Regalitatea si democratia-spectacol

Motto:
“Opusul stiintei nu este teologia ci, mai degraba, politica.”
John Carey*

Pentru urmatoarele sapte zile, voi dedica fiecarei pagini de jurnal un subiect, din cele pe care le-am prezentat in sali de conferinta, in tara sau in lume, in ultimul deceniu. Incurajat de numarul tot mai mare de vizitatori ai blogului, as dori sa le ofer aceleasi ganduri si pareri pe care le-am oferit interlocutorilor din comunitatile vizitate.

Pe de o parte, lumea de astazi s-a impartit in datatori de lectii si primitori de lectii. Pe de alta parte, adesea, iresponsabilitatea este un fel de a te convinge ca esti liber, a fi respectuos inseamna a fi fraier, iar temperamentul este incurajat sa inlocuiasca bunul-simt, asa, ca exercitiu al libertatii! In luciul lumii noastre, pestrita si „geo-asezata“ pe un pamant democratizat in proportie de peste 60%, cu profunde miscari tectonice (la propriu si la figurat), realitatea lumii noastre oscileaza intre democratie-spectacol si acte de eroism, intre libertate galopanta si terorism, intre acte de coruptie (economica, psihologica, afectiva si morala) si gesturi vizionare.

Gandurile si aprecierile ce vor urma au fost prezentate, de la Timisoara la Iasi, de la Bucuresti la Izvoru-Muresului, de la Brasov la Galati, de la Craiova la Arad, de la Oradea la Tulcea, mai ales celor tineri si foarte tineri. Ele au fost insa auzite si la Parlamentul de la Helsinki sau la Chatham House de la Londra, la Institutul Francez de Relatii Internationale din Paris sau la Accademia di Romania de la Roma, la Waldorf Astoria din New York, la Bruxelles, la Ankara si la Tokio, la Istanbul, la Baku si la Universitatea Nationala de Aparare de la Washington, la Universitatea Harvard de la Boston, la New Delhi, la Bangkok sau Riga, la Haga, Stockholm sau Amman, la Montreal, Geneva sau Varsovia, la Universitatea Central-Europeana de la Budapesta, la Cracovia sau la Zagreb, la Liubliana, Neuchatel sau la Liège.

Vad stabilitatea ca pe un ideal obtinut nu numai prin prosperitate si domnia legii, prin buna guvernare si democratie liberala, prin conectare si cooperare, dar si prin valoarea invatamantului, prin respectul traditiei (respect care impune, intai, cunoasterea ei), prin incurajarea identitatii, a institutiilor fundamentale ale societatii si prin cultivarea puterii exemplului, a modelelor si a viziunii, ca factor de dezvoltare.

Vreau sa dau doua exemple paradoxale, unul despre viziune si regalitate, in absenta democratiei, altul despre democratia-spectacol.

Mai intai, despre regalitate si viziune, in absenta democratiei.

In martie 2005, vizita mea oficiala** de o saptamana in Emiratele Arabe Unite a fost, in acelasi timp, o poveste invaluitoare si o realitate ascutita. Sunt entuziasmat de experienta din Emirate, si aceasta pentru trei motive care nu au de-a face nici cu petrolul, nici cu prosperitatea.

Sa ma explic: prosperitate, stabilitate si dezvoltare economica crescande experimenteaza multe tari in Asia, asa cum au facut-o, in ultimele decenii, rand pe rand, mai toate tarile din Europa. Pe de alta parte, petrol au multe tari din regiune, unele cu mult mai mult decat Emiratele, dar prezentul lor este, de multe ori, dezastruos. Natiuni din preajma Golfului, cum ar fi irakienii sau kuweitienii, au trecut prin tragedii care le-au facut sa cunoasca infernul in stare pura. Iar petrolul nu numai ca nu le-a lipsit in acest timp, dar a fost chiar una din cauzele infernului.

