Regele, intre Paste si Memorie

Ieri a inceput Saptamana Mare. Este, cred, momentul de a povesti vizitatorilor blogului felul in care Regele Mihai a petrecut Pastele de acum doi ani, in mai 2005.

*

Craiova si Savarsin

Este aproape un “dat” al romanului sa rada cu un ochi, iar cu celalalt sa planga.

Pe 25 aprilie 2005, prin semnarea Tratatului de Aderare, Romania aducea aproape de sfarsit o “paranteza” de cateva decenii de umilinta si de suferinte de neinteles. Pentru Regele Mihai, europeanul care a stat zeci de ani la usa tarii lui, asteptand ca Europa sa-si vina in fire, acest moment reprezinta mult. O suma de idealuri pentru care a stat darz, neinduplecat, o serie de valori morale, crestine sau democratice, pur si simplu, par astazi solid si ireversibil instalate in viitorul romanesc.

In aceleasi zile ale Saptamanii Mari, insa, romanul plangea cu celalalt ochi, intr-o emotie ce iesise in strada, pentru cei trei tineri ziaristi rapiti in Irak. Iar in vestul si sud-vestul tarii, apa distrugea, din nou, gospodarii si rosturi ale oamenilor.

Cu astfel de simtaminte, diametral opuse, in suflet, Regele se pregatea sa petreaca un Paste ca oricare altul, dar atat de diferit de celelalte. In curand se vor implini saizeci de ani de cand soldatii romani, al caror comandant era in 1945, au murit pentru eliberarea unor teritorii asezate dincolo de pamantul romanesc, spre Europa care trebuia eliberata. Tot tineri si ei, tot europeni si ei, luptand tot in numele unui ideal de libertate si democratie europeana.

De ce este emotionant ca Regele, ajuns la 83 de ani, merge, pas cu pas, pe urmele tinerilor lui soldati de atunci, pentru a pune flori la mormintele lor? Pentru ca tinerii care mor pentru tara lor sunt eroi? Pentru ca destinul regelui este unul nefericit? Pentru ca Regele Mihai inseamna suferinta si bunatate? Pentru ca Romania are nevoie de motive de mandrie europeana? Pentru ca generatia computerelor are si ea nevoie de gesturi inefabile? Da, toate acestea, la un loc, or fi adevarate. Dar mai exista un motiv: acela ca Europa de azi, simbolizata splendid de constructia Uniunii Europene, garnisita cu institutii functionale si stabile, cu principii limpezi si puternice, are si ea nevoie, ca orice alta institutie a lumii de azi, de lideri. De individualitati care, prin aportul lor, ofera institutiilor pe care le reprezinta, de orice esenta ar fi ele, sansa unui pas inainte. Chiar daca nu au putere politica, chiar daca nu sunt in mijlocul masinariei deciziilor, chiar daca instrumentele lor de modelare sau de manevrare a momentului nu sunt cele uzuale ei au, totusi, rolul lor. Iar Regele Mihai este unul din acesti lideri fara cauza imediata.

Prin hotararea lui, prin rabdarea lui nemarginita in fata atator descreierari, nedreptati si a atata marlanie romaneasca durabila, prin seninatatea lui simpla, prin bunatatea si frumusetea lui, prin adancimea credintei lui, acest om merita sa stea alaturi de Nelson Mandela, de Papa Ioan Paul al II-lea sau, inca, de “constructori” precum Juan Carlos al Spaniei sau Hussein al Iordaniei.

Uitandu-ma, in fiecare zi a acestor ultime luni incarcate de dinamism si contradictie, la Regele Mihai, ma conving, din ce in ce mai mult, ca prezentul si viitorul lumii europene si euro-atlantice, deci si ale Romaniei, stau sub semnul personalitatilor, al liderilor, al modelelor, mai mult decat sub semnul institutiilor, oricat de solide si de coerente vor fi, cu siguranta, ele.

