Ioana Berindei

Foarte de curand, mult prea tarziu, am avut bucuria de a cunoaste pe Ioana Berindei, o doamna octogenara, firava si demna, delicata si cu o discretie ferma, care reprezenta prin intreaga ei fiinta Romania unor alte vremuri, cele pe care le-am gustat prin vecinatatea culturala a bunicilor mei, nascuti in secolul al XIX-lea.

Ioana Berindei a fost invitata la Palatul Elisabeta, cu ocazia unui dineu oficial oferit de Familia Regala la sosirea in Bucuresti a unui inalt demnitar european. Mi-a spus atunci, asezata in dreapta mea la masa, ca a nascut un copil in inchisoare. A facut marturisirea cu un fel de sfiala, ca si cum s-ar fi scuzat pentru brutalitatea de a aduce pe tapet momente dezonorante din trecutul recent al tarii ei.

In urma discutiei de o seara, intr-o atmosfera care, probabil, i-a trezit mandrie si familiaritate, doamna Berindei mi-a promis ca imi va trimite un exemplar din cartea ei biografica. A plecat acasa, a pregatit cartea, a semnat-o, a pus-o intr-un plic pe numele Principesei Margareta si al meu si apoi, imediat, intr-o dimineata, a murit.

Pregatirea pentru expediere a acestei carti a fost ultimul ei gest de natura publica. Adica civica.

Nu stiu daca o femeie tanara care a facut puscarie politica in pantofi de vara, care a dat nastere unui copil in detentie, poate fi considerata un erou.

Cu gandul la ea, insa, am convingerea ca Romaniei nu ii este de ajuns sa aiba libertate si democratie pentru ca „ieri“ sa se impace cu „astazi“ si cu „maine“. Tara noastra are nevoie de Memorie, de bun-simt, de instinct al binelui si de respect institutional. Toate acestea pentru ca Ioanei Berindei sa nu-i crape obrazul de rusine acolo, departe, unde s-a dus ca sa nu ne mai deranjeze cu povestea ei.