Primul motiv de entuziasm este ca, in Emiratele Arabe Unite, se transforma in realitate, in ultimele trei decenii, un vis, un ideal, o viziune. Acest lucru a pornit de la seicul Zayed Al Nahyan al Emiratului Abu-Dhabi, un lider care nu se inscrie in standardele europene sau americane ale democratiei. Acest lider care ar primi, in mod normal, lectii de democratie de la multe tari si organizatii internationale, a dat fiecarui cetatean al natiunii lui o viata decenta, demnitate, viitor, scoli, institutii de cercetare, a adus turism, a creat servicii, a dezvoltat comert, industrie, agricultura, a initiat un sistem modern de securitate si aparare, a dotat mass-media cu cea mai sofisticata tehnologie, a inverzit coline de nisip, a irigat desertul si, mai cu seama, “a construit”. A construit autostrazi, cladiri ametitoare, a adaugat pamant tarii lui, prin insule artificiale durate in mare, a construit aeroporturi, universitati, zone libere de comert si multe altele. Astfel incat, la un moment dat, produsul intern brut pe cap de locuitor, in aceasta tara, se situa pe primele locuri in lume. Visul lui a pornit de la o realitate care ne-ar face pe noi, europenii de sud-est, sa rosim de jena: cu treizeci de ani in urma, Emiratele Arabe Unite nici nu existau. S-au format ca federatie la inceputul anilor ’70 si starea economica in care erau se prezenta intr-un fel greu de descris si aproape incredibil, privite cu ochii celor de azi. Este adevarat ca Europa de sud-est a trecut timp de jumatate de deceniu prin infernul comunist, insa a avut, in secolele al XIX-lea si al XX-lea, o pozitie incomparabil mai avantajoasa din punct de vedere istoric, identitar, religios, cultural, geografic si politic. Ce-i drept, seicul Zayed al Abu-Dhabi nu a fost singur in acest vis devenit realitate. Seicul Rashid al Dubai-ului, ca si ceilalti lideri ai celorlate Emirate au luat parte in aceasta constructie. Iar astazi, de pilda, seicul Mohammed bin Rashid din Dubai este autorul unor proiecte de o indrazneala care este comparabila cu cele mai mari recorduri mondiale din domeniu. Seicul Zayed a ales universitatea din Abu-Dhabi pentru a-si desavarsi educatia, la varsta de 68 de ani, ca student la o facultate tehnica. Timp de patru ani a mers, in fiecare dupa-amiaza, alaturi de colegii lui de la cursurile serale, ca un student obisnuit, in ciuda faptului ca era suveranul tarii si era aproape septuagenar. A absolvit cursurile universitare la varsta de 72 de ani, spunand ca nu este niciodata prea tarziu sa inveti. Faptul ca Emiratele deveneau mai erudite cu un om este mai putin important. Dar puterea exemplului, modelul pe care el in crea, prin acest gest, acestea sunt acte de dezvoltare durabila.