Sambata 30 aprilie ne-am suit, cu totii, in masini, de la Palatul Elisabeta, cu destinatia Craiova. Sunt mandru. Pentru ca, fata de vizitele noastre NATO din 1997 si 2002, vizita aceasta de la Craiova si Savarsin, din Slovacia, Cehia si Rusia, este o impletire de initiative si idei ale Casei Regale cu sustinere si logistica din partea autoritatilor romane. Dupa trei ani in care am muncit zi de zi, efectuand sute de angajamente de-a lungul si de-a latul tarii, al continentului si al lumii, sustinand cauza romaneasca si interesele fundamentale, perene, ale Romaniei, acum ma aflu, in drum spre Paste si spre Memorie, alaturi de doisprezece oameni, reprezentand Casa Regala si Guvernul Romaniei, pentru o cauza comuna: Europa, mandria noastra, istoria noastra, Armata si Biserica noastra, sacrificiul si trecutul nostru, angajamentul si viitorul nostru. Iar faptul ca vorbim cu totii intr-un singur glas este nepretuit.

La Craiova, orasul in care aproape ca nu exista colt in care sa nu fie vreo cladire istorica ridicata in vremea regelui Carol I, singurul oras din tara care are zugravit, in fresca, semnul Hohenzollernilor pe peretele Universitatii, am petrecut noaptea de taina a Invierii. O multime de oameni statea tacuta in intunericul noptii, in parcul din jurul catedralei mitropolitane, in fata careia gazdele alcatuisera un altar in aer liber. O atmosfera de Garcia Marquez, cu ceva din Mircea Eliade. Mii de lumanari la miez de noapte, glasul mitropolitului Teofan, oameni discreti, cu priviri curioase si invaluite de bucuria cuminte a momentului.

Inainte de slujba, ca si in dimineata de dupa, ne-am intalnit cu autoritatile orasului si ale judetului, cu oameni de afaceri si cu ziaristi. Inainte de plecare, Regele a vizitat Batalionul 26 “Neagoe Basarab”, cel care a dat in ultimii ani o multime de ostasi romani pentru misiunile din Afganistan, Irak, ca si din Albania, Kosovo, Bosnia si altele. Ei au ascultat cu ochii in lacrimi mesajul tremurat al regelui, pentru militarii aflati in teatrele de operatii. Regele i-a ascultat cu luare aminte si cu lacrimi in ochi pe ei, cei care fac astazi ceea ce faceau soldatii regelui ieri: tineau Romania pe harta.

In a doua zi de Paste, la Savarsin, au venit pe peluza din fata castelului zeci si zeci de oameni, de toate varstele, de la Arad si Lugoj, de la Timisoara si Savarsin. Tinerii au cantat si recitat muzica si versuri religioase, cineva a venit cu un bust al regelui de cand era tanar, ziaristii au consemnat vizita ce va incepe maine pe urmele soldatilor romani din 1945, Regele a urat “Hristos a Inviat!”, apoi toata lumea a ciocnit oua rosii. Dupa-amiaza am mers la o familie din sat, impreuna cu primarul, unde am baut cafea, am mancat cozonac si oua si am vorbit despre razboi cu bunicul gazdelor noastre, ranit pe frontul cehoslovac, la Brno, in 1945.

Am ajuns, dupa 600 de kilometri, condusi de rege, uneori prea repede, la Bratislava. La ora 16, la Palatul Prezidential, Excelenta Sa domnul Ivan Gasparovic si doamna Gasparovica primeau pe Majestatile Lor. Ca in orice democratie care se respecta, in capitala Slovaciei, in salile aurite cu candelabre de cristal ale Palatului prezidential, ritualul era un contrast de tehnologie si sublim: printre soldatii in uniforme colorate de ceremonie se miscau brownian tineri cu camere de luat vederi, microfoane, cabluri si intrebari incisive. Presedintele Slovaciei a adus un vibrant omagiu regelui si i-a multumit pentru ce a facut pentru Slovacia si pentru Europa.

Seara, la ambasada Romaniei, pe langa o multime de personalitati din societatea civila si Corpul Diplomatic, ziaristi, intre 20 si 30 de ani au venit, unul dupa altul, sa afle despre continentul lor, despre parintii si bunicii lor, de la singurul sef de Stat european beligerant in viata. O domnisoara de la Associated Press a intrebat cum este sa stii ca esti singurul sef de Stat al acelor vremuri, care mai este in viata. Regele a raspuns ca nu se gandeste la asa ceva. Apoi, ea a intrebat: “Aveti un anume mesaj pe care ati vrea ca tinerii sa-l primeasca de la Majestatea Voastra”? Regele a raspuns: “Nu am nimic sa le spun in mod special. Mai bine ei sa ma intrebe si eu sa le raspund.”

