„Democratizarea” monarhiei

Desacralizarea si modernizarea monarhiei este un subiect de mare complexitate si de o colosala bogatie. S-au scris despre aceasta volume intregi. Nu numai monarhul a trecut de la sacru la social. Toata carmuirea statala a avut de facut fata unor schimbari majore, mai ales incepand cu sfarsitul secolului XIX. Este adevarat ca, in anul 1900, nu prea existau presedinti. Astfel, la inceput, intreaga reforma a carmuirii de tip statal a fost contopita in institutia monarhica.

Dupa caderea imperiilor german, otoman, rus si austriac, aparitia presedintilor a insemnat inceperea procesului de democratizare, dar si de politizare a puterii statale. Seful de stat european de la inceputul secolului XX nu se compara cu cel din secolul XXI, indiferent daca este vorba despre regi sau presedinti. Aceasta datorita procesului de puternica democratizare pe care l-a adus secolul trecut. Noi am pasit in secolul curent cu un grad de democratie, atat cantitativ cat si calitativ, fara precedent. De asemenea, statul-natiune traieste, in ultimele decenii, o perioada de challenge care va duce, poate, la o inlocuire a lui, in urmatoarea suta de ani. Uniunea Europeana este doar un inceput. In procesul de reasezare a sistemului international, rolul sefului de stat, precum si cel al statului propriu-zis, este un subiect in plina evervescenta.

Astazi, relevanta politica a presedintelul Germaniei, Austriei sau Ungariei nu difera, esentialmente, de cea a monarhilor Belgiei, Suediei sau Olandei. Dar „desacralizarea” s-a produs treptat, ca o consecinta a modernizarii si profesionalizarii politicii, a economiei, a vietii sociale.

Intrebarea ramane deschisa in intreaga Europa: cine va putea aduce cu sine, ca persoana si ca institutie, legitimitatea istorica, garantia traditiei, a continuitatii, a mandriei nationale, a adevaratei medieri in societate: un monarh fara putere politica, asezat pe scaunul de sef de stat prin nastere, sau un profesor universitar nerelevant politic, ales de Parlament ca presedinte pentru patru-cinci ani doar pentru a ocupa locul cu o persoana onorabila, acceptabila, fara aspiratii politice si fara viziune? Daca locul este ocupat, precum in Franta, Rusia, SUA sau Romania de un om politic abil, atunci „riscul“ ca seful statului sa performeze politic in detrimentul identitatii institutionale si al neutralitatii statale este mare. Modelul acesta nu este insa indreptat impotriva democratiei, fiindca sistemele constitutionale american si francez permit acest tip de leadership. „Riscul“ este pentru institutia statului, pentru valorile, ritualul ei, pentru caracterul ei identitar.

In Europa, din ce in ce mai putini intelectuali, oameni politici si jurnalisti gasesc importante statul si statalitatea. Ei fac confuzia intre relevanta administrativa a institutiei statului si valoarea ei de instrument identitar. Intr-o tara ca Romania, injunghiata statal in 1947, ce spun eu are sansa de a fi inteles mai bine. In Elvetia sau Franta, care sunt stabile si prospere, cu institutiile adanc inradacinate in democratie, discursul despre statalitate sau regalitate are sanse mici sau nule.

Intr-un anume fel, insa, procesul desacralizarii persoanei monarhului a avut si un caracter natural. Nu se pot imagina, in societatea internetului si a globalizarii, argumente de ordin divin pentru a justifica leadership-ul unei persoane. Chiar Sfantul Parinte este ales prin votul cardinalilor.

In lumea democratiilor liberale europene, problema legitimitatii istorice si cea a rolului sefului de stat, ca si a cea a statului, in general, este departe de a fi rezolvata. Dupa al doilea razboi mondial, ceea ce s-a consolidat si adancit a fost democratia, insa puterea sefului de stat monarhic a fost ingustata, prin reducerea simtitoare a relevantei politice a monarhului. Desi rolul ceremonial, simbolic, traditional nu s-a schimbat, el arata in ochii multor contemporani ca fiind caduc, nesatisfacator, inconsistent.

Nici varianta cu presedinti de republici parlamentare nu este una perfecta. Fiindca rolul simbolic al unui sef de stat, ales odata la patru ani, provenind din mediul academic, artistic sau civic, nu este satisfacator in sensul legitimitatii istorice, in termeni de identitate, traditii, ritual, simbolism, nici ca performanta publica propriu-zisa, desi are legitimitate democratica.

