175 de ani de la nașterea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu
|
Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838 – 1907) (Etymologicum Magnum Romaniae) Lucrare de Radu Moțoc Se împlinesc anul acesta 175 ani de la naşterea celui care va deveni un scriitor savant, istoric, lingvist şi filolog, publicist, poet, prozator şi dramaturg, critic şi istoric literar. Avea toate calităţile unui spirit enciclopedic. Bogdan Petriceicu Hasdeu se naşte la 26 februarie 1838, la Cristineşti, judeţul Hotin, fiind descendentul unei vechi familii de boieri moldoveni, cu origini ce coboară până în secolul al XVI-lea. Studiile universitare în drept, efectuate la Harkov, sunt completate cu audierea cursurilor de filologie şi de istorie. Autodidact, se remarcă prin cunoaşterea limbilor clasice, precum şi a limbilor: germană, engleză, franceză, slavonă, polonă, rusă, albaneză, sanscrită, italiană şi spaniolă. Într-un studiu despre B.P. Hasdeu, la scurt timp după decesul survenit în 1907, Iuliu Dragomirescu avea să-l caracterizeze ca fiind: „un chip uriaş care va rămâne ca un voievod al cugetării şi al ştiinţei”[1]. Stabilit în Moldova, în anul 1856, după cum mărturiseşte lui N. Iorga într-o scrisoare adresată la 11 oct. 1893 [2], are o ascensiune ştiinţifică spectaculoasă: – Susţine un curs de filologie comparată (indo-europeană) la Universitatea din Bucureşti, (1875); – Este director al Arhivelor Statului (1876-1900); – În 1877 devine membru al Academiei Române, secţia filologică; – Predă un curs de Elemente dacice în limba română (1896-1900); – A condus mai multe publicaţii: satirice (Aghiuţă; 1863-1864; Satyrul-1866), istorice (Columna lui Traian, 1870-1873; Arhiva istorică a României, 1864-1867), literar-culturale (Revista nouă, 1887-1895)[3]. Dicţionarele vechi sau noi, la unison, îl consideră pe B.P. Hasdeu ca fiind: „Întemeietor al lingvisticii, filologiei şi lexicografiei ştiinţifice româneşti. Primul lingvist român care a folosit larg metoda comparativ-istorică şi care a atras atenţia asupra substratului dacic (Perit-au dacii?). A formulat, pentru întâia oară, în mod argumentat, teoria circulaţiei cuvintelor” [4]. Dar a fost şi unul din fondatorii folcloristicii comparate în România, a studiat geneza motivelor în lucrarea Cuvinte din bătrâni, vol. II. Este fondatorul unei şcoli folcloristice moderne de prestigiu, din care fac parte G. Dem. Teodorescu, Lazăr Şăineanu şi S. Fl. Marian. În lucrarea Principii de lingvistică realizează prima sinteză românească acestei discipline, iniţiază şi primele anchete dialectale în România şi editează texte vechi originale redactate în româneşte, (diferite zapise oficiale şi acte private) pe care le comentează filologic şi istoric, în Cuvinte din bătrâni, vol. I. Beneficiind de o cultură vastă şi cunoaşterea a nenumărate limbi străine, toate cercetările lui sunt extinse în foarte multe domenii. Un bun exemplu îl constituie lucrarea, poate cea mai reprezentativă pentru acest geniu enciclopedic, Etymologicum Magnum Romaniae, care era proiectată a fi doar un dicţionar academic al limbii române.
Pentru a descifra motivele acestei nominalizări, credem că este important să vedem care erau dicţionarele existente până la momentul acela. – Dicţionar etimologic ştiinţific al limbii române (1870-1879), redactat de Alexandru Cihac (1825-1887), lingvist român, născut la Iaşi, membru de onoare al Academiei Române (1872), fiu adoptiv al medicului german Iacob Stanislau Cihac (1800-1888) stabilit la Iaşi şi care a editat primul manual de istorie naturală în limba română (1837); membru al Academiei Române în acelaşi an cu fiul său, 1872 [5]. – Dicţionarul limbii române redactat de August Treboniu Laurian (1810-1881) şi Ioan C. Massim (1825-1877), desemnaţi de Societatea Academică Română, academicieni filologi, cunoscuţi pentru excesele latineşti practicate. Lucrarea a apărut în două volume, la Noua tipografie a laboratorului român din București. Primul volum, cu 1332 pagini, în 1871, iar volumul II, cu 1622 pagini, în 1876. Un Glosar a fost editat în acelaşi an cu primul volum. Această lucrare a fost finanţată de Evanghelie Zappa (1800-1865)[6], cel care a oferit fonduri financiare pentru înfiinţarea Academiei Române şi a reînviat Jocurile Olimpice moderne. – Dicţionăraş de cuvinte tehnice [7], al lui Teodor Stamati (1812-1852), publicat la Iaşi în 1851. – Dicţionarul de la Budapesta, redactat de Petru Maior în anul 1825, primul dicţionar etimologic al limbii române [8].
Care au fost reproşurile aduse acestor dicţionare ? Pentru a înţelege deficienţele dicţionarului Laurian – Massim, trebuie să-l încadrăm în epoca când a fost elaborat. În condiţiile când „Dieta Ardealului” respinge cererile episcopului Inochentie Micu, pentru acordarea de drepturi românilor, motivând că „românii sunt nişte pribegi”, este firesc ca „Şcoala ardeleană” în care intrau figuri de cărturari precum: Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, să se lupte pentru a demonstra originea romană a poporului român din Transilvania. Aşa se explică faptul că Laurian şi Massim au introdus numeroase cuvinte pe care le-au luat direct din dicţionarele latine, cuvinte care nu s-au putut încetăţeni în limba română. Lazăr Şăineanu, referindu-se la acest dicţionar, afirma în 1894: „Autorii, care luaseră asupra-şi această uriaşă întreprindere, erau negreşit, departe de a presimţi că, împingând subiectivismul până la ultima sa limită, vor aduce, mai mult decât toate combaterile adversarilor lor, prăbuşirea întregului edificiu la a cărui înălţare munceau de aproape o sută de ani atâţia bărbaţi vrednici de laudă… Rătăcirea seculară care cuprinse minţile cele mai harnice ale învăţaţilor ardeleni a căzut copleşită sub povara propriei sale exageraţiuni” [9]. Un bun exemplu de cum a fost conceput acest dicţionar îl putem găsi chiar în prefaţa lui: „Asia dero un dicţionar român, demn de acest nume, caută se coprenda tote cuvintele, tote formele şi constructionile de cuvente curatu romanice, care vre una dată s-au scrissu si cate mai allessu se audu in gur-a poporului românu d-in tote partile, pre unde sortea a arruncatu pre Români: verce vorba, verce forma curatu romanica, aflese ea in verce ânghiu, in gur-a unui cîtu de margenitu numeru de Români, are dreptulu necontestatu de a trece in gur-a totoru Româniloru, si prin urmare dreptulu de assemenea necontestatu de a capetă unu locu in dictionariulu limbei române. Sengurulu criteriu, care cauta se conduca pre lessicografulu românu, este si nu pote fi de câtu romanitatea cuventeloru in forma ca si in materia; abbaterea de la acestu criteriu duce de neapperatu la neintellegere, si prin acest-a la periclu, la scissione intre fratii de acellu-asi sange, peno astadi asia de strinsu uniti prin legamentele limbei” [10]. Totuşi trebuie să amintim faptul că Petru Maior, când a redactat Dicţionarul de la Budapesta, „nu s-a gândit să elimine din lucrarea sa cuvintele care nu erau latine, în timp ce Laurian şi Massim nu au trecut în dicţionarul lor decât formele româneşti de origine latină, inclusiv cele create de ei pentru a îmbogăţi, după o concepţie proprie, limba. Cuvintele împrumutate din slavă, greacă, turcă sau de origine necunoscută, ei le-au strâns într-un glosar aparte, care, socoteau ei, urma să arate elementele ce trebuiau excluse din limba română. A fost o triere ciudată şi una din lucrările cele mai bizare ce s-au cunoscut vreodată”, avea să spună Ovid Densuşianu [11]. Hasdeu considera Şcoala ardeleană: „O direcţiune unilaterală în sens latin, pe care o justificau împrejurările naşterii sale şi latinitatea reală a limbii române, dar a căzut datorită exceselor”. Referindu-se la Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, spune cu eleganţă: „măreţia lor trebuie măsurată nu prin aceea ce ei au făcut, ci prin ceea ce voiau să facă; a deştepta naţionalitatea română, a o deştepta cu orice preţ” [12]. Referindu-se la Dicţionarul lui Cihac, tot Ovid Densuşianu susţine următoarea analiză critică: „Cu totul altul a fost drumul urmat de Cihac în lucrările de lexicografie. Cunoştinţele sale erau mai întinse şi mai variate; şi, în general, el a văzut lucrurile mai corect decât mulţi alţii care au lucrat în aceeaşi direcţie. Totuşi nici el n-a putut evita unele exagerări. Deoarece partizanii teoriilor latiniste nu voiau să recunoască influenţa limbii slave asupra limbii române, Cihac s-a străduit să dovedească falsitatea acestui mod de a vedea lucrurile. Iar pentru a-şi susţine mai bine teza, el s-a apucat să descopere în limba română un număr cât se poate de mare de elemente slave şi să le semnaleze celor care le contestau sau se prefăceau că nu le cunosc. Acest lucru l-a făcut să susţină că influenţa slavă asupra limbii române s-a exercitat într-o măsură mult mai mare decât s-ar fi putut crede” [13]. Tot referitor la acest Dicţionar redactat de Cihac, un alt critic literar, Gabriel Drăgan, avea să consemneze pentru elevi şi studenţi următoarea constatare în Istoria Literaturii Române: „O altă eroare a fost săvârşită de un lexicograf român, Al.Cihac, într-o numărătoare a cuvintelor în prefaţa dicţionarului alcătuit de el în 1879 [14]: „în limba română s-ar afla 2/5 elemente slavone, 1/5 turcisme, 1/5 din diferite alte limbi şi numai 1/5 elemente latine, ceea ce era cu totul greşit, după cum s-a dovedit mai târziu de către distinşi filologi şi profesori, precum: Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Al.Philippide, N.Iorga, Ilie Bărbulescu şi alţii” [15]. Hasdeu a semnalat şi el această clasificare a cuvintelor provenite din diferite limbi, după statistica făcută de Cihac, dar mult mai nuanţată decât G. Drăgan. În Prefaţa primului volum din Etymologicum Magnum Romaniae, Hasdeu analizează această latură a dicţionarelor, afirmând în 1886: „Dicţionarele, aşa cum s-au făcut până astăzi, nu ne dau circulaţiunea limbii; şi tocmai acesta este punctul cel esenţial. Această eroare a comis-o Cihac în privinţa limbii române asigurându-ne că: „Elementul latin în limba română nu reprezintă astăzi decât o cincime din vocabularul său, în timp ce elementul slav reprezintă 2/5 şi chiar mai mult” [16]. Dar pentru a combate „aritmetica” lui Cihac, alege un exemplu din Dobrogea, care a fost expusă poate cel mai mult la influenţa slavonă şi turcă, fiind locuită sau influenţată timp de secole de bulgari şi otomani. Hasdeu alege o doină românească dobrogeană, culeasă de Teodor Burada: Vara vine, iarna trece, N-am cu cine mai petrece; Şi cu cine am avut, Vai de mine, l-am pierdut! L-a mâncat negrul pământ, La biserică-n mormânt! Concluzia exprimată de Hasdeu este foarte fermă: „Câte cuvinte, atâtea latinisme, fără nici un amestec străin, absolut nici unul! Ar fi putut oare Cihac să ne găsească tot aşa un cântec românesc pe jumătate mai scurt, sau măcar să compună el însuşi în proză o frază românească de cinci şiruri, în care toate cuvintele să fie numai slavonă sau numai turcă, sau numai slavonă şi turcă, de vreme ce, după el, elementul turc în limba română este egal la număr cu cel latin, iar elementul slavon este dublu? Negreşit, slavismele în limba română şi chiar turcismele, nu sunt puţine; în circulaţie însă, adică în activitatea cea vitală a graiului românesc, în mişcarea cea organică, ele se pierd aproape cu desăvârşire faţă de latinisme” [17].