Al doilea motiv de entuziasm este ca experienta “emirateza” imi confirma teoria lui Fareed Zakaria*** cum ca democratia nu asigura automat libertate, prosperitate si stabilitate. Emiratele nu au democratie asa cum intelegem noi, euro-atlanticii, termenul. Dar stabilitatea si prosperitatea, ca si libera initiativa sunt nu numai vizibile, ci un “credo”. In acest timp, democratiile cele mai categorice si mai convinse ale lumii, experimenteaza destul de multe neajunsuri, crize economice, scaderi de popularitate, lipsa de securitate si, mai nou, o dramatica scadere a increderii populatiilor tarilor lor in liderii lor politici, in institutiile de stat si in partidele politice. Aceasta observatie nu vrea sa duca la concluzia ca democratia nu este buna sau ca ar trebui o alternativa la ea. Dimpotriva: nu exista alternativa la democratie, iar solutia pe viitor este “si mai multa democratie”****. Numai ca, pentru a contribui la dezvoltarea societatilor democratice, democratia trebuie sa evolueze ea insasi, sa-si elimine neajunsurile si sa se armonizeze cu celelalte realitati din societate pentru a putea restaura spiritul de raspundere, respectul pentru valori si moralitatea, ca si respectul regulilor comune de convetuire. Dar, mai intai, spiritul de raspundere. Entuziasmul meu nu izvoraste din bucuria ca democratia este imperfecta sau din faptul ca o tara nedemocratica este plina de succese, ci din constatarea, inca o data, pe terenul unei natiuni, ca “libertatea” si “democratia” sunt doua notiuni distincte, care nu au intotdeauna legatura una cu cealalta. Ca un facut, in timpul vizitei la Dubai, am vorbit cu sotia mea, principesa Margareta, la telefon si mi-a spus ca a fost blocata in aeroportul din Frankfurt timp de mai bine de patru ore, fiindca traficul aerian era oprit din cauza vizitei presedintelui Bush la Berlin. Toata lumea stie ca deplasarile presedintelui Statelor Unite ale Americii pun in miscare, ca un mamut, un numar imens de servicii speciale si echipament, o tehnologie, o energie si o cheltuiala financiara enorme. Tot acest sistem este greoi, ca orice obiect sau fenomen “mare”. Este o concluzie “fizica”, nu politica. Asadar, el imbraca forma unei vulnerabilitati, privit din unghiul de vedere contemporan despre securitate si aparare: orice este “greoi” si “mare”, nu este flexibil si iute, deci este vulnerabil. Acest lucru arata destul de contrastant din Dubai, unde circulatia este libera si flexibila, oamenii par linistiti, iar interesul pentru politica pare sa fie aproape de zero. Interesul se manifesta puternic in economie, cooperare, comert, informatie, cultura, IT, High Tech, computere, bunuri, moda, cultura, muzica, credinta, familie, odihna, confort si turism. Si, nota bene, vorbim de o tara araba, parte dintr-o lume aflata in criza, lumea musulmana: criza israeliano-palestiniana, la a carei prelungire de peste cinci decenii lumea euro-atlantica a contribuit din plin, criza irakiana si razboiul contra terorismului, plus pericolul terorismului nuclear. Poate ca trasatura cea mai epatanta a eficacitatii societatii Emiratelor de astazi este profesionalismul si pragmatismul. Petrolul aduce, poate, bani (desi, cum se vede, nu este intotdeaua asa), dar banii se mentin si se inmultesc cu pragmatism, seriozitate si un anume “simt al dezvoltarii”. Si, cu riscul de a ma repeta, acestea nu sunt apanajele democratiei, ci ale libertatii. Libertatea de a construi din proprie initiativa, libertatea de a contribui cu raspundere la mica ta parte din destinul colectiv al unei societati. Mi s-a parut ca oamenii acestia sunt orientati, seriosi si ca nu pierd vremea cu nimic din ce nu da rezultat material, cultural sau identitar.

In timpul uneia din intalnirile oficiale, un demnitar mi-a spus, referindu-se la galopanta dezvoltare economica, a infrastructurii, a presei si serviciilor publice din tara lor: “Noi protejam emotiile poporului nostru”. Ce parere aveti despre aceasta afirmatie? Ati auzit vreodata o astfel de propozitie rostita de vreun lider al unei tari membre a UE? In schimb, ceea ce auzim noi de la liderii europeni si transatlantici, ca si de la mass-media din tarile democratiilor liberale este, in general, ceea ce poporului ii place sa auda, nu ceea ce ii protejeaza emotiile.

Al treilea motiv de entuziasm este confirmarea, inca o data, a convingerii mele ca traim vremuri in care liderul, individul inspirat, poate ajuta comunitatea si societatea lui, uneori, mai mult decat institutiile pe care le reprezinta. Ma uit la drumul spectaculos al unor lideri ca papa Ioan Paul al II-lea, regele Hussein al Iordaniei, Lech Wallesa, seicul Zayed, Vaclav Havel, Nelson Mandela, regele Mihai si altii. Daca va uitati atent, desi foarte diferiti unul de altul ca personalitate si destin, toti provin din parti ale lumii care primesc zilnic lectii de zeci, daca nu sute, de ani incoace. Fiecare din ei, luati in parte, au facut pentru tara lor mai mult decat a facut institutia pe care o reprezentau. Mai mult, ei insisi, prin viziunea lor, prin curajul lor de a schimba mentalitati si de a sparge bariere, au transformat propriile lor institutii. Dupa fiecare dintre ei, societatea lor, tara lor, nu a mai fost aceeasi. In contrast, lumea vest-europeana a avut in ultimele decenii institutii remarcabil de stabile, dar despre care nu se auzea nimic notabil, fiind conduse, adesea, de personalitati mediocre.

Personalitatea care marcheaza societatea si istoria tarii ei nu este providentiala numai prin calitatile profesionale, ci si prin doua alte ingrediente sine qua non: o “viziune” (ceea ce nu are nimic de a face cu programul administrativ de guvernare) si “altruismul responsabil”, care trebuie sa exceada interesele de partid, de grup sau personale. Iscusinta fara orizont, fara ideal, ramane un exercitiu sterp de “masaj al eului”, care poate crea scoala de sagacitate politica, dar nu va da bunastare si demnitate, adica stabilitate si libertate, natiunii.

