De sărbători, cu gândul la anul ce vine…

Articol de Romulus Dan Busnea

Doamne, transformă-mă într-un instrument al păcii tale. Acolo unde există ură, lasă-mă să semăn dragoste. Acolo unde există durere, lasă-mă să ofer iertare. Acolo unde există dubiu, lasă-mă să pun credință. Acolo unde există disperare, lasă-mă să vin cu speranță. Acolo unde există întuneric, lasă-mă să fac lumină. Și acolo unde există tristețe, lasă-mă să aduc bucurie.

Sfântul Francisc d’Assisi

Când te simți umilit, marginalizat, îndepărtat, există mai presus de orice, iubirea lui Dumnezeu pentru tine, pe care la rându-ți trebuie să o reverși, să o împărtășești celor de lângă tine, semenilor tăi, pe care i-ai ignorat poate prea mult în ultima vreme.
Poate că nu răul din noi este agravanta majoră a vieții noastre, ci mai degrabă, faptul că nu deslușim dragostea din noi și cea care ne înconjoară, că nu realizăm ceea ce înseamnă să ne trezim în fiecare zi cu soarele deasupra noastră, cu zâmbetul lui Dumnezeu. Mulți dintre noi ajungem la spusele și învățăturile Lui când suntem constrânși de necazuri, de o viață prea crudă, când cei de lângă noi pe care îi credeam prieteni, ne abandonează atunci când nu mai avem puterea de a lupta, de a ne îndrepta, de a ne pune în slujba celor apropiați, credinței și iubirii pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. Unde sunt cei care îi dorim alături de noi în momentele grele? Ce am făcut noi la rândul nostru de a-i ferici pe alții, de a-i înțelege, de a-i ajuta să se îndrepte spre a nu orbi căutându-și disperați pașii în viață?
După supărare și ură, sentimente ce în zilele noastre bântuie tot mai des sufletul uman, trebuie să învățăm să mai și iertăm și să ne cerem iertare, să ne îndepertăm de marele rău lumesc, să oferim iubire…

Cea mai bună formă de comunicare, rămâne cea pe care o putem aborda prin intermediul sentimentelor, pentru că ele sunt, așa cum spunea cineva, ,,limbajul sufletului”. Eu nu iau ca reper ceea ce ne arată și ne învață cărțile și filmele noi sau falșii prooroci de astăzi, ci doar cele date nouă spre învățătura minții și sufletului de cartea fundamentală a lumii, Biblia, doar momentele în care mă simt în comuniune cu puterea divină, căci vindecându-ți inima vei fi cu adevărat liber… Poate prea multă căutare și prea puțină regăsire de sine…

Iubirea este răspunsul, iubirea este tot ceea ce contează, în afara tuturor regulilor și principiilor ce ne guvernează viața, pe care însăși noi le creăm, dintr-o nesfârșită teamă de a ne mărturisi dragostea…

,,Tot răul vine de acolo că oamenii îşi închipuie că sunt împrejurări în care se pot purta cu semenii lor fără iubire. Cu lucrurile te poţi purta fără iubire, poţi să tai copaci, să faci cărămizi, să prelucrezi fierul fără iubire, faţă de oameni însă nu se poate, deoarece iubirea reciprocă dintre oameni este o lege fundamentală a vieţii omeneşti. Este adevărat că omul nu poate să se constrângă să iubească, aşa cum se constrânge să muncească, însă de aici nu urmează că poate să se poarte cu ceilalţi fără iubire, mai ales dacă cere ceva de la ei. Dacă n-ai iubire faţă de oameni, stai liniştit, ocupă-te de tine, de lucruri, de ce vrei, numai de oameni nu”, spunea scriitorul rus și marele gânditor creștin, Lev Tolstoi.
 Dumnezeu nu ne condamnă, Dumnezeu doar ne îndrumă, Dumnezeu ne dă suprema libertate…

Poate că și eu, ca într-un binecunsocut film, am ales să trăiesc întru iubire și pentru iubire și nu doar să-mi câștig existența, am ales să fac orice mi-a plăcut cu adevărat, nimic altceva, întrucât mi-am dat seama cât de puțin trăim pe-acest pământ și cât de degeaba câteodată, căci viața construită pe teamă și pe-ndoială, pe veșnica încercare de a-ți câștiga existența (și uneori în ce mod!), nu e viață, ci e moarte adevărată… Căci, vorba regretatului om de litere și de spirit, Octavian Paler:

