Buzau

Am plecat alaltaieri, marti 14 octombrie, la ora 7.45, catre Buzau. Am inceput o vizita de doua zile in judet, incluzand municipiul capitala si localitatile Ratesti, Patarlagele si Cislau, precum si doua manastiri. Fiindca vizita a fost plina de intalniri cu oameni, locuri si evenimente, pagina aceasta de jurnal va fi presarata cu mai multe imagini ca de obicei.

La ora 10, la sosirea in municipiul Buzau, soarele stralucea, iar temperatura de 25 de grade Celsius dadea impresia de primavara. La Colegiul Agricol erau in gradina sute de elevi veniti sa ne intalnim. Am trecut prin fata lor, am schimbat cateva cuvinte, apoi am intrat in sala lor de mese, unde alta suta de elevi venisera sa stam de vorba. Am petrecut impreuna aproape o ora, am vorbit despre importanta scolilor de arte si meserii, despre profesiile agricole, despre potentialul natural, ecologic, turistic si cultural pe care comunitatea buzoiana il are. Este al treilea colegiu vizitat la Buzau, dupa cele de la Hasdeu si Spiru Haret. In Colegiul Agricol invata 100 de copii veniti de la tara, din cei peste 1000 de elevi din mediul urban. Este un detaliu insemnat, avand in vedere ca in Romania copiii din mediul rural ocupa 2% din locurile din invatamantul romanesc.

Directorul si profesorii au fost foarte primitori, bucurosi de vizita si m-au invitat sa vad locuri pe care le-am privit cu interes si placere: bucataria scolii, atelierele de mecanica, laboratoarele de patiserie si, desigur, cancelaria profesorilor. Avand in vedere traditia in patiserie si foietaje a buzoienilor, cred ca ar fi o idee buna invitarea celor mai buni 3-4 elevi la Palatul Elisabeta, pentru a pregati aceste bunatati, in mod demonstrativ, unor personalitati europene sau internationale care ne vor trece pragul in viitor.

Am mers la muzeul Episcopiei Buzaului si Vrancei, un edificiu construit cu mai bine de 150 de ani in urma, inainte de Unirea Principatelor. A fost initial seminar teologic, astazi este muzeul religios al locului si pune impreuna opere de arta crestin-ortodoxa de prima calitate.

Pentru prima oara in viata am vizitat vulcanii noroiosi din Buzau, un fenomen natural destul de neobisnuit si spectaculos. De fapt, initiativa Asociatiei Literare „R.A. Libris“ de a ma invita pentru doua zile in judetul Buzau a avut in vedere prezentarea tuturor atu-urilor culturale, naturale, educationale si turistice ale locului. Foarte buna idee. Este singura modalitate de a face cunoscuta si iubita o comunitate, indiferent cat de mare ar fi activitatea sa economica ori politica, indiferent cat de conectata ar fi administratia ei locala.

Exemplul Buzaului este evocator: desi somajul este aproape de zero, investitiile mari au ajuns in municipiu si in judet, iar problemele de infrastructura de baza ale urbei au fost rezolvate, ramane un tezaur intreg de natura, traditii, ospitalitate, cultura de exploatat in sens european. Turismul cultural, religios si de placere raman inca in faza de proiect. Talentul oamenilor, datator de mandrie dar si de prosperitate si conectare, mai are inca nevoie sa fie incurajat.

Urmatorul popas a fost la Seminarul teologic monahal din comuna Ratesti. Acolo studiaza tinere care doresc sa imbratiseze viata monahala sau doresc sa predea religia in scoli. Vizavi de scoala se afla manastirea Ratesti, unde am vazut o biserica si un mic muzeu cu valori inestimabile. De altfel, tot Buzaul este influentat artistic si religios de personalitatea pictorului Tattarescu, un nativ al locului si un prolific artist, care a studiat in Italia si a innobilat multe dintre bisericile romanesti.

Am mers apoi la studiourile TV Buzau, unde m-am reintalnit cu jurnalistii pe care i-am cunoscut cu doi ani in urma, atunci cand televiziunea a fost infiintata.

Am vizitat in continuare Muzeul municipal de Arta, care are o colectie impresionanta de tapiserii. In plus, doua familii de buzoieni, cu cariere diplomatica si artistica prestigioase, au decis sa doneze muzeului vaste colectii de pictura, sculptura si obiecte de arta.

In sala Teatrului Gheorghe Ciprian am asistat la un spectacol de poezie si muzica al copiilor, elevilor si tinerilor din intreaga comunitate buzoiana. Stangaci sau emotionati, curajosi sau cu aplomb, ei au desfasurat trei ore de efervescenta creatie scenica, fiecare cu autenticitatea lui. Buzaul are o anume vigoare culturala, multa pasiune si adesea maiestrie. Artisti consacrati, plecati de aici, vin acasa cu generozitate, dand o incurajare celor aflati la momentul in care au nevoie de ea.