Nu scriu aceste randuri pentru motive politice sau fiindca vreau sa introduc noi viziuni in privinta drumului romanesc catre stabilitate si prosperitate. O fac pentru ca ma simt dator fata de Romania si fata de regele Mihai: daca nu as fi fost in dubla pozitie de membru al Casei Regale si de oficial imputernicit de Guvernul Romaniei, nu m-as fi bucurat niciodata de privilegiul de a cunoaste Emiratele, un mare succes mondial in economie si dezvoltare al ultimelor decenii. Ceea ce este important din aceasta poveste este morala ca viziunile si curajul pot muta muntii din loc, ca prosperitatea, demnitatea si o viata libera sunt date de spiritul de raspundere, de initiativa particulara, de sectorul privat, de noi instrumente de dezvoltare, si nu numai de politica si de democratie, ceva ce avem, din plin, de cincisprezece ani incoace.

Apoi, bunastarea, viata demna si libera si conectarea Romaniei la familia euro-atlantica a natiunilor demne nu le poate aduce numai NATO si Uniunea Europeana, prin invitarea noastra sa aderam la ele, ci mai cu seama noi insine, fiecare in parte. Numai ca prin “noi”, eu inteleg toate segmentele societatii romanesti. Responsabili de prezentul si viitorul Romaniei nu sunt numai Parlamentul, Presedintele si Guvernul, ci si mass-media, sectorul privat, societatea civila, armata si biserica, fiecare locuitor al cetatii luat in parte, inclusiv elevii de liceu, cei care de trei ani incoace ma uluiesc cu spiritul lor de raspundere si cu bunul lor instinct. Atunci cand se pierd ore in sir cu dezbateri gratuite la televiziuni, care nu gadila decat egoismul si setea de distrugere, cei care sunt responsabili nu sunt numai cei care raspund la intrebari. Mai sunt respnsabili si cei care pun intrebarile, si cei care le asculta. Aceste afirmatii nu-mi apartin. Ele mi-au fost “incredintate spre distribuire” de miile de elevi de colegii nationale si licee, pe care i-am intalnit in ultimii ani in Romania, in toate colturile ei. Acesti oameni de 15-17 ani, care vor fi raspunzatori de soarta tarii noastre peste douazeci de ani, au raspunsuri la orice intrebari. Si raspunsurile lor sunt simple, responsabile, sensibile si pertinente. Lor le pasa de integrarea europeana, lor le pasa de emotiile, de angoasele si de gandurile familiilor lor, ei sunt indiferenti la promisiuni amorale (uitate in momentul in care au fost emise), lor nu le place demagogia insalubra si nu au timp de pierdut cu critica a ceea ce nu trebuie sa te obosesti sa critici, ci sa schimbi.

Lor (si celor care cred ca ei) le trimit aceste randuri, afirmand ca patriotismul in mileniul trei se bazeaza pe dezvoltare, pe constructia de noi instrumente de progres, pe bunastare, pe demnitate, pe inspiratie si conectare, pe raspunderea personala.

Astfel vom fi de folos si familiei atlantice in care am intrat, si familiei europene in care vom intra. Ele insele sunt familii departe de a fi perfecte, iar prezenta noastra trebuie sa fie o infuzie de oxigen. Avem in Romania, in geografia ei, in istoria si traditiile ei, in cultura ei, in creativitatea ei, toate ingredientele pentru a face acest lucru.

Si acum, cateva vorbe despre democratia-spectacol.

Intr-o seara, vad la televizor fragmente dintr-o lunga emisiune cu un demnitar roman al anilor ‘70. Imi vine in minte, dupa vederea emisiunii, ca oamenii politici, ca si gazetarii sunt, in calitatea lor de actori ai democratiei-spectacol, “agenti ai prezentului.” Tot asa cum intr-o societate exista “agenti economici” sau “agenti culturali.” De aici si marele grad de complementaritate cu Casa Regala de la noi, care, de patru ani incoace, reuseste sa serveasca Romania fara sa se suprapuna peste politic, desi lucreaza intr-un sistem republican, iar angajamentele noastre sunt destul de “politice”.