Academia Română, la numai trei ani de la înfiinţare, a dorit în 1869 să alcătuiască un Dicţionar al limbii române, însărcinând pe membrii săi: I. Eliade-Rădulescu, A.T.Laurian şi I.C.Massim cu elaborarea unui asemenea proiect. Cei nominalizaţi fiind ajutaţi ulterior şi de I. Hodoş şi G. Bariţiu, au finalizat Dicţionarul limbii române (vol. I în 1871 şi vol. II în 1876) şi un Glosar (1871) care cuprindea „vorbe din limba română străine prin origine sau forma lor, cum şi cele de origine îndoielnică” [18]. Am văzut modul de abordare greşit al acestor iluştri savanţi, care au reuşit totuşi să-l finalizeze într-un timp de numai şapte ani, ceea ce reprezintă o performanţă pentru elaborarea unei asemenea lucrări enciclopedice. Criticat pe bună dreptate în cadrul Academiei Române şi nu numai, pentru faptul că dicţionarul nu corespundea cerinţelor ştiinţifice din acea perioadă, motiv pentru care apărea necesitatea urgentă de a se elabora un nou dicţionar. Misiunea generoasă de a solicita şi susţine financiar Academia Română pentru redactarea unui nou dicţionar i-a revenit Regelui Carol I, care prin discursul susţinut în Academie, la 23 martie 1884, a motivat foarte convingător această necesitate: „Având onorul de a fi membri ai acestei adunări, Regina şi Eu venim totdeauna cu bucurie în mijlocul D-voastre, spre a asculta discuţiile voastre ştiinţifice, pe care le urmărim cu un mare interes. Însă cum poate să fie altfel, când lucrările de căpetenie ale Academiei sunt istoria şi limba, temeliile existenţei noastre naţionale? Ţara datorează astăzi Academiei un şir de documente istorice, ascunse până acum şi care au fost scoase din întuneric prin ostenelile neobosite ale membrilor ei, răspândind nouă lumină asupra trecutului neamului românesc. Nu mai puţin însă trebuie să ne ocupăm şi de viitor… de limba noastră, care s-a păstrat neatinsă în câmpiile roditoare ale Dunărei, în plaiurile măreţe ale Carpaţilor, aceste ţinuturi încântătoare, descrise cu măiestrie şi într-o limbă aşa de curată de poetul nostru popular V. Alecsandri. Ce sarcină mai dulce poate avea Academia decât a lua sub paza sa această limbă veche, pe care poporul o înţelege şi o iubeşte? Ce limbă are norocul de a dispune de patru cuvinte pentru o însuşire, care trebuie să fie mândria fiecărui popor, care trebuie să fie scrisă pe steagul fiecărei armate: voinicie, vitejie, bravură, eroism? Să ne ferim însă de o îmbelşugare de expresii moderne, care, neputând-o stăvili la timp, va înstrăina poporului limba sa. Am fost îndemnat a rosti aceste cuvinte prin dragostea pe care o am pentru frumoasa şi bogata limbă română şi fiind încredinţat că dorinţa mea – îndrăznesc a zice şi a Academiei – nu va rămâne un „pium desiderium”. Supun dar la chibzuirea D-voastră, dacă nu ar fi folositor de a face un fel se „Etymologicum magnum Romaniae” conţinînd toate cuvintele vechi, care altmintelea vor fi pierdute pentru generaţiunile viitoare: Verba volant, scripta manent. Spre a sprijini această întreprindere, pentru care patru, cinci, şase ani vor fi trebuincioşi, pun în fiecare an modesta sumă de şase mii lei la dispoziţia Academiei. Într-adevăr, lucrarea aceasta este foarte întinsă, poate că nemărginită; să ne amintim însă de cuvântul lui Horaţiu: Est modus in rebus, sunt certi denique fines şi sunt convins că opera Academiei, care îşi va ridica sie-şi un monument nepieritor, va fi încoronată de o izbândă fericită” [19]. Este interesant să facem o comparaţie a cuvântării Regelui Carol I, cu textul semnalat în prefaţa Dicţionarului Laurian – Massim, la o diferenţă de numai opt ani, pentru a constata câtă dreptate avea Regele Carol I, când solicita de urgenţă elaborarea unui nou dicţionar. Ca răspuns la acest îndemn, Academia Română a încredinţat redactarea acestui dicţionar, celui mai renumit savant lingvist pe care îl avea România în acea perioadă, B. P. Hasdeu. Cu energia şi capacitatea ştiinţifică de care dispunea, Hasdeu a elaborat un plan foarte riguros şi amplu pentru strategia pe care o va urmări la redactarea acestui dicţionar, finanţat mulţi ani la rând de regele Carol I, care a şi sugerat denumirea lui.
III. Strategia adoptată de Hasdeu la elaborarea Dicţionarului Etymologicum Magnum Romaniae. Încă de la început, Hasdeu va preciza faptul că lucrarea: „nu va avea în vedere anume limba română literară de astăzi, ci mai ales cea veche şi graiul actual al poporului cu divergenţele sale dialectale”. Din acest motiv va evidenţia pentru limba veche o strategie şi pentru limba vorbită o altă strategie privind sursele la care va apela. „Pentru limba cea veche vom servi ca fântână (n.a. surse):
„Pentru graiul actual al poporului cu diferitele sale dialectale vom servi ca fântână:
Acum intervine o concepţie care defineşte geniul lui Hasdeu, privind îmbogăţirea surselor care privesc punctele 4 şi 5. El iniţiază o consultare a învăţătorilor şi preoţilor din satele aflate în toate provinciile locuite de români, cărora le va adresa un Chestionar ad-hoc, pe care îl va tipări într-un număr mare de exemplare (zece mii). Chestionarul va purta un titlu care va oferi o mare credibilitate la care solicitanţii nu vor ezita să răspundă: Donaţiunea Carol I. Programă pentru adunarea datelor privitoare la limba română. Aceste întrebări au fost expediate prin intermediul revizorilor şcolari şi a protopopilor care au răspândit în ţară aceste chestionare încă din anul 1884, anul în care a fost nominalizat să redacteze dicţionarul. Necesitatea acestui Chestionar este justificată de Hasdeu prin două puncte de vedere esenţiale care vizau cunoaşterea stării în care se afla limba: – Fonetica poporană care stătea la baza dialectologiei – Credinţele cele intime ale poporului, obiceiurile şi apucăturile sale, suspinele şi bucuriile, tot ce se numeşte folclor. Hasdeu mărturiseşte că dorea: „să cunoască pe român aşa cum este dânsul în toate ale lui, aşa cum l-a plăsmuit o dezvoltare treptată de optsprezece veacuri, aşa cum s-a strecurat el prin mii şi mii de înrâuriri etnice, topice şi culturale”[22]. Aprecierile făcute de beneficiar au fost pe măsura răspunsurilor: „Câteva adevărat preţioase, unele foarte bune, multe bunicele, aproape nici unul din care să nu se poată trage o brumă de folos”. Din acest motiv, Hasdeu avea să indice în paranteză numele corespondentului şi localitatea, pentru a justifica cum au fost utilizate acele răspunsuri. Chestionarul cuprinde 206 întrebări, din care selectăm câteva pentru a ilustra semnificaţia ştiinţifică abordată de Hasdeu: 17. Ce particularităţi străine limbii noastre literare de astăzi se observă în privinţa vocalelor în graiul poporului de acolo? 26. În ce cuvinte preface poporul de acolo pe v în h, de ex. hulpe pentru vulpe, răhnire pentru răvnire etc.? 50. Care sunt cuvintele, puţin întrebuinţate sau necunoscute, privitoare la climă, adică la iarnă, primăvară, vară, toamnă, zăpadă, gheaţă, polei, arşiţă? 124. Ce fel de jurăminte întrebuinţează poporul acolo? 164. Ce obiceiuri sunt pe acolo în privinţa vrăjilor? 206. Ce crede poporul despre Vremea d-apoi? [23]. Răspunsurile la acest Chestionar conceput de Hasdeu, au sosit în perioada 1884-1887, cu precizarea faptului că marea lor majoritate au fost primite în anul 1885, ceea ce constituie o performanţă pentru Hasdeu şi o ţinută patriotică pentru cei care au răspuns atât de repede la întrebări, de multe ori dificile. După ce Hasdeu le-a consultat şi utilizat, toate cele 613 răspunsuri au fost grupate în XVIII volume, pe judeţe, şi predate în original arhivelor Academiei Române [24]. Din cele 613 de răspunsuri la Chestionar, 149 au constituit răspunsuri elaborare de preoţi, inegal repartizate pe regiuni. Semnificativ ca pondere în răspunsurile primite, au fost cele de la preoţii din judeţele Neamţ cu 29 răspunsuri şi Iaşi cu 28 de răspunsuri. În concluzie, în prefaţa scrisă în 15 mai 1885, Hasdeu avea să definească menirea acestei lucrări: „ Dicţionarul unei limbi trebuie să fie pentru un popor o enciclopedie a traiului său întreg, trecut şi prezent. În limbă o naţiune se priveşte pe sine însăşi intr-o lungă galerie de portrete din epocă în epocă, unele ceva mai şterse de vechime sau de împrejurări, dar în care totuşi ea îşi regăseşte pe deplin individualitatea: cum a fost din leagăn, cum a crescut, cum a mers înainte şi iarăşi înainte, cum a ajuns acolo unde este. Graţie Chestionarului meu, cele mai învechite din acele portrete vor căpăta un colorit de viaţă; cele mai noi, vor putea chiar să vorbească, fiecare cu timbrul său propriu” [25]. Autorul îşi propune în prefaţa la primul volum: „să traducă fiecare cuvânt în limba latină sau în franceză, să trateze următoarele rubrici: – Forma cea mai răspândită şi formele dialectale vechi şi noi; – Diferitele forme cu citarea exemplelor din fântânele indicate mai sus – Filiaţiunile istorico-etimologice” [26]. Dar, conştient de munca imensă care îl aşteaptă, Hasdeu recunoaşte necesitatea ca cel puţin trei tineri să lucreze sub îndrumarea lui, fiind retribuiţi cu o sumă modestă, care să fie suportată de guvern, la solicitarea Academiei Române. Întreaga lucrare, Hasdeu spera să o poată finaliza în şase ani. În acelaşi timp se obliga să prezinte în fiecare an, Academiei, partea din lucrare terminată şi un raport privind mersul lucrării. Tipărirea definitivă o preconiza pentru prima parte ca fiind posibilă în 1885, după ce Academia va fi luat cunoştinţă de textul prezentat[27]. În parte, Hasdeu respectă această primă promisiune de a prezenta Academiei prima parte din lucrare, care a fost publicată cu o întârziere de un an, în 1886.
IV-a. Ce este etimologia? Să vedem care sunt explicaţiile oferite de Hasdeu pentru a defini noţiunea de etimologie. Trebuie spus de la început că autorul acestui studiu complex, are o privire de ansamblu a tot ce s-a scris până la el despre aceste noţiuni, dovedind acest lucru prin citarea a nu mai puţin de 37 autori pe care i-a studiat [28]. Etimologia a fost definită de Hasdeu ca fiind „o derivaţie a unei vorbe”. Lingvistul, afirmă autorul, nu se mulţumeşte să înregistreze un fapt, ci caută să stabilească raportul între o cauză şi un efect, fie pe terenul sonorităţii, fie al formelor gramaticale, al sintaxei, al semnificaţiilor, al cuvintelor. În general cauzele şi efectele se împletesc pe toate aceste terenuri, uneori abătându-se chiar peste sfera lingvisticii, care întregesc noţiunea de etimologie [29]. Etimologia actuală, cea adevărat ştiinţifică, avea să o caracterizeze Haşdeu astfel: „Etimologia trebuie să tindă a fi reconstructivă, adică de a găsi pentru fiecare fenomen, câte un prototip comun.” Reconstrucţia ideologică, pe care încearcă Hasdeu să o explice, se confruntă permanent în graiuri sau chiar în aceiaşi limbă cu o vorbă sau mai multe semnificaţii diverse, fiind dator a le reduce la un punct de plecare comun, de unde se desfăşoară treptat divergenţele. Reconstrucţia lexică, care nu se poate despărţi de cea morfologică, cuprinde în sine pe cea fonetică şi implicit pe cea ideologică [30]. O reconstrucţie etimologică corectă, întemeiată pe un material suficient, nu constituie o ipoteză, dar nici exactă, rămâne întotdeauna aproximativă. Etimologia, în opera sa de a reconstrui prototipuri, ajunge la un grad de aproximare cu atât mai înalt, cu cât comparaţia metodică se exercită asupra unui număr cât mai mare de fenomene înrudite” [31]. Cuvântul reconstrucţie, cu sens lingvistic, Hasdeu nu-l consideră prea fericit ales, din acest motiv face o incursiune în paleontologie pentru a înţelege mai bine incompatibilitatea acestui termen în lingvistică. „Această noţiune s-a luat din paleontologie, ca şi cum lingvistul ar reconstrui fiinţe antice. Între reconstrucţia etimologică şi cea paleontologică nu se află nici o asemănare. Paleontologului i se dau câte va fragmente de oase pe care le îmbină într-un schelet neterminat, după care studiind locurile necompletate, reconstruieşte mastodontul. Lingvistul nu potriveşte un singur corp lipit bucată cu bucată într-o ordine oarecare determinată, după cum face paleontologul, ci extrage prin analiză din întreaga serie un termen-mediu, prin care o caracteriză în totalitate şi de care se apropie ori ce membru al ei în parte, deşi nici unul poate să nu coincidă exact cu acea expresie generală aproximativă” [32]. Totuşi autorul acestui studiu în final este realist atunci când îl citează pe Turgot care afirmă: „Ce este mai important în etimologie, este să ştii când trebuie să te opreşti”[33]. Interesant este şi citatul dat din filologul Curtius care afirmă: „Scopul ştiinţei nu este de a satisface curiozitatea sau de a găsi loc pentru jocul unor presupuneri mai mult sau mai puţin ingenioase, ci de a mări sfera adevărului şi de a restrânge cercul erorii”. Concluziile finale exprimate de Hasdeu referitoare la etimologie sunt grupate în trei puncte: – Prin etimologie se înţelege în lingvistică ori ce derivaţie, fie fonetică, morfologică, lexică, sintactică sau ideologică; – Etimologia, în generalitatea opţiunilor sale, tinde a servi mai cu seamă de reconstrucţia unui prototip pentru fie care grup omogen de fenomene, întrucât condiţiile particulare ale fenomenelor nu o silesc a recurge la alte procedee; – Sunt multe cazuri rebele nu numai la reconstrucţii, chiar la etimologia în general, lingvistul mărginindu-se deocamdată a descifra faptul aşa cum este [34].