Am petrecut seara in compania edililor orasului, carora le-am multumit pentru momentele de instinct al binelui, de sens al constructiei, de bun-simt si de spirit de raspundere pe care le-au impartasit cu mine.

Am stat peste noapte la una dintre cele mai frumoase manastiri din zona, numita Ciolanu, dupa dealul pe care este asezata si dupa numele boierului care a investit-o cu o mare parte a averii sale.

Intreaga zi de miercuri 15 octombrie a fost dedicata localitatilor rurale ale zonei. Nu este posibil de inteles o comunitate fara a cunoaste partile ei mai mici, mai izolate sau mai departate de centru. Ele au multe semne de mentalitate ramasa in urma, dar si multe semne de instinct, de bun-simt, de curatenie sufleteasca.

Am inceput cu o tabara de sculptura de la poalele unui deal, numita Magura, abandonata dupa anul 1990. Este un loc unde s-a dezvoltat mult arta pietrarului, datorita usurintei de a modela roca locului. Evident, acest lucru nu mai intereseaza pe nimeni astazi.

Am continuat cu orasul de 10.000 de locuitori numit Patarlagele, unde am intrat intr-un magazin inaugurat chiar astazi. Am remarcat ca, dintre produsele expuse, cel mult 10% erau de la laboratoare sau fabrici locale, de la bucatari sau patiseri privati.

Am vizitat primaria si m-am intalnit cu membrii consiliului, cu primarul si cu vice-primarul. Am parcurs pe jos strada mare, apoi am vizitat liceul orasului, care are o suta de ani vechime si poarta numele unui profesor eminent al locului. Am intalnit profesori si elevi, de la cei de sapte ani pana la cei din ultima clasa de liceu.

Localitatea are 5,000 de locuitori, plus inca o data pe atatia locuitori ai satelor arondate ei. In acest mediu urban exista o sala de sport. Daca in orasele mari ale Romaniei ar fi cate o sala de sport pentru fiecare 5,000 de locuitori, la Iasi, de exemplu, ar trebui sa existe un numar de 70 de sali de sport publice, scolare sau universitare.

Am mers in continuare in comuna Cislau, care are doua locuri ce merita vazute: herghelia de cai pur sange englez si pastravaria. Ambele sunt conduse cu dibacie si daruire, dar ambele sunt companii de stat. Mai ales in cazul hergheliei, aceasta aduce limitari dezvoltarii ei.

Caii hergheliei sunt apreciati in tara si chiar in afara ei. Sunt aici oameni care fac tot ce pot pentru a mentine calitatea muncii lor. Dar nu este posibil de facut competitie fara parteneriat privat. Cresterea unui cal este un lux, oriunde in lume. A lasa in baza buzunarului statului asemenea indeletnicire este absurd. Exista in lume companii internationale, federatii, cluburi influente care ar putea oferi parteneriatul lor hergheliilor noastre. Suntem pe cale de a risipi o importanta avere, nu numai materiala, ci si spirituala. Este un exemplu tipic de felul in care proprietatea de stat ucide creativitatea.

Proximitatea atator elevi, licee, scoli, nu aduce nici un beneficiu hergheliei, desi ar trebui sa aduca si ar fi un lucru util ambelor parti. Imaginati-va sute de elevi si copii venind sambata si duminica la Cislau, pentru a lua lectii de calarie, pentru a intelege si a invata sa iubeasca acest animal exceptional. Romania a fost tara cailor. Se pare ca nu ne mai aducem aminte de aceasta.

Orele de calarie si spectacolele duminicale ar aduce venituri remarcabile, daca ar fi aici cineva care sa gandeasca economic, liber, creator. Am vazut acest fel de activitate peste tot in Franta, Anglia, Spania. Cei de la herghelie sunt doar specialisti in cresterea cailor, iar statul nu este un “om de afaceri”. Cine sa le spuna acestor oameni ca sta in mana lor, fara mare efort, sa obtina mult mai multi bani, conditii mult superioare pentru cai si sa ofere comunitatii un lux la care nici parintii, nici copiii nu viseaza macar, acela de a calari? 75% din copiii oraselor Romaniei se joaca pe asfalt, in tarcuri ingradite cu plasa de metal. La herghelia de la Cislau miroase a fan si ciripesc pasarele, dealurile sunt sub ochii calaretului, soarele straluceste, iar 170 de cai asteapta sa avem nevoie de ei.