La Banska Bistrica, in acordurile imnurilor de Stat roman si slovac, doua natiuni europene si-au pus inimile si memoria impreuna, pentru a omagia ceea ce este european in ele: nu criterii, nu date limita, nu teme facute sau nefacute acasa, nu cifre, nu declaratii, ci valori comune: curaj, sacrificiu, democratie, vise, drepturile omului, mandrie de a fi european si crestin, respectul pamantului bunicilor si strabunicilor, atasamentul fata de tara si libertate, mai ales, libertate. Mai apoi, la Zvolen, Regele a pus o coroana de flori la Cimitirul Central al Armatei Romane, loc ce cuprinde mormintele a 13.000 de ostasi romani.

Astazi, 4 mai 2005, cand o Romanie intreaga sta cu sufletul la gura de emotie si spaima pentru viata celor trei tineri ziaristi capturati in Irak, abia astazi putem sa ne imaginam ce a fost in sufletul regelui si al generatiei lui atunci cand unsprezece mii de tineri mureau, pe campuri straine, pentru a pastra Europa intreaga si libera.

In multe randuri, intrebarea gazdelor care a venit catre Regele Mihai, in timpul acestui periplu, in care Regele a venit sa aduca aminte, nu sa-si aduca aminte, a fost: “Cand ati venit la noi, ultima oara?” Raspunsul vine, de fiecare data, discret si zambitor: “Acum saizeci si opt de ani, in 1937”. In vremea aceea, Regele facuse de doua ori, in 1936 si in 1937, doua vizite oficiale in Cehoslovacia, insotind, ca Principe Mostenitor, pe tatal lui, Carol al II-lea. Si Regele continua, fara sa i se puna o noua intrebare: “Benes era, oarecum, prieten cu noi. L-am cunoscut si pe Masaryk, era… in fine, o personalitate.”

Cei de astazi ar numi rabdarea regelui roman “soft power”. Fie si numai pentru constanta si rabdare, Regele Mihai poate fi numit un lider actual. In timp ce stra-unchiul lui a “construit”, in tara, timp de 48 de ani, Regele de astazi a “asteptat”, in afara tarii, 48 de ani. Este, si acesta, un fel de a dura: sa nu te clintesti din convingerile tale si sa astepti, cinci decenii, ca Europa sa se lepede de descreierati.

Dar, daca rabdarea si constanta unui lider sunt calitati personale, rezistenta lui, in decenii, se numeste altfel: continuitate. Iar continuitatea nu este o calitate personala a regelui, ci un fundament national si un instrument european, pentru Romania.

Regele Mihai paseste simbolic, de la Craiova si Savarsin la Bratislava, de la Zvolen la Kromeriz, de la Brno la Praga. Aceste locuri sunt astazi parte a aceleasi familii a natiunilor demne si libere, iar Regele este unul din modelele acestei familii. Ce mult s-a schimbat lumea europeana! La inceputul anilor ’60, liderii comunisti de la Bucuresti trimiteau in Occident un mesaj in care spuneau ca aveau “destula rabdare sa astepte sfarsitul biologic al regelui Mihai.” Peste 40 de ani, “rabdarea” lor a dat un rezultat exact opus: in anii 2005 si 2006 se fac ultimele retusuri la indepartarea urmelor Cortinei de Fier.

Intorcandu-ne la spatiul european pe care Regele in parcurge pas cu pas, localitate cu localitate, spre a aduce aminte despre aportul nostru la libertatea europeana, as vrea sa va reamintesc unele din “criteriile” europene pe care noi, romanii, le-am implinit, inainte ca ideea vizionara a “Comunitatii europene a carbunelui si otelului” sa se fi nascut macar: dupa 23 august 1944, Romania a avut 175.000 de soldati morti, raniti sau disparuti, in lupta pentru eliberarea Ardealului de Nord, iar apoi a Ungariei, Cehoslovaciei si Austriei.