IV-b. Cum se amestecă limbile? Hasdeu, înainte de a se pronunţa asupra acestui fenomen mult dezbătut de specialişti, trece în revistă părerile a nu mai puţin de unsprezece specialişti în acest domeniu. Fiecare cu teoria şi argumentele lui pe care el le exemplifică şi le combate acolo unde nu este de acord cu ele. Cel care susţine posibilitatea existenţei unei limbi amestecate este englezul Cresswel Clough, care exemplifică această teorie a limbii amestecate prin limba română: „Românii au trei stiluri: stilul purist sau latin, stilul tânăr românesc sau francez şi stilul vechi românesc sau conservator. Creştinii români făcând adesea cauză comună cu grecii contra turcilor, mai multe vorbe neo-greceşti s-au introdus în limba română”. La capătul opus se află Max Müller care susţine că: „Limbile nu sunt nici o dată amestecate” [35]. Primul lingvist care elaborează un studiu mai amplu despre această problemă, sub denumirea de Principii, publicat în 1874 la Londra, este Sayse. Acesta admite faptul că: „vecinătatea a două limbi face ca o parte din populaţie să fie bilingvă; şi dacă aceasta are o întindere însemnată, atunci se întâmplă adesea un schimb de idiotisme între ambele dialecte şi astfel se deschide o uşiţă pentru introducerea noilor forme gramaticale” [36]. Alţi lingvişti, fără a dezbate această temă, admit posibilitatea amestecului gramatical al limbilor, ca ceva care nu a fost contestat niciodată. Această abordare este exemplificată de Hasdeu, prin Miklosick care în studiile sale abordează problema expansiunii ţiganilor în Rusia şi Peninsula Balcanică. Ascoli din Torino, publică în 1877 un studiu critic privind rezistenţa limbii cucerite contra celei cuceritoare [37]. Este acum momentul ca Hasdeu să teoretizeze amestecul între limbi după ce trece în revistă practic tot ce s-a scris până în acel moment. Amestecul între limbi, fie gramatical, fie de altă natură, afirmă Hasdeu: „poate fi de două feluri: primar şi secundar. Numim amestecul primar, acela căruia i se datorează naşterea unei noi limbi din două graiuri diferite; numim amestecul secundar împrumuturile posterioare, pe care le face o limbă, fără ca fenomenul să fi fost însoţit de contopirea popoarelor. Numai amestecul primar, în linie verticală, este de o însemnătate genealogică, clădind continuitatea dialectică neîntreruptă. În timp ce amestecul secundar este ca o modă pe care un popor o îmbrăţişează sau o părăseşte cu multă uşurinţă[38]. Un exemplu, care pare cel puţin comic, ales de Hasdeu, pentru a extinde această abordare, este cel al francezului Lucian Adam. Se ştie de mult că în insulele Antille, bărbaţii şi femeile vorbesc două graiuri diferite, constituind o adevărată ciudăţenie. O prezentare cu detalii este abordată ştiinţific de acest savant francez, care publică acest studiu în Revue de linguistique în 1879 [39].
IV-c. În ce constă fizionomia unei limbi? Noţiunea de fizionomie a unei limbi este asociată de Hasdeu cu cea de circulaţie. Precum în economie moneda constituie un mijloc universal al circulaţiei bunurilor, tot aşa lingvistica unui grai este mijlocul universal al circulaţiei ideilor şi impresiilor. Pentru a înţelege această calitate a circulaţiei, autorul semnalează un studiu despre fuziunea limbii franco-normande cu limba anglo-saxonă care scoate în evidenţă faptul că din cele 40.000 de cuvinte din Dicţionarul englez a lui Robertson, rezultă 13.330 cuvinte germanice şi 29.854 cuvinte romanice. O muncă inutilă, pentru că important nu este numărul cuvintelor de un fel, cât mişcarea acestora, utilitatea lor. Aici credem că a fost locul potrivit în care Hasdeu a combătut teoria lui Cihac privind contorizarea cuvintelor provenite din latină, slavonă, turcă etc., în limba română În lingvistică principiul circulaţiei este considerat de Hasdeu: „ca o piatră unghiulară a edificiului. Dar fizionomia unei limbi nu este alt ceva decât rezultatul circulaţiei. Fizionomia totală a unei limbi se compune din fizionomiile sale parţiale: fonetică, morfologică, sintactică, lexică, ideologică, rezultând fiecare dintr-o circulaţie deosebită, precum fizionomia fonetică sau lexică să nu fie de aceiaşi natură cu cea sintactică, dar toate la un loc concură într-o singură fizionomie generală. A dezvălui adevărata fizionomie a graiului românesc: ceia ce circulă în el şi ceia ce nu circulă sau abia circulă, aceasta este ţinta, pe care şi-o propune Etamologicum Magnum Romaniae”, avea să încheie Hasdeu acest studiu introductiv [40].
V. Strat şi substrat. Genealogia popoarelor balcanice. Conform unui obicei la fiecare volum finalizat din Dicţionar, Hasdeu publică un studiu. La volumul III studiul se intitulează: Strat şi substrat. Genealogia popoarelor balcanice, care conţine 37 de pagini şi cinci planşe. În încheierea acestui studiu, autorul avea să mărturisească faptul că: „Rezultatul definitiv al muncii mele nu împinge la dezbinare, ci îndeamnă la înfrăţire. Toate popoarele balcanice, românii, grecii, albanezii, sârbii şi bulgarii ne apar acum ca o singură familie strâns înrudită, ca fraţi, veri şi cumnaţi” [41]. Studiul începe cu patru întrebări, la care Hasdeu încearcă să răspundă: – „Cine sunt grecii de astăzi? – De unde vin albanezii? – – Bulgarii şi sârbii sunt ei oare înrudiţi mai de aproape cu ruşii decât cu ceilalţi slavi? – Românii din Carpaţi venit-au ei de peste Dunăre în veacul de mijloc, după cum ne asigură unii? Şi dacă n-au venit de acolo, atunci care anume să fie legăturile lor de neam cu macedo – românii şi cu istro – românii? – În fine, grecii, albanezii, sârbii, bulgarii şi românii, grămădiţi toţi pe aceiaşi Peninsulă Balcanică, sunt ei oare în realitate nişte naţionalităţi deosebite, străine una de alta, după cum s-ar părea a fi la prima vedere?” Acestea sunt problemele pe care le ridica Hasdeu, şi pe care încerca să le limpezească în acest studiu, „probleme pe care de mult timp le-ar fi dezlegat ştiinţa, dacă într-una, pe fel de fel de căi piezişe, nu s-ar fi silit să le tot încurce politica. Negreşit, politica unui stat poate şi chiar trebuie să se folosească de istorie la aşezarea instituţiilor interne şi a raporturilor externe ale naţiunii, tot aşa precum profită de astronomie pentru marină sau de geometrie pentru cadastru; dar o politică uneltind falsificarea adevărului istoric este ca şi când ar cere să dispară din spaţiul planetei Marte sau să se schimbe proprietăţile triunghiului. Eu unul, dacă aş şti că românii sunt ţigani sau că ungurii au descoperit America, mi-ar pare rău, foarte rău, din punct de vedere al simpatiilor şi antipatiilor mele personale; totuşi nu m-aşi sfii o singură clipă de a spune adevărul în faţa tuturora”[42]. În Peninsula Balcanică sunt două straturi etnice învecinate: ginta greacă şi ginta tracă, ambele suprapuse unui substrat comun pelasgic. Această constatare făcută de Hasdeu continuă cu delimitarea acestui substrat care au fost pelasgii. Autohtoni între Marea Neagră şi Marea Adriatică, sunt presăraţi în Italia poate şi în Spania, dar autorul pune întrebarea dacă îi mai găsim în perioada lui Herodot. La această întrebare se pare că este mult mai dificil de răspuns decât originea Bascilor [43]. Stratificarea este în continuare analizată de Hasdeu, prin două etape: – Peste stratul tracic, devenit la rândul lui substrat, se aşează latinii, care dau naştere naţionalităţii traco-latine a românilor; – Peste cea mai mare parte a stratului român, devenit la rândul lui substrat, se instalează slavii, dând naştere naţionalităţii româno-slavice a sârbilor şi naţionalităţii româno –slavice a bulgarilor. Din această amestecătură de latinizare a tracilor, se sustrage numai neamul albanez, care constituie unicul supravieţuitor nemijlocit al stratului ante-latin şi datorită căruia se poate cunoaşte ce fel de gintă a fost cea tracă. Din slavizarea latinilor s-au sustras numai românii din Dacia. Acum vine o precizare interesantă pe care Hasdeu o subliniază: „macedo-românii, istro-românii, armânii din Pind şi rumerii din Dalmaţia, nu se trag din latini, ei se trag din cetele daco-române din Carpaţi, care au trecut peste Dunăre în secolul al X-lea” [44].
Pe greci, din cauza unei înalte culturi literare în faţa căreia se închinau Scipionii şi Cezarii, romanii nu au putut şi poate nici nu au dorit să-i latinizeze. Cu toată scăderea morală şi intelectuală, grecii totuşi au păstrat străvechea lor naţionalitate şi o vor păstra în continuare. Amestecul medieval cu slavii, albanezii chiar şi cu românii nu a reuşit să le schimbe structura etnică. Grecii reprezintă o continuitate directă a vechilor elini, tot aşa cum graiul copților, fără de care nu s-ar fi putut descifra hieroglifele, reprezintă o continuitate directă a vechilor egipteni. Hasdeu merse mai departe: „Numai legionarii romani ar fi fost în stare să îi des-naţionalizeze pe greci, dar ei nu au făcut-o”. Autorul îl citează pe Mommsen când afirmă că: „În Grecia se învaţă mai puţin latineşte decât se învaţă greceşte în Roma cea cuceritoare. Romanii îngăduie de bună voie grecilor să grecizeze întreaga parte meridională a Peninsulei Balcanice, în care procesul de grecizare începuse încă sub Filip şi Alexandru cel Mare. În Tracia propriu zisă, devenită provincie romană cu un secol înainte de cucerirea Daciei, inscripţiile până la Traian, sub Traian şi după Traian, sunt aproape toate scrise în greceşte” [45]. Meritul acestui eminent cercetător, care a fost Hasdeu, este legată de descoperirea originii primului cuvânt românesc: „E comic şi totuşi foarte adevărat, că cel mai vechi monument al limbii române… se datorează unui catâr, despre care vorbesc pe larg doi scriitori bizantini din secolul al VI-lea: Theophanes şi Theophylactus Simocatta. Începând de la Thunmann (filolog, profesor la Universitatea din Halle, 1774) şi până la Cipariu (1805-1887), de la Cipariu şi până la mine (Hasdeu), toţi pe rând sunt nevoiţi a încăleca pe acest năzdravan de catâr, fără de care nu am fi în stare astăzi (1893) a dovedi printr-un text fără îndoială vechea latinizare a Traciei între Balcani şi Dunăre. Era pe la anul 580” [46]. Povestea este doar la început şi devine din ce în ce mai interesantă: „Doi hatmani romani, Comenţiol şi Martin, ascunşi în codrii Balcanilor, au năvălit de acolo pe neaşteptate asupra barbarilor. Izbânda era sigură dacă nu se întâmpla ca un catâr să fi purtat o povară. Povara căzând de pe catâr, fără s-o bage de seamă stăpânul dobitocului, un alt ostaş strigă cât îl ţine gura să se întoarcă ca s-o ridice: tornă, tornă, fratre! Aşa zice Teofane şi povesteşte Teofilact. Aceste cuvinte erau în limba tării, adică în graiul locuitorilor din regiunea Balcanilor. Întreaga oaste a lui Comenţiol şi a lui Martin fiind compusă din români, ţipătul: tornă, fratre! A produs în sânul armatei o spaimă pentru că această expresie însemna retragere: înturnare sau reînturnare. Românii cu siguranţă au fugit înapoi dar expresia: tornă, tornă, fratre, ne-a rămas, încât istoricul trebuie să binecuvânteze acea fugă, datorită unui catâr[47]. Acest episod se întâmpla în a doua jumătate a secolului al IV-lea. În locul numeroaselor dialecte tracice de altă dată, după cuceririle romane, s-au format trei mari dialecte traco-latine: daco-latin în Carpaţi, meso-latin în Balcani şi iliro-latin spre Adriatica. Aceste trei dialecte alcătuiau o prelungire organică a grupului dialectelor italiene. În secolele VI şi VII, apare un nou strat, cel slav: „care sporadic, fără să rămână pe loc, năvălind şi prădând, învârtindu-se şi apoi întorcându-se, aceşti slavi au făcut cunoştinţă cu Peninsula Balcanică cu mult timp înainte, fiind amestecaţi cu goţii, hunii şi avarii”[48]. Savanţii slavişti sunt combătuţi cu multe argumente de către Hasdeu în privinţa teoriei acestora, care încearcă să dovedească existenţa unor locuinţe compacte slave în Dacia. El afirmă în concluzie faptul că nu există nici o dovadă serioasă despre aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică înainte de secolul al VII-lea [49]. Autorul acestui studiu ne propune să comparăm cele trei dialecte: daco-român al românilor propriu zişi, macedo-român al armânilor şi cu cel istriano–român al rumerilor. Ce se poate constata din această analiză: – Aceste trei dialecte diferă între ele mai puţin decât dialectele provinciale din Italia şi din Franţa. – Dialectul daco-român prezintă o dezvoltare liniştită fără zguduiri, aşa cum a fost la macedo-români şi cu atât mai mult la istriano-români, care a suferit datorită colindărilor lor. Dialectul daco-român a rămas nestrămutat în aceleaşi condiţii teritoriale, climatice şi etnice. Teoria lui Rösler este combătură de Hasdeu cu argumente plauzibile, considerând-o anti-lingvistică şi anti-istorică. Anti-istorică pentru că Rösler uită că popoarele din veacul de mijloc se împingeau de la nord spre sud, nici o dată de la sud spre nord. Uită de asemenea că românii erau atunci ciobani, iar migraţiunile ciobanilor sunt întotdeauna de la nord spre sud[50]. În acest mod avea să concluzioneze Hasdeu formarea după secolul al X-lea a daco-latinilor rămaşi în Carpaţi, care au păstrat numele de români, care au avut două odrasle ale lor peste Dunăre: armânii la sud de Balcani şi rumerii lângă Triest. Acest studiu se încheie cu o declaraţie de rămas bun: „Lucrarea de faţă, o scurtă sinteză a lucrării Perit-au Dacii?, este ultimul meu cuvânt asupra unor măreţe nedumeriri, care m-au zdruncinat peste un pătrar de secol. Căutând tot-dauna adevărul numai pentru adevăr, fără nici un folos egoist şi fără nici o tentaţie şovinistă, sunt fericit de a constata că nu m-am contrazis nici o dată în traseul fundamental, deşi mi-a plăcut a mă completa şi uneori a mă rectifica eu însumi în amănunte. Dar fericirea mea cea mai mare este că rezultatul definitiv al muncii mele nu împinge la dezbinare, ci îndeamnă la înfrăţire. Toate popoarele balcanice, Românii, Albanezii, Serbii şi Bulgarii, ne apar acum ca o singură familie strâns înrudite, ca veri şi cumnaţi”[51].
