdan, atat de intemeiat, incercam eu insami sa-i dau un raspuns.
S-a intamplat atat de frumos insa, ca raspunsul sa fie cladit din chiar comentariile ce au urmat:
Tinerii nostri au crescut intr-o lume fara identitate, in care n-au putut afla nici privirea verticala a credintei si nici mentorii inspirati care sa le modeleze gandurile si visele. Iar increderea in sine, in ceilalti, in idealuri si in viitor, precum si demnitatea, respectul si loialitatea se fundamenteaza in mare parte pe aceste filoane.
Sunt convinsa ca eforturile si demersurile Familiei Regale pot aduce in sufletul acestor tineri, si nu numai, reperele profunde ale regasirii identitare.
Cu deosebit respect,
Mihaela Balasescu
* Dialogul saptamanii (20)
http://www.romaniaregala.ro/dialogul-saptamanii/dialogul-saptamanii-19-25-martie-2007/#comments