,,Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des. Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa, dar nu cum să ne facem o viaţă”. (în ,,Paradoxul vremurilor noastre”)

Bucuria cea adevărată a sărbătoririi Naşterii Domnului nu o poate trăi decât cel care se trezeşte din noaptea întunecată a păcatului neiubirii de oameni şi a indiferenţei faţă de răul din jurul lui, cel care este în stare să ierte, cel care poate să depăşească paradoxul dintre suferinţele unei vieţi trecătoare şi bucuria la care suntem chemaţi cu toţii de sărbătoarea păcii şi a bunăvoirii dintre oameni. Trăim vremuri faţă de care nu mai trebuie să mai adăugăm din răutatea noastră, sunt vremuri care ne cer înţelepciune şi credinţă, sunt vremuri în care, mai mult ca oricând, este nevoie de sărbătoarea spiritului şi a iubirii care să sădească între noi, iar Crăciunul, prin Naşterea Mântuitorului, prin momentele sale de înaltă şi sensibilă trăire spirituală, ne dau din plin această şansă.

Să ne minunăm aşadar, de magia Crăciunului, să ne bucurăm de miracolul dumnezeiesc ce l-a reprezentat Naşterea Domnului nostru Iisus, a cărui lacrimă spală şi acum păcatele întregii omeniri, să nu lăsăm ca gândurile noastre bune să îngheţe într-un ocean de nelinişti şi să preamărim viaţa care ne-a fost dată. Astfel de atitudini ar trebui să ne caracterizeze firile, după cum spunea şi Părintele Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, într-o pastorală la Naşterea Domnului:

,,Aceste atitudini sunt florile dalbe ale naşterii şi renaşterii fiecărui creştin. Vă îndemn cu toată stăruinţa să le ocrotiţi cu dragoste şi să le oferiţi nimic nădăjduind şi la vremea Crăciunului, şi în timpul înmuguririlor palide ale tristeţii, şi pretutindeni şi oricui, şi colindând şi alinând pe cei din preajma noastră”.

Îmi revin acum în minte, îndemnurile regretatului Patriarh al României, Părintele Teoctist, care ne-a apropiat de sublimul cuvânt Dor, definit ca o stare ce exprimă nevoia după celălalt, dorinţa de a petrece timpul împreună cu cel îndrăgit, dorul fiind legat doar de iubirea profundă pentru cineva drag. Dorul, aşa cum ni l-a înfăţişat Părintele Teoctist în spusele şi scrierile sale, apare atunci când iubim şi simţim lipsa celuilalt, iar cine nu-l doreşte pe cel de lângă el, este lipsit de iubirea izvorâtă din bucuria lui Dumnezeu şi treptat, se înstrăinează. Fostul patriarh, ne-a învăţat că înălţimea iubirii şi deci, a dorului, ne-o descoperă bunul Dumnezeu:

,,Cel care lăsând cele nouăzeci şi nouă de oi în munţi, a coborât după oaia cea pierdută, adică după firea omenească, pe care aflând-o în starea de suferinţă şi durere, a luat-o pe umerii Săi, a făcut-o a Lui, adică a readus- o la frumuseţea cea dintâi. Şi aceasta pentru că, cine iubeşte nu sfătuieşte, îndreaptă sau pedepseşte numai, ci ia asupra sa greşelile celui iubit de el. Iubirea este participarea din plin la viaţa celuilalt, o ieşire din noi înşine, jertfă. Ar fi bine dacă toţi am înţelege că sărbătorile la care participăm nu sunt simple comemorări, amintiri ale unor fapte petrecute în trecut, de care facem numai pomenire, ci ele sunt acea întâlnire reală cu Dumnezeu. Aceasta este şi menirea Bisericii: de a ni-L face prezent pe Dumnezeu, aici şi acun, de a ne pune în legătură nemijlocită cu El”.

De multe ori uităm de aceste poveţe, uităm să privim spre icoana lui Hristos, să ne deschidem sufletele, să punem mai presus de orice, credinţa în Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele nostru.