VI. Cum a analizat Hasdeu cuvintele în dicţionar? Litera A constituie un bun motiv pentru Hasdeu de a prezenta un studiu care se întinde peste 50 de coloane. Această literă este analizată din punct de vedere: – grafic, începând cu alfabetul fenician trecând prin cel sanscrit, latin, chirilic; – fonetic, sub raport fiziologic, istoric, al statisticei fonetice. Un bun exemplu îl constituie analiza exclamării Aaoleo! Explicat ca o interjecţie care se pronunţă trisilabic: aa-o-leo. Urmează exemplul oferit de D. Mihăilescu din Brăila, comuna Ceacâru, ca răspuns la chestionar. „Aaoleo, exclamă femeile, când îşi aduc ceva aminte. Bună oară: aaoleo! Bine zici; despre nenea Ion este vorba?”. Explicarea continuă cu următoarea precizare: „Este o interesantă nuanţă a interjecţiei de părere de rău aoleo, în care prin lungirea lui a, a crescut expresia surprinderii, scăzând în acelaşi timp noţiunea mâhnirii”. Nuanţele rafinate cu care explică Hasdeu în anul de graţie 1886 sunt o desfătare pentru cel care citeşte aceste explicaţii atât de diversificate. „Aici este locul de a indica în genere extrema bogăţie a sferei interjecţiilor din graiul poporului român. O vom constata adesea în cursul acestei opere. Pe lângă mulţimea interjecţiilor deosebite, apoi fiecare din ele se mai diferenţiază în câte două, trei şi mai multe forme pentru a exprima câte o fină adumbrire a emoţiei fundamentale. Fenomenul este cu atât mai instructiv, cu cât e străin limbii latine. Vechii romani erau de tot săraci în interjecţii şi-şi cârpeau acest neajuns împrumutând de la greci pe: euge, io, iu, evoe, papae etc. Grecii, din contra, tot atât de vioi pe cât de magistrali erau românii, puteau să-şi exprime fie care mişcare de simţământ printr-o altă interjecţie. Nu mai puţin avuţi decât grecii şi românii, sunt în această privinţă albanezii”[52]. Dar Hasdeu se bucură când descoperă un arhaism, pentru că cercetările făcute de el devin pasionante. Un asemenea exemplu de arhaism este adăvăsesc, despre care încă de la început autorul afirmă că este unul dintre cele mai interesante, pe care ne invită să-l urmărim mai întâi în vechile scrieri: – Un text din mitropolitul Varlaam (Moţoc), 1643. „Strânsă tot feciorul cel mai mic, şi se duse într-o latură departe şi acolo adâvăsi avuţia sa..…” – În Noul Testament din 1648, adăvăsire este înlocuit prin risipire şi cheltuire. – Cu sens de prăpădit şi prădat îl găsim la Dosoftei. Analizând graiul viu, Hasdeu alege trei regiuni diferite pentru a explica sensul acestui arhaism. – În Transilvania, tocmai în munţii Abrudului, adjectivul dăvăsit este sinonim cu prădat. – În Oltenia, judeţul Vâlcea, com. Nisipeni, verbul dăvăsesc înseamnă cheltuiesc mult. Ex: „s-a dăvăsit toată averea”. La ambele zone s-a pierdut prin „tocire” litera de la început a. – În Moldova, judeţul Vaslui, găsim din nou forma iniţială şi anume adevesesc cu sensul de tocmesc. Din compararea celor două surse: din graiul viu şi texte vechi, autorul trage concluzia că singurul sens fundamental pentru adăvăsesc este: tocmesc, sau cheltuiesc, pierd, slăbesc, mă despoaie. Hasdeu afirmă că originea lui adăvăsesc este adverbul adversum. Din analiza paralelă făcută pentru o filiaţiune logică a lui adăvăsesc rezultă următoarea concluzie: Adăvăsesc cu sensul de cheltuiesc provine din media latinelor: advesatio (dare fiscală, tribut) şi adversio (mită) şi chiar, adversatus (un om ce şi-a pierdut minţile) [53]. Tomul III începe cu litera B şi se termină la cuvântul bărbat, pe o incursiune de 1029 coloane, ne oferă o strălucită analiză enciclopedică, din care am selectat câteva cuvinte pentru a ilustra genialitatea acestui savant. 1. Babac, babacă, sinonim cu tată, se aude numai în Moldova printre orăşeni. Originea acestui cuvânt provine din turcul babă cu acelaşi sufix dezmierdător ca şi în cazul duducă din turcul dudu, ambele din epoca fanarioţilor. Tot în Moldova se aude şi forma babae cu diminutivul băbăiţă, asemănător cu dudue şi duduiţă şi cu duducuţă [54]. 2. Bade, se utilizează în familie atunci când te adresezi unui frate sau văr mai în vârstă. Dar se utilizează şi atunci când te adresezi unui om mai învârstă pe care doreşti să-l onorezi. Este utilizat şi ca nume de botez. În Banat se utilizează forma bace sub influenţa foneticii sârbe. Din bade derivă o mulţime de diminutive: bădiţă cu scurtatul biţă, bădică cu scurtatul bică, bădiucă, băducă, bădicuţă, bădilă. Se foloseşte rar la oraş şi foarte des la ţară. Tatăl meu, care cu toate că s-a născut la Iaşi, avea rădăcinile din Brusturi, aproape de Târgul Neamţ, îl auzeam foarte des alintând-o pe mama mea cu adresarea biţă. Se poate spune, şi Hasdeu confirmă faptul că bade cu toate nuanţele lui, la români exprimă o nuanţă de iubire, pe care nu o are nici frate şi nici nene. În Transilvania numele propriu bade a fost foarte utilizat printre români. Autorul îl citează pe Densuşianu, care afirmă că din acest bade s-au format numele a două familii boiereşti din Făgăraş: Prima era Biţă sau Bădiţă din Veneţia de Jos şi a doua Bica sau Bădica din Voevodenii Mari. La slavi, onomasticul Bade nu există de loc [55]. 3. Balş, veche familie din Moldova, constituie un bun prilej pentru Hasdeu să facă o incursiune în genealogia acestei celebre familii [56]. 4. Ban, este în primul rând tratat pe larg cu semnificaţia lui de boierie atât Moldova dar mai ales în Oltenia. Acest studiu este dezvoltat pe nu mai puţin de 21 de coloane cu toate nuanţele şi foarte detaliat exemplificat.
Dar cuvântul Ban cu semnificaţia lui monetară constituie un studiu care cuprinde 41 de coloane la care se mai adaugă trei planşe cu exemplificări de monede litografiate cu o deosebită acurateţe de G. Voneberg din Bucureşti. Sunt descrise 40 de monezi, faţă-verso din Moldova, începând cu domnia lui Bogdan (1348-1365) şi terminând cu cele bătute de Eustratie Dabija (1662-1666). O menţiune specială merită a fi evidenţiată referitor la cele imprimate de Despot (1561-1563), care au o imprimare cu influenţe occidentale. Din Muntenia sunt prezentate numai 18 monede începând cu cele din perioada de domnie a lui Vladislav (1360-1375) şi terminând cu cele bătute de Radu Mihnea (1658-1659). Importanţa acestui studiu îl scoate în evidenţă Hasdeu, atunci când afirmă următoarele: „Banii moldoveneşti şi munteneşti sunt dintre mărturiile cele mai pipăite a trecutului vieţii noastre naţionale şi au o importanţă cu atât mai mare, cu cât şirul lor începe din perioada fondării Principatelor. În perioada anilor 1348-1551 au domnit în Moldova 28 de principi dintre care 14 au bătut monede. În Muntenia, în perioada 1272-1552, au domnit 32 de principi dintre care 12 au bătut monede” [57]. În anul în care redacta Hasdeu acest studiu (1893), Academia Română avea deja în colecţii peste 2000 de monede moldoveneşti şi peste 400 monede munteneşti, provenite evident din donaţii. Hasdeu se întreabă privind inscripţiile de pe monede, care erau fie latineşti, fie slavone. De ce sigiliile şi documentele sunt în limba slavonă, pe când banii sunt imprimaţi în limba latină? Cât priveşte şirul domnitorilor şi anii lor de domnie, autorul are anumite rezerve, afirmând că această problemă rămâne deschisă [58]. Cu multă eleganţă, autorul nominalizează sursa acestor informaţii numismatice, ca fiind Dimitrie Sturdza, care constituie un obicei generalizat la Hasdeu, atunci când este vorba de surse.