Pentru ca regii si reginele, principii si principesele de azi (mai ales cei din Europa de sud-est) sunt, atati cati au mai ramas, “agenti ai viitorului”. Si ei sunt astfel nu datorita calitatilor lor, ci pur si simplu pentru ca institutia lor multiseculara nu ar rezista altfel, in democratia liberala. Este o constructie matematica, precum cea a copacului: pe cat este radacina de mare, pe atat este coroana de vasta. O radacina raspandita ca o retea de mii de brate (trecutul), obliga la o coroana vasta (viitorul), fara de care viata copacului nu ar fi posibila.

“Agentii prezentului” nu privesc spre trecut (cum nici alergatorii, la competitiile sportive, nu privesc in urma), dar nu privesc nici spre viitor (fiindca viitorul lor se masoara, iute si fragmentat, cu cicluri electorale, cu date-limita, cu perioade, cu recorduri). Oamenii politici expirati sunt “agenti ai trecutului”, vezi cazul fostului demnitar, urmarit de mine la televizor. Desi rezonabil si cu un discurs coerent, plin de precautii, cu ceva umor si cu iscusinta, fostul demnitar nu poate sa nu-ti dea fiori pe sira spinarii, atunci cand il vezi. Fiorii sunt, insa, insotiti si de un real interes in a-l asculta. Interesul vine din faptul ca “agentii trecutului” spun povesti pe care le gustam cu o atractie vinovata, iar fiorii vin din rememorarea unui sistem stramb, in care am fost parte, fara sa fim intrebati. Dar fiorii mai vin de undeva: din faptul ca personajul reprezinta “ceva pus deja in cutie”, un fel de cont incheiat cu un timp incheiat. Iar persoana care supravietuieste propriului timp este intotdeauna o aparitie ce infioara, oarecum. Asadar, fiecare timp are agentii lui. Pe cei ce reprezinta timpul prezent (politicienii si gazetarii) nu trebuie sa-i banuiesti de inconsistenta. Ei se subordoneaza unui sir faptic ce “surprinde”, se scrie acum si ale carui meandre te impiedica “sa vezi harta”, in ansamblu. Trebuie sa treaca zeci de ani ca prezentul sa devina o harta. Desi, uneori, “trecutul este ieri” (vezi respingerea de catre electorat a lui Churchill, atat de abrupta si de naucitoare, imediat dupa razboi, vezi pe aceea a lui de Gaulle, de catre francezi, vezi pierderea alegerilor de catre Walesa, vezi iesirea de pe scena a lui Gorbaciov si a epocii lui sau devenirea – subita (in 60 de zile) – a regelui Simeon, prim-ministru al propriei tari, etc.).

Ceea ce sperie in vremile noastre este lipsa de responsabilitate, ridicata la rangul de filosofie. Din motive care-mi scapa, libertatea si democratia sunt confundate cu dreptul de a fi iresponsabil si zgomotos. Faptul ca ai acces la orice domeniu nu inseamna ca esti specialist in orice domeniu, iar faptul ca fiecare aspect al vietii cetatii te priveste personal nu inseamna ca ai dreptul sa controlezi personal orice aspect al vietii cetatii.

Un fost functionar din sistemul Natiunilor Unite imi spunea, deunazi, ca il sperie “democratia-spectacol”, in care mitingurile de pe strada nu mai au rost, fiindca protestele si revendicarile se pot face la televizor, iar voturile pot fi modelate si trimise unde trebuie, de pe ecran. O emisiune de mare audienta poate face mai mult decat o campanie, de orice fel ar fi ea, iar fenomenul este ingrijorator chiar si atunci cand este facut intr-o directie buna. Fiindca puterea de a influenta cetatea trebuie sa fie direct proportionala cu cantitatea de responsabilitate institutionala pe care cel care exercita puterea ar trebui sa o aiba. Nu este deajuns sa te simti dator fata de cetate. Trebuie sa faci parte dintr-un sistem care sa te mentina responsabil. Iar aici nu democratia poate ajuta, ci libertatea, responsabilitatea si soliditatea institutiilor traditionale. Si cum nu poate exista un “Institut Pentru Inocularea Moralei” si nici o “Universitate de Fortare la Responsabilitate”, trebuie sa te bazezi pe autoritatea modelului si pe inspiratia si forta exemplului personal. Iar la acest capitol nu exista limite de participare: politicienii sunt si ei, ca si ziaristii, eligibili in aceste categorii. Atunci ei se transforma din “agenti ai prezentului” in “agenti ai viitorului” (exemple: Wodroow Wilson, Konrad Adenauer, J.F. Kennedy, regele Juan Carlos, Jean Monnet, luxemburghezul Werner, regele Mihai, Ioan Paul al II-lea, Vaclav Havel, Nelson Mandela si alte cateva nume, prea recente pentru a fi citate).