Pentru ca astazi suntem in Republica Ceha, iar ieri eram in Slovacia, sa amintim ca soldatii romani care au murit, au fost raniti sau au disparut in Cehoslovacia anului 1945 se ridica la 66.000. Numai cifra certa a celor morti se ridica la 15.000. Romania a avut un rol esential in luptele din sudul Moraviei. Unitati inaintate au ajuns pana la Humpolec, la numai 80 de kilometri de Praga. Un numar de localitati din sudul Moraviei au fost eliberate exclusiv de armata romana. Martorii acelor lupte vorbesc inca si astazi despre “armata regala romana” si subliniaza omenia cu care soldatii regelui Mihai au tratat populatia autohtona, de comportamentul demn si civilizat al comandantilor. 1569 de soldati romani au cazut la Brno.

Timp de mai multe decenii, tinerii romani care si-au dat viata pentru un surprinzator de actual ideal european, au fost numiti “militari din alte tari”. Ca ofiter al armatei romane si ca membru al Familiei Regale, ma inclin in fata clarviziunii sacrificiului lor si rog Europa de astazi sa nu mai uite niciodata de ei! Iar ca sa nu ne mai joace feste Memoria, putem lesne apela la internet si la tehnologia informatiei.

Intr-un fel, crucialul proces de largire a Uniunii Europene de astazi este implinirea victoriei din mai 1945. Iar devenirea continentului cunoaste, in anii nostri, un moment de o indescriptibila valoare istorica. In secolul al XVII-lea, cand “statul-natiune” devenea principalul actor si subiect al relatiilor internationale, nimeni nu i-a consultat pe europeni, sa vada daca isi doreau sa traiasca in entitati numite “state-natiune”. Au urmat cele mai cumplite razboaie din istoria omenirii si sistemului i-au trebuit peste trei sute de ani ca sa se stabilizeze, in forma pe care o cunoastem acum, la scara globala. Europa a “exportat” acest sistem lumii. Acum, Uniunea Europeana este proiectul “post-modern”, suprastatal, avansat institutional, pe care Europa il ofera lumii. Multi europeni nu il inteleg, unii nu il agreeaza, important este ca in zilele noastre nu mai moare nimeni, opunandu-se lui. Liderii europeni de astazi incearca sa clarifice, sub ochii nostri, visul european, iar popoarele europene vor da consistenta visului, pana la finalul secolului acestuia.

Daca privim astfel lucrurile, ceea ce soldatii nostri au infaptuit, prin sacrificiu, in 1945, va avea reverberatie si inteles pe tot parcursul secolului al XXI-lea. Iar Regele lor, Mihai I, ramane un lider pentru Mileniul III.

Am ajuns la Kromeriz in dimineata de joi 5 mai, la exact 60 de ani de la eliberarea orasului de catre Armata Regala romana, la 5 mai 1945. Am mers direct la Monumentul Ostasilor Romani, din centrul orasului unde, in prezenta primarului orasului si a autoritatilor locale, a ambasadorului Romaniei si a reprezentantilor armatei cehe, a veteranilor si a unei delegatii din Ramnicu-Valcea, Regele a depus o coroana de flori, in sunetele imnurilor de Stat ale tarilor noastre, Romania si Republica Ceha. Am vizitat apoi Castelul Arhiepiscopal, o alta constructie istorica, salvata de la distrugere de armata romana.

La Cimitirul Central din Brno, in dupa-amiaza de 5 mai, a avut loc o ceremonie militara, in fata Memorialului ridicat, de curand, in cinstea soldatilor romani, cu concursul direct al Ministerului ceh al Apararii Nationale. Ceremonia militara a fost urmata de o sfintire oficiata de Inalt Prea Sfintia Sa Serafim, mitropolitul ortodox roman al Europei Centrale si de Nord, care a avut alaturi pe arhiepiscopul Krystof al Boemiei si pe arhiepiscopul Simeon al Moraviei. A luat parte seful Statului Major General al armatei cehe, generalul-locotent Pavel Stefka, pe care am avut placerea sa-l intalnescu in septembrie trecut, in cadrul vizitei pe care am efectuat-o in Republica Ceha. Generalul Stefka a avut un aport hotarator la desavarsirea lucrarilor de constructie a Memorialului. Au mai fost prezenti dl Stanislav Juranek, guvernatorul Regiunii Moravia de Sud si consulul general al Federatiei Ruse. Au rasunat, din nou, imnurile de Stat ale tarilor noastre.