– Basarabii nu au fost o familie, ci o castă. Autorul susţine că o ramură a Basarabilor era aşezată în Transilvania, în ţara Haţegului, confirmată prin documentele rămase de la Kemeny din 1592. – Basarabă este compus din titlul Ban şi din numele de familie Sarabă. Din punct de vedere sintactic şi fonetic, Basarabă este Ban Sarabă. Marea castă oltenească în secolul al X-lea, din care a izvorât dinastia Basarabilor, se numea: Sarabă. – Sarabi este numele castei nobiliare la Daci. Printr-o logică succesivă, Hasdeu descoperă că nobilimea dacică şi sarcerdotală, purta pe cap zarabi, de unde se presupune că saraba înseamnă cap şi în continuare se face legătura precum Sarabi ar însemna „căpetenii”. – O urmă a dacicului Saraba în graiul românesc de astăzi(1893). – Împăratul roman Liciniu a fost dac din casta Sarabilor. Concluzia lui Hasdeu se bazează pe studiul istoriei de o mie de ani a Basarabilor, fie sub numele lor primitiv de Sarabi, fie după alipirea cu acel titlu de Ban. Basarabii nu au părăsit niciodată Oltenia şi Haţegul, după secolul al XII-lea. 8. Basarabia, provincie între Prut şi Nistru. Înainte de 1812 era partea de sud-est a Moldovei învecinată cu gurile Dunării şi Marea Neagră. Înainte de secolul al XV-lea era în cadrul Moldovei. Basarabia era sinonimă cu Bugiac care aparţinea tătarilor în afară de oraşele Ismail, Chilia şi Akerman, pe care le stăpâneau turcii. În prima jumătate a secolului al XV-lea domnul muntean Basarab stăpânea teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării până la Marea Neagră. Hasdeu preciza faptul că românii din Basarabia nu se intitulau basarabeni, ci numai moldoveni [60]. 9. Bâc, râu remarcabil sub raport arheologic, pe care Hasdeu îl va trata cu mare atenţie în 22 de coloane. Localizarea acestui râuleţ, aşa cum îl clasifică autorul începe din partea muntoasă de nord al Basarabiei, trece pe lângă Chişinău şi se varsă în Nistru lângă satul Gura-Bâcului. Originea acestui nume îl va preocupa pe autor afirmând că: „din fericire, există un mijloc metodic de a găsi etimologia Bâcului. Cea mai veche menţiune despre acest râu, pe care o cunosc eu, ne întâmpină în hrisovul lui Alexandru cel Bun din 1420, publicat de Venelin, unde de două ori acest râu este numit Bâcoveţ. Originea acestui cuvânt vine din slavă care înseamnă taur” [61]. Acest nume trebuia să fi avut din capul locului o legendă a sa, pe care Hasdeu începe să o descopere atunci când afirmă că Bâcul are o importanţă istorică datorită unui monument dintr-o perioadă cu multe secole înainte de apariţia slavilor pe acele meleaguri. Acel monument se cheamă în popor Cheile Bâcului. Un text din Dimitrie Cantemir este citat de autor ca punct de plecare în acest studiu: „Chişinău, lângă râul Bâc, este un târguşor fără însemnătate. Nu departe de el se vede un şir de pietroaie foarte mari, aşezate în linie dreaptă, ca şi când le-ar fi pus acolo meşteşugul omenesc… Unele din acele pietroaie sunt nişte pătrate de trei sau patru coţi şi şirul lor, trecând peste Nistru, merge până la Crâm” [62]. Regretul autorului este că în descrierea lui Cantemir nu se precizează „de unde începe şirul de pietroaie”. Hasdeu trece în revistă mai mulţi autori care au scris despre acest „monument” printre care amintim pe: Sulzer (1781); colonelul rus Meier (1794); grecul Dimitrie Philippides; Stürmer (1838), dar în final se limitează la două surse mai credibile şi anume: poetul Constantin Stamati şi căpitanul Zascuk. Constantin Stamati care locuia la Chişinău, într-o notiţă scrisă la 1850 în ruseşte despre antichităţile Basarabiei, spunea: „Ca la trei verste mai jos de Chişinău se vede un şir în linie dreaptă de lespezi foarte mari, îngropate până la jumătate în pământ, pe care locuitorii le numesc cheile râului Bâc. Acest şir de pietre începe de la Prut, construit în chip de perete, trece prin codrii Căprianei şi taie în lat întreaga Basarabie. Locuitorii însă, din timp în timp, dezgroapă acele pietre, astfel că vechiul zid se distruge” [63]. Cea mai bună descriere statistico-geografică a Basarabiei în acea perioadă (1862) era considerată de Hasdeu, lucrarea căpitanului Zascuk (ofiţer de Stat-Major) care din însărcinarea guvernului rus avea să scrie: „De la actualul Chişinău în direcţia către Prut prin codrii Căprianei se întinde un şir de lespezi pe jumătate îngropate în pământ. Acele lespezi s-au mai conservat încă în unele locuri, iar despre altele mai povestesc ţăranii, le-au luat rânduri-rânduri pentru trebuinţa lor. Nu cred că cineva se va apuca a dovedi că acele pietre formau oarecând un zid compact, din dosul căruia vechii locuitori se vor fi apărat contra invaziilor răpitorilor vecini. Acele pietre mergeau fără întrerupere prin păduri, prin bălţi şi prin râpe. După toate probabilităţile, ele serveau, ca şi şanţurile de pământ, drept semne de hotar… În delimitările posterioare ale unor moşii mănăstireşti din Basarabia, mai ales ale celor din zona cea păduroasă a districtelor Chişinău, Orhei şi Iaşi, se menţionează în acte şiruri de pietre sau lespezi, împlântate în pământ şi rămase din timpuri vechi”[64]. După o notiţă manuscris de la tatăl lui Hasdeu, autorul consemnează o mărturie autentică: „Blocuri de piatră înfipte în pământ, aproape de Chişinău, pe moşiile Petricani şi Ghidighiş” [65]. Această mărturie constituie o indicaţie precisă topografică, dar este încă foarte departe de a clarifica cine a construit aceste „monumente”. Argumentele istorice, consemnate cu o selecţie logică, încercând să demonstreze existenţa unui triunghi de apărare, l-au determinat pe Hasdeu să emită următoarea ipoteză privind originea acestor pietre: „Sunt anterioare erei creştine, se datorează naţionalităţii celtice a Bastarnilor, care au format din Basarabia sudică o formidabilă cetate, înconjurată din trei părţi de Prut, Nistru, gurile Dunării şi Marea Neagră, iar din partea a patra apărată de o zidărie gigantică, din care după o durată de două mii de ani – secolul viitor nu va mai găsi nici o urmă” [66]. 10. Bălţi este explicat de Hasdeu ca fiind un oraş din Basarabia. Numele acestei localităţi nu este altul decât pluralul românesc de la baltă. Este poziţionat între două râuleţe mocirloase (Reut şi Reuţel), care-l preface toamna şi primăvara într-un cuib de friguri. Pentru a ilustra acest nume, autorul citează un vers din Alecsandri: Maica s-a luat prin ţară Să ne strângă grămăgioară Să ne deie-n Bălţi la şcoală, Mai bine-am muri de boală; Moscălesce să-nvăţăm Şi la şcoală să intrăm…..
„Sat până în 1818, Bălţi a fost vizitat în trecere de împăratul Alexandru I, care aici a primit de la fratele său Nicolae ştirea despre naşterea marelui duce Alexandru, devenit în urmă Alexandru II. De bucurie, plecând din Bălţi, ţarul a poruncit ca acest sat să fie pe viitor oraş” [67]. 11. Bănat. Ne interesează acest cuvânt, pentru că Hasdeu, în analiza făcută pe nu mai puţin de 97 coloane, pomeneşte de un anumit dicţionar mai puţin cunoscut. Într-o scrisoare expediată din Pesta la 1 august 1871, publicată în revista Columna lui Traian, Hasdeu mărturiseşte următorul episod interesant: „Şcolile fiind în vacanţă, Biblioteca Universităţii din Pesta era închisă. Mulţumită amabilităţii d-lui Dr. Francisc Toldy, profesor, bibliotecar şi unul dintre învăţaţii cei mai renumiţi ai Ungariei, ea mi se deschise pentru trei ore. Acest interval, mai mult decât scurt, mi-a procurat totuşi ocazia de a face două descoperiri foarte preţioase, mai cu seamă din punct de vedere al lingvisticii române. Cea dintâi, este un manuscris cu totul necunoscut, întitulat: Dictionarium Valachico-Latinum…” [68]. Pentru că în acel moment Hasdeu nu a putut să-l studieze în profunzime, după doisprezece ani, autorul avea să mărturisească următoarea etapă legată de acest manuscris: „În vara din 1883, eu mă oprisem în Pesta mai multe zile pentru a trage o copie de pe o bună parte a manuscrisului. De aici, întorcându-mă în ţară, el mi s-a trimis (n.a. manuscrisul) chiar la Bucureşti, graţie extremei amabilităţi a capilor Bibliotecii Universitare din Pesta, dr. Szilagyi şi dr. Szadeczky. În acest mod am putut să-mi întregesc lucrarea şi s-o mai revăd, având originalul înaintea ochilor”. Descrierea acestui document, atât de preţuit de Hasdeu, a fost făcut cu multe detalii, care îl caracteriza pe fostul director al Arhivelor din România: „Înainte de 1742, Dictionarium Valachico-Latinum forma un volum nelegat de 172 pagini, aruncat unde va cu neîngrijire, aşa că ultimele şase foi, începând de la pagina 161, mucegăiseră de umezeală. Ajuns în această jalnică stare, manuscrisul a fost dat ca să se lege în piele la un loc cu 92 foi de hârtie albă. Legătorul însă era atât de nedibaci, încât din unele foi au fost tăiate câte un rând scris, sau cel puţin o parte din litere. După ce s-a legat bine-rău, posesorii succesivi au început a scrie câte ceva pe foile cele albe, dintre care unul: Itinerarium, An. 1742…Cibinium”[69]. Studiul efectuat de Hasdeu pe acest manuscris relevă şi alte aspecte pe care le considerăm interesante, fiind vorba de primul dicţionar românesc. Hasdeu ne prezintă în continuare intervenţiile efectuate pe acest manuscris cu detalii interesante: „Scris de autorul său cu o cerneală aproape galbenă şi cu o ortografie mai mult sau mai puţin raţională, a fost completat din când în când cu câte un cuvânt scris la margine de altcineva, ba chiar de alţi doi şi trei, cu o cerneală neagră, cu ortografie curat ungurească şi cu o învederată nepricepere a foneticii române… Cel mai vechi dintre cei care au adăugat texte este cel care a scris două pagini întregi, 171 şi 172. Un altul s-a şi semnat cu numele Lancsa Josika pe pagina 20. Mai sunt vre-o câteva adaosuri scrise de mâna posesorului din 1742, care tot el, pe primele patru pagini a încercat a da sinonimica ungară a cuvintelor române, de ex.: Abure, Vapor” [70]. Din analiza comparativă a textelor scrise de diferite persoane, Hasdeu avea să remarce faptul că cei care au făcut adăugirile, nu ştiau bine româneşte, pe când autorul iniţial poseda limba română la perfecţie cu dialectul său provincial. A rămas ca Hasdeu să găsească argumentele necesare pentru a preciza anul când a fost redactat acest dicţionar. Dintre multiplele argumente prezentate de autor, semnalăm pe cele mai importante: – Manuscrisul a fost legat nu mai târziu de anul 1742, probabil în acel an; – Până a fost legat, el trecuse prin „doi sau trei stăpâni” care au făcut adăugiri; – Sub raportul hârtiei, primele 172 pagini se deosebesc de cele 92 file adăugate la legarea dicţionarului. Aceste ultime file sunt cu hârtie groasă fără nici un semn de fabrică. Cele 172 pagini sunt scrise pe o hârtie fină, având ca semn de fabrică: de o parte, două chei încrucişate; de alta, acele trei gloanţe şi două litere, care apar figurate şi pe documentele româneşti de la începutul secolului al XVII-lea şi chiar de pe la începutul secolului al XVI-lea, cum ar fi de exemplu actele de la 1596, 1605 şi 1636 publicate în Cuvinte din bătrâni. – Singurul oraş din Moldova menţionat în dicţionar, este Suceava. Acest lucru îl determină pe Hasdeu să facă presupunerea că documentul poate să fi fost scris înainte de 1600, pentru că după această dată Suceava îşi pierde însemnătatea în faţa Iaşului. – Un criteriu interesant în aparenţă este sesizat de Hasdeu atunci când afirmă faptul că autorul manuscrisului cunoştea porumbul sub denumirea de kukurudz, pe care îl are consemnat în lista plantelor de la sfârşitul manuscrisului. În România, porumbul moldovenesc, păpuşoiul, s-a introdus, afirmă Hasdeu, cam pe la începutul secolului al XVIII-lea, dar informaţia nu constituie un argument serios pentru a descifra vechimea manuscrisului. Are totuşi o relevanţă în multitudinea argumentelor cu care Hasdeu „jongla” în dorinţa lui savantă de a descoperi vechimea acestui manuscris. – Dacă nu s-a putut preciza cu certitudine data când a fost scris dicţionarul, acum vine locul argumentelor legate de locul unde a fost scris şi indirect dialectul utilizat la scrierea lui. Din Moldova autorul manuscrisului cunoaşte numai Suceava; din Ţara Românească sunt menţionate trei localităţi istorice: Argish, Bukureshty şi Kraiova; din Transilvania menţionează: Belgradul Ardaluluj (Alba Iulia), Deva, Haczeg, Koloshvar, Sibiny; din Banat sunt nominalizate: Kricsova, Logosh, Macsova, Marga, Marmure, Strem, Teiuş, Timish, Timishan, Timishore, Krish. Din această înşirare de denumiri, Hasdeu trage concluzia că autorul dicţionarului era bănăţean din regiunea Lugojului pentru că cele mai multe localităţi menţionate sunt din apropierea Lugojului. Adăugăm şi remarca referitoare la faptul că în perioada 1640-1700, românii din Lugoj aveau o mişcare literară omogenă, remarcabil scrisă cu litere latine. În această analiză sunt remarcaţi trei scriitori : Ştefan Fogaraşi, Mihai Haliciu şi Ion Viski, la care Hasdeu mai adaugă pe cel care a scris acel Dicţionarium Valachico-Latinum şi pe care îl numeşte: Anonymus Lugoshiensis. Un punct comun al acestor patru scriitori este faptul că toţi scriu româneşte cu litere latine, dar cu ortografie ungurească. – În concluzie, Hasdeu avea să afirme: „Dictionarium Valachico-Latinum este cel mai vechi vocabular al limbii române, adică traducând din româneşte într-o limbă străină, iar nu vice-versa. Şi ce vocabular! Peste cinci mii de cuvinte” [71]. Ultimul cuvânt tratat în dicţionar de Hasdeu a fost BĂRBAT. Însuşirea de a avea sau de a putea purta barbă, a dat un sens acestui cuvânt. O remarcă interesantă pe care o face Hasdeu în legătură cu cine poartă barbă: „În timpul colonizării Daciei, după cum se poate constata pe basoreliefurile Columnei lui Traian, toţi legionarii romani erau raşi şi numai cei din cetele auxiliare, compuse din barbari, se văd oameni bărboşi; dacii însă toţi purtau barbă”[72]. Cele două Addende poziţionate la sfârşitul volumelor scot în evidenţă recunoştinţa autorului faţă de cei care i-au semnalat anumite lipsuri: – „Pentru indicarea primei erate suntem recunoscători d-lui H. Tiktin[73] din Iaşi, care a binevoit a o semnala. Vom profita şi pe viitor cu gratitudine de ori ce îndreptări analoage din partea lui” [74]. – „Cu steluţe în cap sunt comunicările din partea d-lui Aureliu Candrea[75]” [76]. Aurel Candrea, atunci când a comunicat observaţiile sale lui Hasdeu, avea doar 21 de ani.