In cazul presedintilor cu exercitiu politic proeminent (SUA, Franta), riscul erodarii simbolului statal creste proportional cu talentul si impetuozitatea publica a liderului. Cu cat presedintele este mai abil si mai eficient politic, cu atat este mai degradata panoplia de intelesuri si valori a reprezentarii simbolice a statului. Sub pretextul caracterului executiv al calitatii de lider, acest presedinte se indeparteaza de functiunea de arbitru, se confunda cu profilul public al premierului (atunci cand functiunea de premier exista) si se creaza o rivalitate de nerezolvat, o suprapunere de neoprit.

Nu exista o situatie ideala, cel putin pentru moment. Cand spun ca situatia nu este ideala, nu inteleg prin aceasta ca cele trei feluri de leadership statal sunt unele mai bune decat celelalte sau ca ele sunt, pur si simplu, nepotrivite. Nu este intentia mea sa schitez o clasificare a diverselor feluri de a exercita prima functie in stat, ci o analiza a ei, din punct de vedere istoric si democratic.

Nu conteaza doar felul in care persoana ajunge in pozitia de sef de stat (prin nastere, in monarhii, prin alegere, in republici), ci si felul in care functiunea este exercitata, odata persoana instalata in pozitia de exceptie de care vorbim. Daca prerogativele si situatia practica, din viata politica de zi cu zi, ii permit presedintelui sa aiba de facto o influenta vizibil mai mare decat cea a celorlaltor puteri din stat, atunci faptul ca el a fost ales democratic devine insuficient. Se stie foarte bine astazi, ziarele sunt pline de astfel de articole, ca in unele tari din NATO si UE, persoana sefului statului are o influenta imensa, ba chiar, uneori discretionara, desi felul in care a fost ales este perfect democratic, iar tara pe care o conduce este una dintre democratiile fundamentale ale lumii.

Regele Mihai si Principesa Margareta sunt exponentii unei Case Regale tinere, care numara cinci generatii. Legatura intrinseca dintre Familia Regala cu epoca moderna si contemporana a Romaniei este cheia comportamentului lor public modern. Regele Mihai este un om de o modestie si o bunatate inegalabile. Ritualul regal romanesc nu a fost niciodata atat de marcat precum cel britanic. Regele Mihai nu a purtat vreodata coroana, iar aparitiile cu decoratii la piept au fost rare. Aceste manifestari se datoreaza caracterului regelui, dar si traditiei romanesti mai tanara, mai moderna si mai simpla. In ceea ce o priveste pe Principesa Margareta, ea este educata in cultura europeana a anilor 70. Ca intelectual, ea s-a format la una dintre cele mai bune universitati ale lumii, cea din Edinburg, si ramane una dintre putinele specialiste din leadership-ul romanesc in stiinte politice, sociologie, relatii internationale si diplomatie multilaterala. Cu toate acestea, educatia sa a fost profund legata de traditii si de credinta, prin intermediul Reginei-mame Elena si a Regelui Mihai. Principesa va intra in biserica purtand valul pe cap, in cea mai frumoasa si mai demna traditie ortodoxa. Aceasta nu o va impiedica sa se comporte ca un om modern, in viata publica.

Cred ca desacralizarea intareste modestia si meritul personal. Daca va uitati la Mihai I sau Elisabeta a II-a, veti vedea ca desacralizarea nu a schimbat nimic din verticalitatea profesionalismului lor. Elisabeta a II-a a ramas constanta cu ea insasi dupa aproape saizeci de ani de domnie, iar Regele Mihai dupa saizeci de ani de asteptare. Prin „asteptare“ inteleg timpul scurs de la momentul cand a fost obligat sa renunte la Tron. Si amandoi sunt admirati de contemporani pentru calitatile lor.

Simbolul statalitatii s-a specializat si s-a diversificat. Un sef de stat care se respecta, fie el presedinte sau rege, va urmari interesul national cu echerul momentului lui istoric. Astazi, monarhii europeni si mostenitorii lor se ocupa de dezvoltarea, conectarea si consolidarea comunitatilor locale, de intarirea performantei profesionale in domeniile economiei, politicii, armatei, educatiei, culturii si mediului inconjurator, militeaza pentru spirit de raspundere si generozitate la nivel public. Aceasta in paralel cu ritualul pe care il au de indeplinit, de la acreditarea amabasadorilor straini pana la vizitele oficiale sau de stat si reprezentarea tarilor lor in diverse organisme multilaterale. Nu stiu daca acest fenomen se poate numi democratizarea monarhiei, fiindca democratia este, dupa mine, un instrument in mana oamenilor politici. Cred ca este mai degraba o modernizare a monarhiei, o intoarcere a ei la valorile intrinsece, primordiale ale regalitatii, care este un manunchi de esente dificil de descris, dar care se contopeste, mai ales in ultimele doua secole, in mod organic, cu institutia statului si valorile ei.