Regina războiului de întregire

Oituz şi Bucureşti, în aceeaşi noapte, articol de Camil Petrescu

Publicat în Gazeta, 12 aprilie 1934, și republicat de Observator cultural în martie 2014

Ca în toţi anii, de 17 ani încoace, Regina războiului de întregire a petrecut noaptea învierii în zona frontului, în zona fostului front, a uitatului front din 1916-1917. E, de altfel, atît de mult de atunci şi oamenii noştri au memoria atît de scurtă…

… Şi anul acesta M.S. Regina a sosit vineri la 5 d.a. cu un tren regal în gara Oneşti de lîngă Tg. Ocna, asistînd seara la denie la biserica din Oneşti şi aprinzînd lumînări la mormintele din cimitirul eroilor

… Sîmbătă a serbat Învierea la biserica din Mînăstirea Caşin…

Între culmile împădurite de pe Văile Trotuşului e în timpul anului linişte şi oamenii cară lemne şi mînă vitele la păşune. Cei care au fost acolo, care s-au zbuciumat atît şi au privit în faţă cerul, moartea, pe Dumnezeu, cîţi n-au rămas acolo, s-au topit, şi-au alterat fiinţa, cum se sting candelele în care e prea puţin ulei.

S-ar fi crezut că Oituzul, care a fost un prag de netrecut, va fi, în ordinea morală, un prag de transcendenţă în marea prefacere sufletească de care avea nevoie acest neam.

În realitate, niciodată n-am fost mai mici sufleteşte ca acum. Dezbinaţi prin aprige dezbateri economice (moştenire, pe care o credeam mai uşoară, a războiului) pînă la inconştienţă şi turpitudine, gata să prăbuşim totul decît să ajungem la o formulă împăciuitoare, incapabili să organizăm ceea ce am recîştigat din marea pagubă milenară, nevolnici în grija de pregătire a viitorului, urzind prosteşte intrigi şi comploturi idioate, ne dovedim, iarăşi şi iarăşi, nedemni faţă de cei mai buni, care au plătit nu numai pentru toţi cei de azi, ci şi pentru cei de mîine.

Viaţa şi activitatea clasei conducătoare de acum nu e inspira tă din ordinea morală a celor care au dus războiul, acesta e blestemul zilei de azi. Regele nu are la îndemîna zelului său de orînduire pe urmaşii adevăraţi ai spiritului din tranşee, ci mafii de interese, îndîrjite, politicieni şantajişti, ambiţii înrăite, pretenţii nesăbuite.

Acelaşi cer uşor înnourat, ca o tristeţe, ca o teamă, ca o părere de rău, învăluia deci şi aceşti Bucureşti – pentru care nici însăşi clipa deschiderii sufletelor, în goliciunea lor ultimă, într-o noapte unică, nu mai e sfîntă şi nu dezarmează bestiali tatea imbecilă – şi măgurile împădurite, văile cu bolovani şi cu şiroaie, în care o Regină melancolică petrecea întrebătoare şi copleşită de amintiri.

Nevăzuţii ostaşi – ei care nu au dreptul să uite – vor fi fost desigur înduioşaţi şi vagul lor dezgust, o clipă, va fi devenit îngăduinţă tristă.

De altfel, pasionaţii aceştia – cu inimile prea mari – au emoţia facilă şi recunoscătoare.

Prin Martie 1917, după o iarnă de adevărată trădare din partea celor dinapoi, care îşi uitaseră apărătorii în tranşee luni de zile, cu mazăre cu gărgăriţe drept hrană, fără mantale şi cojoace în viscol, fără lopeţi de săpatul pămîntul, fără mîngăierea unor răvaşe (hîrtia era scumpă) care să le arate că nu sînt pierduţi sub nămeţi, ne-a venit, ca o solie de pe alt ţărm, al celor vii, ca nişte porumbei ai gîndului, cîte un mic pacheţel de fiecare ofiţer răpănos. A fost un prilej de duioşie care a împînzit toată zona aceea a morţii. Nu erau în fiecare din aceste mici ambalaje decît cîte un pachet de ţigări regale, unul de intime, şi cinci de caporal. Dar pe fiecare pacheţel ERA SCRIS NUMELE OFEŢE RULUI ŞI ADAOSUL: DIN PARTEA M. S. REGINEI… Fireşte, emoţia era puţin comică, fiindcă ştiam că totul fusese scris „la regiment“ dar era sentimentul prezenţei unui ordin, al unui rînd, era invocarea vagă, îndepărtată, transformată de mamă, de soră, suav feminin într-un lagăr de oameni amărîţi, păduchioşi, destinaţi obuzelor şi pămîntului. Sublocotenentul Tescaru, un mucalit de altfel, care nu mai fumase de la începutul războiului decît mahorcă, privea lung cutia galbenă, cu jumătăţi rotunjite care se îmbucau, de „regale“ şi fuma tot mahorcă.

Peste vreo săptămînă, cînd batalionul nostru era în rezerva regimentului, lîngă reţele, s-a dat ordin ca Tescaru cu compania lui de mitraliere să întărească un post înaintat, căci Principele Moştenitor inspecta tranşeele acestea de la Piscul Raţei.

Atunci a fumat Tescaru cîteva din „regale“. Fumam şi aşteptam încremenit şi îngrozit ca nemţii să nu dezlănţuie „un uragan de artilerie“… Nu numai, fireşte, pentru că această cotă de la Piscul Raţei era zilnic bătută de artilerie, dar şi fiindcă vreo indiscreţie, sau numai o simplă bănuială a celor din faţă, că Principele e în tranşeu, ar fi fost motiv de atac brusc şi urgie. Noi, batalionul de rezervă, eram cu baionetele puse şi mîinile pe granate. Înţelegeţi – îţi spunea camaradul, care era reputat ca glumeţ, ca să se justifice: Era băiatul Ei şi nădejdea neamului.

Nu ştiu dacă Tescaru şi-a putut fuma toate ţigările, căci a rămas acolo deasupra Oituzului zdruncinat de o mină, ceva mai tîrziu.

Îmi închipui melancolia lor din noaptea şi dimineaţa de primăvară sfioasă, cînd au văzut pe Regină întîrziind neştiută printre mormintele lor, acum cînd sînt mai uitaţi decît în iarna lui 1917. Fireşte o vor fi aşteptat, căci vine în toţi anii, dar noi n-am dat ştirea decît tocmai acum, după o săptămînă, de la un corespondent întîmplător. Căci avem chestiuni mai importante de discutat, intrigi şi infamii umbrite de pus la cale, riscînd dement tot ce s-a cîştigat atît de greu.

Gazeta, anul I, nr. 23, 12 aprilie 1934