După ce s-au scurs cei şase ani de când regele Carol I a iniţiat şi finanţat proiectul Etymologicum magnum Romaniae, timp sugerat de însuşi Majestatea Sa ca fiind suficient pentru a se finaliza dicţionarul, revine în Academie unde ridică din nou problema dicţionarului din care nu au fost publicate decât două volume: – Primul volum (A-Almas) apare în 1886; – Al doilea volum în 1887. Moartea fiicei lui Hasdeu, Iulia, în septembrie 1888, a încetinit substanţial elanul autorului pentru a finaliza opera enciclopedică începută. Constatând această situaţie disperată din toate punctele de vedere, Regele Carol I intervine cu multă delicateţe printr-un discurs ţinut în Academia Română în data de 1 aprilie 1891 în care pune accent pe limba română din mai multe puncte de vedere: „….Fericită era cugetarea d-lui N. Kreţulescu şi hotărârea răposatului C.A.Rosetti, care ceruse, sunt tocmai 25 de ani, convocarea grabnică a unei societăţi literare, având mai întâi de toate scopul de a se ocupa de limba şi literatura română. Cu drept cuvânt, zicea acest mare patriot, fiind Ministru al Instrucţiunii publice, în referatul său, că prin schimbarea literelor vechi, fără pregătire destulă, şi prin transformarea repede a sistemului nostru politic, s-a adus în limba română o mare perturbare, care, nepunându-i-se capăt la timp, ar putea chiar să aibă rele influenţe asupra însuşi spiritului naţional… Frumoasa limbă română, în al cărei geniu m-am silit a pătrunde şi pe care am învăţat-o cu atâta căldură şi dragoste, s-a întărit pe temelie trainică şi a reînviat în vechea sa strălucire. Însă, cu toate perturbaţiile, dânsa n-ar fi putut niciodată să fie primejduită, având rădăcini prea adânci şi un reazem prea puternic în cărţile bisericeşti, în cronici şi în poezia populară… Citirea acestor cărţi vechi, care înalţă sufletul şi care sunt o mângâiere în ceasul de suferinţă, deschide scriitorilor noştri un câmp întins şi arată că limba strămoşească este limba noastră clasică, având pentru popor un sunet aşa de atrăgător… Poezia populară răsfrânge într-un chip minunat aceste vremuri grele ale unui trecut plin de nesiguranţă şi de durere… Mândru poate fi dar poporul român de geniul său poetic, pe aripile căruia s-a ridicat la o înălţime care l-a ferit de înrâuriri străine şi neprincipiale, ocrotind chiar credinţa şi naţionalitatea sa. Poezia a devenit astfel cea dintâi temelie a limbii, un adevărat tezaur al istoriei, un izvor nesecat al limbii române… Ne vom aminti şi pe iubitul nostru Vasile Alecsandri, care, trecând într-o viaţă mai fericită, a lăsat un gol aşa de simţitor în mijlocul nostru, al cărui nume însă va rămâne neşters în inimile tuturor. Etymologicum magnum Romaniae ce am propus, sunt şapte ani, să fie alcătuit şi a cărui încheiere sper încă a o vedea, va arăta lumii învăţate ce comori însemnate de cuvinte felurite şi de cugetări înalte şi frumoase sunt ascunse în limba şi literatura noastră. Această operă, odată sfârşită, va rămânea un monument nepieritor” [77].
Chiar dacă în 1893 apare Tomul III din Etymologicum magnum Romaniae, care se încheie cu litera bărbat, evident nimeni nu era mulţumit de ritmul acestei lucrări. Din acest motiv Regele Carol I a rostit la 18 martie 1894 un discurs scurt, dar axat evident pe acest subiect al dicţionarului pe care l-a iniţiat şi finanţat: „Simt totdeauna o vie mulţumire, când pot arăta Academiei marele interes ce am pentru activitatea sa. Viu dar astăzi cu deosebită plăcere în mijlocul d-voastre, spre a vă aduce urările Mele de bună venire şi a lua parte la lucrările d-voastre. Sunt tocmai zece ani de când am întemeiat un premiu anual pentru o carte cuprinzătoare a tuturor cuvintelor limbii române, aşa de bogată în felurite expresiuni. Un început, de o erudiţiune vrednică de admiraţiune, s-a făcut. Toţi dorim să ne bucurăm într-un timp nu prea depărtat de această lucrare însemnată, şi mai ales noi, care am trecut pragul unei jumătăţi de secol din viaţa noastră. Prin Magnum Etymologicum Romaniae, distinsul său autor, ca şi Academia, îşi vor ridica un monument nepieritor; iar Eu pururi voi fi mândru că am îndemnat la o muncă ce va deveni un izvor ne sleit pentru limba noastră şi filologie. Mulţumindu-vă pentru simţămintele de dragoste şi credinţă, ce Academia Îmi mărturiseşte în toate împrejurările, şi mai cu seamă în fericitele evenimente ce privesc familia Mea, declar şedinţa deschisă” [78]. Din acest discurs reiese dorinţa regelui de a accelera editarea celorlalte volume, dar în acelaşi timp evidenţiază erudiţia lui Hasdeu care a impresionat cu siguranţă nu numai pe rege. Şi totuşi Hasdeu, după apariţia tomului IV, abandonează lucrarea, cu regretul omului de ştiinţă, dar prioritar pentru el era în acel moment îngrijirea şi publicarea poeziilor fiicei sale Iulia.
Intenţia lui Hasdeu era să elaboreze un studiu care să prefaţeze tomul IV, aşa cum a făcut la celelalte volume din dicţionar. Dar întârzierea cu care apăreau, soarta tomului III rămas la cuvântul bărbat, a determinat stoparea acestei lucrări de către Academia Română. Dar să vedem mărturisirea lui Hasdeu în Pre-Cuvântarea la tomul IV, scrisă la Câmpina, în data de 1 ianuarie 1898: „Aveam în cuget de a da în fruntea tomului IV al Etimologicului o introducere de vre-o trei-patru coli de tipar după mostra tomurilor trecute. O înţelegere luată în sânul Academiei Române, în şedinţa din 27 şi 29 martie 1897, pune capăt lucrării mele, îngăduindu-mi urmarea numai până la anul 1898. Faţă cu această urmare, adică curmare din partea doctului corp, de vreme ce nu voi mai pute înainta, m-am hotărât de a mă executa pe mine însumi printr-un nec-plus-ultra după măsura mijloacelor mele. Iată de ce „Negru Vodă” este aşa cum este. Este o datorie a mea de inimă şi de minte de a rosti aici o adâncă, o nemărginită, o adevărată recunoştinţă Maiestăţii Sale Regelui, care singur m-a îndemnat la muncă şi mi-a înlesnit-o, astfel că Întemeietorului Regatului Românilor i se închină studiul meu despre Întemeietorii Statului Ţării-Romăneşti. Şi isprăvind, mândru de câte am făcut, făcând ceea ce am voit eu a face, las Etimologicului un măreţ veşnic adio, mângâindu-mă cu vorba Stăpânului meu: sunt multe lăcaşe[79]. Hasdeu, Câmpina, 1 ianuarie 1898”[80]. Textul din Pre-cuvântare are un profund regret pentru faptul că a fost stopat să continue lucrarea, dar evident este şi faptul că după 13 ani lucrarea a ajuns doar la cuvântul „bărbat”. Tipărirea acestui studiu despre Negru-Vodă, depăşeşte cu mult ce-şi propusese Hasdeu în Pre-cuvântare, din cele trei-patru foi propuse, s-a ajuns la 18 coli de tipar. Trebui remarcată şi recunoştinţa sinceră adresată Regelui Carol I pentru îndemnul de a redacta această lucrare, dar şi pentru finanţarea generoasă. Hasdeu era un recunoscut anti-monarh, dar omul de ştiinţă a depăşit această viziune în beneficiul limbii române, cea ce constituie un bun exemplu de urmat şi în prezent. Introducerea făcută la acest studiu pe care autorul o intitulează: „NEGRU-VODĂ. Un secol şi jumătate din începuturile statului Ţării-Româneşti (1230-1380)”, are mai multe abordări care reunesc atât nostalgia de a nu fi putut finaliza dicţionarul; colaborări şi structura acestui studiu: 1. Fiecare tom din Magnum Etymologicum Romaniae a fost prefaţat de o introducere care constituie o monografie istorico-filologică, pe care Hasdeu o consideră: „prea întinsă sau prea generală pentru a putea figura ca un simplu articol în şirul cel alfabetic al cuvintelor, dar merită a arunca o lumină metodologică asupra operei întregi. Toate aceste introduceri vor forma cu timpul o colonadă de Propylee[81] la Acropole a limbii române. 2. Ca introducere la tomul al patrulea, mi-am ales anume pe Negru-vodă, cu care m-am ocupat foarte mult, sunt acum treizeci de ani, numai astăzi însă nu mă mai sfiiesc de a crede că am reuşit pe deplin în dezlegarea acestei anevoioase probleme. În studiul meu despre Basarabi am limpezit mai întâi elementul cel legendar; îmi mai rămâne momentul cel istoric despre întemeierea Ţării Româneşti… Îmi mai lipsea încă ceva: temperamentul. Vârsta, cu multă greutate mi-a dat sângele rece de a putea judeca fără supărare greşelile uneori foarte supărăcioase ale altora. Greşelile altora, greşelile mele, greşelile tuturor acelora care se silesc a sparge o cale viitoare sau a îndrepta calea cea trecută, sunt simptome ale transformărilor succesive, sunt crize ale progresului; neiertate sunt numai greşelile celor îndârjiţi de a sta pe loc sau de a se opri în ruptul capului îndărăt. Iată de ce să nu se mire nimeni, când voi vorbi adesea cu amiciţie şi chiar cu admiraţie, cel puţin nici o dată cu duşmănie, despre acei muncitori care nu se împacă sau întârzie de a se înţelege cu vederile mele. Zic despre muncitori; cât despre secături, nu voi vorbi nimic: de minimis non curat praetor”[82]. 3. Hasdeu împarte acest studiu în trei capitole: – Literatura înainte de Istoria critică a Românilor; – Literatura după Istoria critică a Românilor; – Întemeierea Ţării Româneşti; – Cronica Basarabilor între anii 1230-1380; – Apendice documentar; – Patru facsimile [83]. În concluzie, B.P.Hasdeu referindu-se la polemica şi exegeza practicată în cele 287 de pagini cât cuprinde acest ultim volum, avea să afirme: „Progresul însă cel impersonal nu se opreşte nici o dată, în cursul timpului indefinit, asupra nici unei probleme. Pentru a se aşterne mai curând calea ulterioară, voi clasifica eu însumi rezultatele cele dobândite printr-o vastă panoramă dogmatică, unde urmaşii mei cu mult mai lesne să poată observa lacunele, care sunt inevitabile şi greşelile, care sunt posibile. Iată dară a patra şi ultima parte a studiului meu: Cronica Basarabilor” [84].
În anul 1897, Academia Română a însărcinat cu alcătuirea Dicţionarului pe profesorul universitar Al. Philippide. Pentru strângerea materialului imens au fost aleşi următorii colaboratori: – S. Fl. Marian, membru al Academiei Române; – J. Urban Jarnik, profesor la Universitatea din Praga; – Patru foşti studenţi ai d-lui Philippide aleşi de d-sa. Extragerea materialului lexical a durat doi ani, după care Al. Philippide a început redactarea Dicţionarului. Planul de elaborare a lucrării a fost deosebit de vast, va afirma Sextil Puşcariu în 1907: „încât sfârşitul ei nu se putea prevede decât într-un timp foarte îndepărtat” [85]. Comisia pentru redactarea Dicţionarului din cadrul Academiei Române era compusă în anul 1897 din următorii membri: I. Kalinderu, T. Maiorescu, N. Quintescu, D. Sturdza şi Gr. Tocilescu. Pentru a grăbi finalizarea acestei importante lucrări, comisia a propus câteva modificări la planul elaborat de Al. Philippide, în sensul de a simplifica redactarea. Aceste prescurtări aplicate programului elaborat de însăşi Philippide nu au fost acceptate de autor [86].