Vineri 6 mai, ne-am intalnit la Hrad cu doamna Livia Klausova, sotia presedintelui Republicii Ceha. Am vizitat Hrad, apoi ne-am deplasat la Ministerul Apararii Nationale, unde gazda noastra a fost ministrul Apararii Nationale, domnul Karel Kuhnl. Ministrul Kuhnl a oferit Regelui Mihai cea mai inalta distinctie a armatei cehe, “Crucea de Merit” clasa I, multumind lui si armatei romane pentru sacrificiul din 1945 si trecand in revista meritele personale ale Regelui, de-a lungul anilor Razboiului Rece si dupa 1989.

In continuare, am vizitat Ministerul Afacerilor Externe, unde Majestatile Lor au fost oaspetii ministrului ceh de Externe, Excelenta Sa domnul Cyril Svoboda.

In timpul vizitei la Praga, Regele Mihai s-a intalnit cu membrii asociatiei “The Prague Society for International Co-operation”, cu reprezentantii romanilor din Praga si cu un mare numar de ziaristi cehi si straini.

Asa au aratat cele saptezeci si doua de ore petrecute in Republica Ceha. Pentru cei de aici, Regele Mihai nu este numai comandantul suprem al uneia din armatele care i-au ajutat sa fie victoriosi in fata propriei lor istorii. Regele roman mai este si reprezentantul unei familii de prieteni ai cehilor, un admirator si apropiat al lu Jan Masaryk, garant al libertatii cehe si simbol al democratiei acestei natiuni; iar unii cehi isi mai aduc aminte ca tot Regele Mihai este cel care a intervenit personal pentru salvarea atasatului militar ceh Heliodor Pika, din mainile Garzii de Fier, in 1940. Bilantul comemorarii de astazi este nu numai glorios, dar si vast: in aprilie-mai 1945, armata romana a eliberat de sub ocupatia germana orasele Velehrad, Kyjov, Bzenec, Kromeriz, Hulin, Valasske Klobouky, Kojetin si zeci de localitati mai mici din Moravia, ajungand pana la Humpolec si Havlickuv Brod, in Boemia de Est.

Dar Romania, in toata istoria ei din secolul al XX-lea, a fost o prietena a Cehoslovaciei, inca de la independenta acestei tari si de la stabilirea relatiilor diplomatice dintre noi, in 1920. Relatia esential “europeana” a continuat in epoca interbelica, apoi in 1945, culminand cu anul 1968, cand natiunea romana, in intregimea ei, a stat cu sufletul la gura pentru destinul cehoslovacilor. Dupa 1989, atat in drumul nostru catre NATO cat si in cel catre Uniunea Europeana, Cehia a stat prieteneste alaturi de noi. Asa cum modelul relatiei dintre Romania si Republica Ceha este un argument pentru visul Europei unite, tot asa Regele Mihai, prin prezenta lui, este un “aspect” al identitatii romanesti si europene.

O tanara ziarista ne intreba azi dimineata ce rol va avea regalitatea in secolul al XXI-lea, in Europa? Poate ca raspunsul ar fi: “contribuitor la identitatea continentala.”

Regele a marturisit public surpriza de a fi fost invitat la Moscova, de catre presedintele Vladimir Putin. Totodata, oameni de presa si specialisti in politica si-au manifestat surpriza sau retinerea fata de faptul ca Regele a raspuns invitatiei. Este, de aceea, nimerit sa vorbim despre acest gest. Nu este prima oara, in ultimii opt ani, in care anumite gesturi surprind pe rege, iar atitudinile lui surprind pe altii. Mai intai, Regele nu este un om politic. Asadar, gesturile lui nu trebuie cantarite cu balanta oportunitatilor, prin prisma ocaziilor, nici nu trebuie evaluate in functie de preferintele politicienilor sau de ceea ce ii este placut opiniei publice sa auda. Regelui, intoarcerile iscusite din condei nu ii spun nimic. Facutul cu ochiul, nici atat! Loviturile de teatru mestesugit pregatite nu il clintesc din loc. A lasat sa treaca ocazii istorice, daca acestea nu corespundeau credintelor lui. Un exemplu ar fi in decembrie 1989, cand a refuzat sa vina la Bucuresti, spunand: “Nu este drept sa profit de ceea ce se intampla la Bucuresti. Tinerii romani nu au murit pentru mine”.