Spectacolul jalnic la care asistăm pe toate palierele vieţii indică o diminuare drastică a impactului de care mesajul creştin se bucura fără rezerve. Învăţăturile creştine ne-au învăţat însă, că Ortodoxia, însăşi dreapta credinţă, este o structură spirituală puternică, deplină prin autenticitatea şi universalitatea sa, este cea care oferă realizarea omului din noi; ne-a făcut să avem încredere deplină în mesajul credinţei şi în Biserică, ne-a arătat marile calităţi pe care un popor cu dragoste de Dumnezeu, trebuie să le aibă: credinţă, iubire, speranță, răbdare, echilibru şi puterea iertării.

Într-o altă pastorală închinată Nașterii Domnului, părintele Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, ne îndeamnă spre meditație și reflecție, preamărind iubirea lui Dumnezeu, îndemnându-ne să îndeplinim poruncile iubirii:

,,Iubiţi fii duhovniceşti,

Prin Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ni se descoperă iubirea lui Dumnezeu pentru noi oamenii, şi totodată El ne aduce în suflet dragostea, credinţa şi nădejdea de a trece mai uşor peste încercările pe care le avem în viaţa noastră. Totodată, ni se oferă posibilitatea să-L primim în sufletele noastre, să ne unim cu El, să devenim şi noi fiii lui Dumnezeu, ca să trăim bucuria iubirii Lui.

Sărbătoarea Naşterii Domnului este un moment potrivit pentru a ne face o analiză sufletească, un moment de conştientizare a stării în care ne aflăm şi de a porni către Dumnezeu, asemenea fiului risipitor. Să ne aducem aminte că Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a spus, răspunzând unui învăţător de lege viclean şi ispititor, că toată legea şi prorocii pot fi cuprinse în două porunci:

‘Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi’ (Mc. 12, 30-31). Aceste porunci au caracter de obligativitate şi trebuie împlinite.
În aceste clipe de bucurie prilejuite de Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos se cuvine să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru marea Sa bunătate şi iubire pe care Şi-o manifestă ca un părinte faţă de noi toţi. Se cuvine ca fiecare dintre noi să ne punem întrebarea: răspundem cu iubire şi dragoste la bunătatea pe care ne-a arătat-o Dumnezeu? Nu cumva aşteaptă şi El la fel ca un părinte iubitor să ne exprimăm din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul nostru dragostea noastră pentru purtarea Sa de grijă, pentru pronia divină? Dar cum ne manifestăm iubirea faţă de Dumnezeu?

Iubiţi fii sufleteşti,

Sărbătoarea Crăciunului ne îndeamnă să cugetăm la bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu, la învăţătura adusă de Domnul nostru Iisus Hristos Cel născut smerit în peştera din marginea oraşului Betleem şi să iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul nostru, iar pe aproapele ca pe noi înşine. Să fim cu luare aminte la cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă:

`Bucuraţi-vă, desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi` (II Cor. 13, 11).

Cu aceste gânduri şi simţăminte, vă doresc ca Dumnezeu Cel Bun, Milostiv şi Iubitor de oameni să vă învrednicească să petreceţi sfintele sărbători ale Naşterii Domnului, ale Tăierii-împrejur şi ale Bobotezei în deplină bucurie duhovnicească.
Pe tot parcursul anului viitor, 2014, când vom comemora pe Sfinţii Martiri Brâncoveni, să aveţi parte de sănătate deplină, pace sufletească şi împlinirea bunelor dorinţe pe care le aşteptaţi de la Dumnezeu.
Să trăiţi întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Cu bucurie în suflet şi nădejde de mântuire, vă îmbrăţişează cu dragoste în Hristos şi vă transmite arhiereşti binecuvântări al dumneavoastră părinte duhovnicesc,

† Nicodim Episcopul Severinului şi Strehaiei”.

Să ne trăim viața trăind-o cu adevărat, o viață care să conteze, o viață bazată pe dragoste și compasiune…
Să nu ne temem nicicând și să nu ne simțim abandonați, căci Dumnezeu va fi mereu lângă noi. El nu ne va părăsi, pentru că noi suntem creația și produsul Lui, fiii, fiicele, țelul, El însuși.

Prin urmare, să-l chemăm oriunde și oricând ne vom simți singuri sau separați de pacea care este El…
Și El, va fi mereu aproape, mereu lângă noi…
Fie să putem iubi până la moarte și bunul Dumnezeu să ne binecuvânteze, fie ca spiritul Crăciunului să sălășluiască în noi, astăzi, mâine, pentru totdeauna!

Familiei Regale a României, cititorilor acestui jurnal, tuturor oamenilor de credință sărbători fericite și la mulți ani!