Trecuseră deja 21 de ani de la iniţierea acestui program de redactare a dicționarului Etymologicum Magnum Romaniae şi finalizarea lui era departe de a se realiza. Din acest motiv, Regele Carol I a revenit la tribuna Academiei Române, la 1 aprilie 1905, pentru a ţine o cuvântare: „…La temelia templului care adăposteşte sufletul neamului românesc se află limba, această duioasă limbă românească, care Mi-a devenit îndoit de scumpă din ziua când am auzit-o răsunând pe buzele neuitatei Mele copile şi de când, spre a mea mângâiere, urmaşii Mei o grăiesc în jurul Meu. Mânat de această simţire, am propus Academiei, acum 21 de ani, întocmirea dicţionarului Etymologicum magnum Romaniae, având mai ales în vedere culegerea şi păstrarea acestor cuvinte vechi, care deşi obârşia lor este slavonă, greacă sau turcească, alcătuiesc originalitatea şi bogăţia limbii. Dorinţa Mea era ca Academia să scape aceste odoare ameninţate a cădea în uitare, redându-le locul la care au dreptul şi să puie o stavilă la acest val de nepăsare pentru graiul bătrânesc, stârpind totodată buruienele neologismelor care înăbuşe limba strămoşească. Limbile îşi au într-adevăr viaţa lor proprie, care se dezvoltă după nişte reguli statornice; însă înrâurirea scriitorilor de frunte şi a academiilor asupra acestei dezvoltări este de asemenea netăgăduită. De ce ne ferim de aceste locuţiuni vechi, cu obârşie aşa de curată, ca aceea a liturghiei şi a letopiseţelor ţării, şi care nici măcar arhaisme nu sunt, deoarece le întâlnim în limba bisericii şi a poporului? Mult mai de temut sunt aceste neologisme sterpe, cu formă şi înţeles pocite, care nu aduc nici o idee nouă, ci izgonesc numai cuvântul curat românesc, spre a le înlocui cu altele străine cu înţeles absolut identic, ca spre pildă: avansare în loc de înaintare, voiaj în loc de călătorie. Aceste parazite răutăcioase sunt cu mii: numărul lor creşte pe zi ce trece şi sfârşitul va fi schilodirea limbii. Strecurarea lor o datorăm în mare parte vieţii politice, obiceiurilor apusene şi educaţiei copiilor în străinătate… Iată pricina pentru care o grabnică dare la lumină a dicţionarului este atât de dorit de Mine. Îmi dau seama de greutăţile lucrării, de timpul ce se cere; totuşi, cred că în acest lung şir de ani s-ar fi putut îndeplini în mare parte programul alcătuit. Dacă mai zăbovim, ştirbirea şi schimonosirea limbii se vor întinde tot mai mult; iar îndepărtarea va fi cu atât mai anevoioasă. Aştept, dar, cu nerăbdare ca Etymologicum să fie cât mai curând pus în mâna tuturor, avându-se grija ca întocmirea lui să fie cât de întreagă, cu un număr de citaţii bine alese, însă limitat, spre a nu se înnămoli lucrarea într-o prea mare întindere. Perfecţiunea lui are mai puţină însemnătate decât fiinţa lui. Sunt încredinţat că domniile voastre veţi întâmpina aceste mici îndrumări ce mi-am permis a le aşterne ca un semn al viei mele dorinţe de a vedea Etymologicum odată desăvârşit, spre cinstea Academiei şi folosul generaţiilor viitoare”[87]. După cum se poate constata, Regele Carol I s-a implicat şi în a da anumite sfaturi practice pentru a grăbi finalizarea mult doritului Dicţionar. Dar a scos în evidenţă şi pericolul de invadare a cuvintelor străine în limba română. În toată această perioadă el a continuat să finanţeze Academia pentru realizarea acestui proiect pe care l-a iniţiat. Ca urmare acestei intervenţii ferme a Regelui Carol I, Academia a decis la 1 ianuarie 1906 să încredinţeze această lucrare prof. Sextil Puşcariu, membru corespondent al Academiei Române, care a prezentat în plen un program în conformitate cu dorinţele Comisiei. Sixtil Puşcariu a beneficiat de materialul lexical cules de Al. Philippide şi de colaboratorii săi. A fost ajutat pentru prima redactarea a materialului de următorii profesori: C. Găluşcă şi C. Lacea. Pentru revizuirea părţii formale a lucrării şi pentru controlarea traducerilor franceze şi redactarea neologismelor, Sextil Puşcariu a apelat la profesorul I. Rădulescu – Pogoneanu [88].
Acest raport care se prezintă pe 32 de pagini, este un adevărat studiu de cum vede autorul redactarea Dicţionarului care cuprinde trei parţi bine distincte: Materialul lexical; redactarea lui şi tipărirea dicţionarului. După cele două eşecuri anterioare de a finaliza această lucrare, Sixtil Puşcariu este foarte realist atunci când declară: „Chiar cu lipsuri şi cu greşeli, Dicţionarul va aduce deocamdată mai bune servicii decât făgăduinţa unei lucrări desăvârşite. Să nu uităm, că este cu mult mai uşor a îndrepta greşelile şi a completa lipsurile unei opere isprăvite, decât a ocoli ivirea lor în decursul lucrării. Ţinta mea nu poate fi a da un dicţionar ideal – cel puţin în împrejurările de astăzi – nerealizabil, ci numai a mă apropia de acest ideal, întrucât se poate într-un timp mai scurt” [89]. Materialul lexical. Cu toate că a beneficiat de câteva sute de mii de extrase culese de Al.Philippide, acest material face abstracţie de numele de persoane şi localităţi şi de lexicul dialectelor: aromân, meglenit şi istro-român. La întregul material oferit de Philippide care a acordat o atenţie deosebită operelor literare daco-române din toate timpurile şi a scriitorilor moldoveni din secolele XVII-XVIII şi până la Alecsandri, Eminescu, Odobescu şi generaţia următoare, autorul a mai adăugat peste 55.000 de extrase adunate de el, cu precădere din scriitorii contemporani. La alegerea materialului a preferat să reducă citatele la minim posibil [90]. Dicţionarele mai vechi trebuie utilizate cu multă precauţie. O mare încredere o va da Lexiconului de Buda, pentru faptul că, fiind primul, n-a putut primi greşeli de la alte dicţionare. Nu acelaşi lucru va spune despre dicţionarele lui Laurian-Massimu şi cel redactat de Cihac, care au forţat interpretările. Autorul mărturiseşte faptul că a utilizat frecvent: Dictionnaire général de la langue française, redactat de A. Hatzfeld, A. Darmesteter şi A. Thomas [91]. Referindu-se la alegerea neologismelor, Puşcariu afirmă: „criteriul cel mai sigur este cel utilizat de autorii noştri mari. Când un neologism este adoptat de ei, îl vom primi şi noi, pentru că fiind găsit la ei înseamnă că s-a simţit lipsa în limba română. Limba ştiinţifică a fost nevoită să adopte neologisme fără rezerve… Numai timpul poate consacra sau îngropa o vorbă: limba nu se plăsmuieşte în Academie, ea se cristalizează din scrierile autorilor mari şi din cuvântările şi povestirile oamenilor cu darul vorbirii” [92]. Redactarea Grija de căpetenie a lexicografului este clasificarea înţelesurilor. Comisia Dicţionarului a hotărât ca traducerea să fie numai în limba franceză, ca o înlesnire pe care o facem străinilor. Pe lângă traducerea franceză este necesar a se da definiţia românească a înţelesului cuvintelor. Sinonimele vor fi tratate cu multă atenţie. Referindu-se la etimologia cuvântului, autorul preciza: „Cunoaşterea obârşiei unui cuvânt este necesară pentru stabilirea sensului acestuia şi pentru a se arăta modul istoric a dezvoltării semantice pe care le-a suferit. Etimologia este, în cele mai multe cazuri, temelia ori cărei cercetări filologice” [93]. Tipărirea. Dicţionarul va apare în fascicole de câte cinci coli de tipar. O atenţie deosebită o acordă Sixtil Puşcariu tipăririi acestui dicţionar atunci când afirmă: „ În dicţionar nu citim, ci căutăm; iar ochiul care caută trebuie să-i stăm în ajutor, să-i înlesnim găsirea cuvântului. Aceasta se poate face prin diferite caractere tipografice întrebuinţate pentru: titluri, citate, numele autorilor citaţi, pentru etimologie, traducere şi textul explicativ” [94].
Dicţionarul Limbii Române, întocmit şi publicat după îndemnul şi cu cheltuiala Maiestăţii Sale Regelui Carol I. Volumul apare în anul 1913 la Librăriile Socec&Comp. şi C. Sfetea din Bucureşti, şi conţine 716 pagini. Ultimul cuvânt este Buzurlui. Bibliografia prezentată este impresionantă şi cuprinde toate cărţile extrase de Al. Philippide şi de colaboratorii săi, cât şi cele selectate de autorul dicţionarului[95]. Din respect pentru B.P.Hasdeu, Sixtil Puşcariu avea să publice toate răspunsurile la Chestionarul emis de autor, atât la Tomul I, cât şi la Tomul II. Grupate pe cele 18 volume şi judeţe, informaţiile sunt interesante şi din punctul de vedere al localităţii, numele şi profesia, celui care consemnează informaţia şi data expedierii. Tomul I, partea II, litera C, cu 1064 pagini, a fost tipărit de la pagina 641 gratuit de ziarul Universul în anul 1940, cu ocazia jubileului pe care îl aniversa ziarul sub coordonarea lui Stelian Popescu. Dar primele coli din acest volum au fost tipografiate în martie 1913. Odată cu izbucnirea războiului mondial, lucrarea a fost întreruptă şi a fost reluată în mai 1927. Timp de doisprezece ani s-au tipărit celelalte cincisprezece coli, care au apărut în paralel cu volumul II. Tomul II, partea I, (F-I) cu 955 pagini, apare în 1934 la Imprimeria Naţională Bucureşti. Pentru apariţia acestui volum, pe lângă fondurile alocate de Academie au fost şi cele oferite de Fundaţia culturală Regele Ferdinand I. Importantă a fost şi contribuţia Prietenii Dicţionarului, reprezentaţi de Emanoil Bucuţa, care a adunat pentru acest scop suma de 1.124.781 lei. Tomul II, partea II, fascicula I (J-Lacustru) cu 80 pagini este tipografiat în 1937, gratuit de ziarul Universul. Tomul II, partea II, fascicula II (Ladă-Lepăda), cu 159 pagini apare în 1940, fiind şi ea tipografiată gratuit de ziarul Universul. După anul 1940 acest dicţionar, încă nefinalizat, constituie un alt subiect care va scoate în evidenţă valoarea moştenită de la B.P.Hasdeu şi Sixtil Puşcariu.
– Gheorghe Buluţă, atunci când vorbeşte despre Cultură şi civilizaţie, cu accent pe conferinţele ţinute la tribuna Ateneului Român, preciza faptul că: „Până în primăvara anului 1865 s-au ţinut 31 de prelegeri, de către 12 conferenţiari printre care îl citează pe V.A.Urechia, C.Esarcu şi B.P.Hasdeu [96]. Spiritul atenian este şi spiritul enciclopedist din care făceau parte membrii fondatori ai Ateneului Român, printre care era şi Hasdeu. Aşa se explică prezenţa de nenumărate ori la tribuna Ateneului, a lui Hasdeu, dintre care semnalăm: – Conferinţa din 1866 despre Istoria română şi istoricii români; – Conferinţa din 8 decembrie 1867 cu tema: Instrucţiunea română în Transilvania. Începând cu anul 1868 aceste conferinţe aveau să fie publicate în Biblioteca Ateneului Român; – Conferinţa din 1884 despre: Raportul între limbă şi inteligenţa poporului român. La Conferinţa din 1892 intitulată: Noi în 1892, Hasdeu mărturisea: „Sunt trei locuri în care îmi dă mâna de a lua cuvântul. Este Academia, Universitatea şi aici, la Ateneu. Dar la Academie sunt fotolii, şi orice fotoliu te îndeamnă a moţăi; la Universitate sunt catedre, de pe care profesorul este dator a discuta controversele, ferindu-se de orice dogmatism; aici, la Ateneu, nu e fotoliu, nu e nici catedră! Aici este un amvon, un amvon pe care se urcă un sacerdote, un preot, pentru ca din baierele inimii sale să reverse în inimile ascultătorilor o credinţă caldă, adâncă şi roditoare” [97]. – În 1927, Gh. Adamescu susţinea o conferinţă consacrată lui B.P.Hasdeu din care extragem spiritul care caracteriza această instituţie: „Ateneul Român, născut din frământările unei generaţii care dorea cu tărie înălţarea neamului nostru prin cultură, are, prin însăşi fiinţa sa, îndatorirea de a comemora pe bărbaţii mari ai acestui neam şi îndeosebi pe acei care au fost întemeietorii instituţiei”. – Tot la Ateneul Român, în anul 1908, la un an după decesul lui Hasdeu, V. Haneş avea să susţină o conferinţă despre: B.P.Hasdeu şi cultura românească [98]. – Mihai Dragomirescu (1868-1942) în anul 1907, avea să consacre lui Hasdeu un amplu studiu în care abordează şi ascendenţa genealogică şi ereditatea Hasdeilor [99]. – Nicolae Iorga (1871-1940), impresionat sincer de moartea lui Hasdeu, avea să scrie cuvinte emoţionante în 2 septembrie 1907, închinându-se înaintea mormântului acestui magistru: „A fost un om genial, a dispus de cunoştinţe neobişnuite în toate domeniile, aşa încât oricând putea uimi pe cei mai mulţi; a avut un spirit elastic cum cu greu s-ar mai putea găsi altul şi, pe lângă acestea, pătrunzător, ascuţit; a fost un scriitor îndrăzneţ în luptă şi de o necruţătoare ironie, a fost un convorbitor care aducea în discuţie puncte de vedere noi… A dat culegerilor noastre de izvoare Arhiva istorică, cea dintâi carte a slavisticii la români; a strâns în Cuvinte den bătrâni probe într-alese din vechea limbă, lucru ce nu se mai făcuse de alţii; a grăbit dezvoltarea studiilor istorice, aruncând în circulaţie, mai ales pentru vremile mai vechi, prin Istoria critică, o