Fostul responsabil ONU se declara speriat de anomaliile pe care politica de astazi le produce la nivelul leadership-ului mondial. Liderul de astazi (politic sau de opinie) se pudreaza nonsalant in salile de machiaj ale televiziunilor, face concurenta lui Brad Pitt si schimba ideile, doctrinele si viziunile tot atat de des pe cat isi schimba camasile. De asemenea, adesea, el spune astazi contrariul a ceea ce a spus ieri, iar acest exercitiu nu il face sa se simta vinovat, ci indemanatic. Iar spectatorii democratiei-spectacol rad de se prapadesc acasa, in fata televizoarelor, de cat de bine le spune politicianul-vedeta. Si democratia-spectacol este completata armonios de liderul de opinie, editorialist sau militant civic, devenit la fel de celebru ca Pavarotti sau Madonna si care se intrece in a picta realitatea, zi de zi, la una sau mai multe maini, aparand la cate o televiziune sau mai multe si emitand cu certitudine si cinism, cu aroganta (uneori), cu agresivitate si cu nonsalanta, adevaruri absolute, din orice domeniu, care nu influenteaza numai vecinii lui de bloc, ci o natiune intreaga. Aceasta “democratie-spectacol” este o sursa serioasa de ingrijorare fiindca, desi inventiva si inteligenta, adesea purtatoare a unui punct de vedere seducator, ea nu vindeca democratia de slabiciuni, ci agraveaza neajunsurile deja existente ale democratiei. Ca si paradoxurile ei. Iar acest fenomen nu se petrece numai la Bucuresti, ci si la Londra, la Paris, la Bruxelles si, vai!, la New York. Fiindca a fi informat, inteligent si vioi nu inlocuieste calitatea de a fi responsabil si altruist.

In acest iures de informatie, de comunicatie si de confuzie, se intampla ca eroii sa fie pusi in aceeasi desaga cu infractorii. Si acesta este un aspect pe care nici o instanta serioasa a umanitatii (istoria, morala, patriotismul, spiritul de raspundere) nu-l poate tolera sau uita.

In contrast cu actorii democratiei-spectacol, eroii nu se uita la ceas si nu inchid sandramaua, fix dupa opt ore de lucru sau fix dupa patru ani de mandat. Vizionarii nu fac cariera la televiziune, nu se bat in sondaje de opinie, ci provoaca nasterea unor noi ere. Ei creaza state, dau mandrie unor multimi de oameni pe care ii transforma in popoare, construiesc, aduc pe lume institutii sau asteapta decenii ca tara sau continentul lor sa-si vina in fire.

Am credinta ca omenirea are nevoie si de internet si de Ioan-Paul al II-lea. Am convingerea ca Romania are nevoie si de 25.000 de euro pe cap de locuitor si de Carol I.

—————————

* ”The antithesis of science is not theology, but rather politics.” John Carey, “The Faber Book of Science”.

** Vizita oficiala a Principelui Radu a fost urmarea invitatiei de a vizita Emiratele Arabe Unite venita din partea Altetei Sale Seicului Abdullah bin Zayed al Nahyan, fiul fostului lider emiratez, ministru al Culturii si Informatiei al E.A.U. Principesa Margareta si Principele Radu l-au întalnit pe Seicul Abdullah al Emiratelor Arabe Unite la Madrid, cu ocazia ceremoniilor oficiale prilejuite de casatoria Altetelor Lor Regale Felipe si Letizia, Principele si Principesa de Asturia, în iunie 2004.

*** Fareed Zakaria este editorialist al revistei saptamanale “Newsweek” si redactor-sef al revistei saptamanale “Newsweek International”. Este un analist politic american de origine indiana si a scris o foarte apreciata carte intitulata “The Future of Freedom. Illiberal Democracy at Home and Abroad” (Viitorul libertatii. Democratia ne-liberala acasa si în strainatate), publicata de editura W.W. Norton&Company, New York, 2003.

****Ideea citata aici este dezvoltata de Fareed Zakaria în volumul numit mai sus.