Asadar, de ce a acceptat Regele invitatia presedintelui Putin de a merge la Moscova? Intelesurile unui astfel de gest necesita mai mult de o fraza. Iata-le:

Sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial reprezinta mult pentru destinul popoarelor europene si al intregii umanitati, mult mai mult decat suferinta individuala sau nationala. Semnificatia lui are reverberatii in secolul al XXI-lea cand, sub ochii nostri, victoria din 1945 devine cu adevarat “eliberare”, prin stergerea urmelor Cortinei de Fier.

Cincizeci de milioane de oameni au murit, intr-un carnagiu care, ca si cel din 1914-1918 ramane, esentialmente, o suferinta de neinteles. Este absolut necesar ca acest fel de lucruri sa nu se mai repete niciodata. Doua incercari de sinucidere ale continentului european ajung!

Romania a participat cu toate efectivele militare si resursele materiale la victoria din 9 mai 1945. Efortul romanesc a fost, istoric vorbind, un gest de solidaritate europeana. El are, in anii de acum, cand angajamentul nostru in fata Europei este ferm si durabil, un inteles aparte. In 1945, ca si dupa 1989, efortul nostru a fost indreptat impotriva ideologiilor totalitare si a consecintelor lor, straine valorilor romanesti. Iar pentru acest mesaj transmis, la Moscova, Europei si lumii intregi, Romania are un sol mai “varstnic” decat chiar NATO si Uniunea Europeana.

Prin prezenta Regelui si a presedintelui Traian Basescu la Moscova, Romania spune ca, dupa ce a platit pretul celor doua boli grave ale Europei secolului al XX-lea, fascismul si comunismul, este perfect capabila sa stea alaturi de familia natiunilor libere si demne, in lupta impotriva noilor amenintari ale lumii: terorismul international, noile linii de divizare a lumii, saracia, distrugerea mediului ambiant, ca si alte sfidari care ameninta securitatea populatiilor lumii.

Romania este parte din familia europeana in eforturile de pace, securitate si cooperare regionala, pentru democratie, libertate si prosperitate, stabilitate, buna guvernare si domnia legii, astfel incat sa nu mai poata fi posibila vreodata politica de dominatie si agresiune. Regele Mihai a continua sa sustina aceste principii in timpul Razboiului Rece, cand marile capitale europene l-au ignorat aproape complet.

Regele Mihai cel decorat si, apoi, exilat vrea sa mai spuna, prin prezenta lui la Kremlin, alaturi de liderii lumii de astazi (de la presedintele rus si cel american, la cancelarul german si presedintele francez, de la prim-ministrul italian la presedintele chinez), ca tarile noastre au nevoie de construirea si dezvoltarea unor raporturi moderne de cooperare economica, culturala si de aparare. De asemenea, ele au nevoie de un parteneriat pragmatic, de dialog de substanta, de intelegere profunda a tot ceea ce ne caracterizeaza pe fiecare in parte si pe toti laolalta. In rest, “a ierta nu inseamna a uita.”

Prezenta regelui Mihai in locul in care, poate, nu s-a gandit niciodata ca va ajunge, mai inseamna cateva alte neinsemnate lucruri: ca viata este adesea mai inventiva decat fictiunea, ca traim vremuri proteice, ca “nimic nu se pierde niciodata”, ca umanitatea are nevoie de modele si de ritual, ca mandria, iubirea, increderea si puterea exemplului sunt notiuni care stau bine alaturi de cinism, internet si CNN.

Nu stiu cate momente istorice va mai avea Regele Mihai in anii care i-au ramas de trait, dar un lucru este sigur: cei peste saptezeci de ani de abnegatie fata de natiunea care l-a facut rege au meritat sa fie traiti. Iar noi, cei care ne-am intersectat cu lumina lui, vom avea de dat socoteala pentru fiecare moment de lasitate, uitare sau ingratitudine cu care l-am tratat, cu sau fara voia noastra.

Daca acest om a avut puterea sa se intoarca, in anul 2001, la Palatul Elisabeta, locul unde a semnat abdicarea fortata, daca omul acesta a avut puterea sa mearga la Kremlin la 9 mai 2005, atunci noi toti avem obligatia de a ne face un examen scurt de constiinta: sa recunoastem tot ce am facut rau fata de Regele Mihai, ca si tot ce am fi putut face bine si nu am facut pentru el. Astfel, ne va fi mai usor sa fim romani, dupa ce el nu va mai fi.