uriaşă mulţime de informaţie nouă; a cutezat să viseze o mare enciclopedie naţională, încercată prin Magnum Etymologicum. În atâtea ramuri ale ştiinţei istorice şi filologice, el a fost un deschizător de cale, ce e drept, s-a mulţumit adesea să arate numai drumul” [100]. – Nicolae Cartojan (1883-1944), publică în lucrarea Cărţi populare în literatura românească din 1938, referitor la Mustrarea sufletului, o redenumire pe care Hasdeu a numit-o Povestea numerelor. În acel paragraf, Cartojan avea să facă următoarea apreciere: „Hasdeu, care a consacrat acestui cântec un studiu erudit în „Cuvinte den bătrâni”, a citat variante provensale, languedoc-iene, catalane, canadiene, portugheze, celtice, italiene, latine, germane, slavice: ruseşti, polone, cehe, bulgare şi chiar evreieşti şi încheie cu o versiune persană din primele secole ai erei creştine şi cu alta culeasă de la Turanii Kirghizi” [101]. – Gheorghe Adamescu (1869-1942), în Istoria literaturii române, destinată Şcolilor Normale, face o prezentare lui Hasdeu, din care reţinem următoarele: „Cea mai mare parte a activităţii sale, Hasdeu a consacrat-o istoriei şi filologiei… El nu s-a mulţumit să transcrie documentele istorice (Cuvinte den bătrâni), ci le-a însoţit de observaţii felurite, despre care marele filolog german Schuchard a zis:” Pătrunderea şi erudiţia lui Hasdeu se pun în evidenţă aici în modul cel mai splendid”[102]. Gh. Adamescu îl pune în valoare pe Hasdeu şi prin prisma stilului pe care îl adoptă în cercetările întreprinse: „Spirit cu o cultură vastă, cu o vioiciune rară, Hasdeu are adesea sclipiri geniale în combinarea detaliilor pentru a închega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor cele mai grele şi mai obscure”[103]. În discursul de recepţie la Academia Română, Nicu Gane avea să-l caracterizeze, astfel: „Hasdeu este şi va rămâne, orice s-ar zice, cel mai mare istoric al generaţiei sale, căci el cel dintâi, a înţeles noua îndrumare ce trebuie să se dea istoriei, care nu se cuvine să fie o simplă înşirare de fapte, ci are mai cu seamă menirea să oglindească întreaga şi adevărata viaţă intelectuală, economică şi politică a unui popor. În ramura filologiei, dânsul, prin cunoaşterea multor limbi străine, a ocupat cât a trăit neîntrerupt şi fără contestaţie vârful piramidei. Prin urmare, cât va exista un neam românesc şi o cultură românească, Hasdeu va străluci pe cerul cultural al neamului ca un luceafăr de mărimea întâia” [104]. – Petre V. Haneş (1879-1966) avea să-i consacre lui Hasdeu o monografie extinsă pe 113 pagini în lucrarea Scriitorii Basarabeni (1850-1940). Cu această ocazie, republică arborele genealogic al familiei Hasdeu, elaborat de Iuliu Dragomirescu, din care rezultă ascendenţa până la Ştefan Hăjdeu din 1457. Această trecere în revistă a vieţii şi operei lui Hasdeu este realizată cu onestitate şi fără accente critice la nici un capitol. Haneş, referindu-se la poliglotul care era Hasdeu, citează o legendă care afirma: „Bunicul lui Hasdeu cunoştea 7 limbi, tatăl său 11 limbi, iar B.P.Hasdeu cunoştea 26 limbi[105]. – D. Murăraşu (1898-1984) în Istoria literaturii române, publicată în anul 1942, are un capitol referitor la Hasdeu, pe care îl prezintă astfel: „Hasdeu a dominat într-o vreme viaţa noastră culturală prin erudiţia lui uimitoare, fantezia la înălţimea erudiţiei, spirit caustic şi intransigent în principii… Hasdeu este o minte largă, îndreptată spre toate domeniile vieţii spirituale, dornic să pătrundă chiar şi dincolo de ceea ce ne îngăduie ştiinţa. Hasdeu a fost un bun român, cu credinţă nezdruncinată. El, nobilul de viţă, a fost un democrat convins” [106]. – Gabriel Drăgan, în anul 1943, atunci când redacta ediţia revizuită şi adăugită a Istoriei literaturii Române, avea să consemneze în final o caracterizare sinceră şi meritată despre enciclopedistul Hasdeu: „Bogdan Petriceicu Hasdeu, este una din figurile geniale de mare proeminenţă în spiritul culturii creatoare a Românilor. Întreaga lui operă este străbătută de un puternic duh naţional şi de un aer de românism izvorât dintr-o conştiinţă luminoasă şi evanghelică, ce-a ştiut să dăruiască pentru binele neamului, bogăţia comorilor sale”[107]. – Perpessicius (1871-1971), remarcat prin fineţea analizelor literare, a consacrat 31 de pagini memorabile lui Hasdeu în lucrarea Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, apărută în anul 1957. Referindu-se la activitatea de iniţiere a unor reviste de specialitate, consemnează: „Opera ştiinţifică a lui B.P.Hasdeu s-a desfăşurat în trei sectoare: istorie, lingvistică şi filologie. Arhivist predestinat prin ambianţă şi afinitate, cunoscător al limbilor slave, cercetător al atâtor colecţii arhivistice din străinătate, director timp de mulţi ani al Arhivelor Statului din Bucureşti, Hasdeu dă la lumină în 1865 întâia publicaţie de specialitate Arhiva istorică a României, realizată, după părerea celor competenţi, în condiţii ştiinţifice ideale”[108]. Perpessicius scoate în evidenţă şi conceptul abordat de Hasdeu la redactarea celebrului dicţionar: „Călăuzit de două principii, pe care lexicografia clasică nu le cunoscuse, şi pe care le impunea studiul modern al lexicografiei, şi anume dialectologia şi folclorul, Hasdeu formulează cele 206 de întrebări ale chestionarului său, vastă anchetă printre cărturarii satelor, ce mărturiseşte ingeniosul spirit de investigaţie al cercetătorului” [109]. Remarcabil este pus în evidenţă Hasdeu, prin acele preocupări din cadrul Academiei care vizau: Organizarea şedinţelor publice şi nominalizarea oratoriilor; regulamentul bibliotecii; edificiul Academiei care suferea de o defectuoasă acustică a sălii de şedinţă; cereri de subsidii pentru editări sau studii în arhive de care să beneficieze, Petre Ispirescu şi Ovidiu Densuşianu; propuneri de noi membri (Ion Slavici, George Bengescu, pictorul Nicolae Grigorescu); grija de orfanii răposatului academician Iosif Hodoş; statui sau monumente închinate unor personalităţi decedate, precum este cazul monumentului pentru Vasile Alecsandri de la Mirceşti; să se editeze un album consacrat lui Ştefan cel Mare şi epocii lui ş.a.m.d.”[110]. În încheierea, într-un an 1956, când cu greu se putea afirma unele aprecieri de asemenea anvergură, Perpessicius avea să mărturisească cu sinceritate: „Imaginea acestuia mă domină şi astăzi. Columnă, pe cât de ornamentală pe atât de solidă, a Partenonului ştiinţei româneşti, astfel este şi aşa va rămâne pentru veşnicie Hasdeu în istoria culturii noastre”[111]. – Dimitrie Macrea (1907-1988) care a condus mulţi ani Institutele de lingvistică din Bucureşti şi Cluj (1954-1966), specialist în fonetică şi istoria literaturii române, avea să analizeze activitatea lui Hasdeu cu mult respect şi admiraţie. Încă de la începutul studiului, care cuprinde nu mai puţin de 23 pagini, D.Macrea avea să afirme: „B.P.Hasdeu a rămas un exemplu neegalat încă în lingvistica noastră de cercetător multilateral, ale cărui vaste cunoştinţe teoretice şi putere de investigaţie au stârnit admiraţia fără rezerve a contemporanilor” [112]. Autorul acestui studiu avea să afirme în continuare: „Hasdeu cunoştea limbile clasice, romanice, slave, germana, engleza, albaneza şi sanscrita, dar a cunoscut şi utilizat toate lucrările slaviştilor din vremea lui… Opera lui este o oglindă a cunoştinţelor lingvistice şi istorice din vremea sa, căci nu există autor sau carte importantă, în orice ţară ar fi apărut, care să nu figureze în comentariile lui” [113]. În privinţa lucrării Etymologicum, Macrea o consideră un: „Monument al culturii poporului nostru. El nu se mărgineşte să explice cuvintele pentru necesităţi practice curente, ci urmăreşte fiecare cuvânt în toată istoria lui complexă, în toate epocile, în graiul popular ca şi în limba literară. Aproape fiecare cuvânt constituie o monografie, în care se înfăţişează sensul şi răspândirea lui, precum şi credinţele populare legate de el” [114]. Referindu-se la discipoli, autorul avea să menţioneze: „Principiile cele mai de seamă pe care Hasdeu a voit să le sădească în spiritul elevilor săi pentru a deveni creatori în lingvistică au fost rezumate de el însuşi în prefaţa cărţii elevului său Lazăr Şăineanu: Istoria filologiei române (1892). Activitatea lingvistică bogată a lui Hasdeu a creat condiţiile pentru ca o seamă de elevi ai săi, ca I.Bianu, Lazăr Şăineanu, I.A.Candrea şi urmaşii săi imediaţi, Al.Philippide, O.Densuşianu, Sextil Puşcariu şi alţii să ducă mai departe moştenirea valoroasă lăsată de acest mare îndrumător al lingvisticii noastre” [115]. Ovid Densusianu (1873-1938), filolog, lingvist, folclorist, istoric literar şi poet român, s-a remarcat prin cercetări dialectale şi lexicografice. Şi acest remarcabil om de cultură avea să aprecieze activitatea lui Hasdeu în următorii termeni: „Studiile sale privitoare la istoria limbii române din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea sunt şi azi cele mai importante din câte s-au făcut în acest domeniu. El a publicat mai multe texte de română veche, dintre cele mai preţioase. Această sarcină a îndeplinit-o cu o exactitate şi o scrupulozitate rară la filologii români. Comentariile filologice pe care le-a adăugat textelor dovedesc aceleaşi cunoştinţe multiple” [116]. – Lucrarea Scriitori români elaborată sub coordonarea lui Mircea Zaciu, a consacrat un spaţiu generos acestui titan care a fost Hasdeu. În acest dicţionar al scriitorilor români avea să menţioneze: „Există în opera lui Hasdeu o simbioză, aproape permanentă, între spiritul ştiinţific, iscoditor şi captivant de absolut, de construcţia coerentă şi totală, şi acela literar, în sensul că scriitorul, temperamental un romantic neliniştit, însufleţeşte orice rând, în chip spontan, cu o subliniată culoare afectivă… Este primul dintre români care a intuit şi a încercat să demonstreze că poporul nostru are o preistorie glorioasă, asemănătoare cu a altor popoare europene. Savantul dovedeşte că ideea moştenirii traco-dace constituie o coordonată esenţială a sufletului românesc” [117]. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, editat în 1979, conţine un comentariu destul de substanţial, urmat de o bogată bibliografie şi o critică la opera autorului. Se remarca faptul că Hasdeu: „Este unul dintre spiritele enciclopedice ale culturii noastre. Prin vocaţia universalităţii, el domină a doua jumătate a secolului al XIX-lea românesc. Setea lui de cunoaştere şi de creaţie este a unui om de Renaştere. Concepe pe dimensiuni colosale, cu iradieri multiple, pornite dintr-o viziune filozofică asupra vieţii, istoriei şi culturii… În tendinţa de a da cercetărilor un contur imens, de o perfecţiune sferică, el îmbină erudiţia, metoda, cu o viziune romantică… Etymologicum Magnum Romaniae, ce trebuia să fie doar un dicţionar academic al limbii române, este conceput ca o enciclopedie a traiului, întreg, trecut şi prezent, al poporului. Dicţionarul este proiectat la proporţii grandioase, ca un tezaur de cunoştinţe lingvistice, filologice, folclorice, istorice, geografice şi literare” [118]– George Călinescu (1899-1965), are o viziune critică diferenţiată între viaţa şi opera literară, poetică a lui Hasdeu şi lucrarea Etymologicum magnum Romaniae. Este greu de analizat această tratare inegală care sugerează faptul că a fost redactată fie în etape diferite, sau o parte a fost modificată datorită unei presiuni politice. Se ştie că prima ediţie a Istoriei literaturii române a lui G. Călinescu a apărut în iulie 1941 cu 948 de pagini. Această primă ediţie a fost criticată „vehement” de E. Lovinescu şi Şerban Cioculescu privind „subiectivitatea şi o tendinţă caricaturistică proiectată asupra biografiei cât şi asupra operei, diferiţilor scriitori”[119]. Modificările se pare că au fost substanţiale atât prin revizuire cât şi prin adăugare, aşa cum rezultă chiar din titlul lucrării. „Revizuirea” a început în anul 1946, sub ocupaţie sovietică, care tratează printre altele, subiecte incomode precum: „Relaţia lui Odobescu cu Rusia” şi „Hasdeu” [120], rezultând un supliment de aprox. 100 de pagini, ajungându-se în anul 1985 la 1058 pagini. Din Nota asupra ediţiei din 1985 aflăm că intervenţiile cele mai substanţiale au fost efectuate asupra lui Hasdeu (modificări la 10 pagini din 11 cât cuprinde capitolul consacrat lui Hasdeu). Unele modificări asupra textelor referitoare la Hasdeu au fost efectuate şi în anul 1960 [121]. Prima parte a textului consacrat lui Hasdeu, Călinescu îl tratează cu mult subiectivism şi lipsit de o anumită decenţă, punând un accent excesiv asupra vieţii lui private [122]. Şi totuşi, evidenţa de netăgăduit îl determină pe Călinescu să menţioneze: „A fost declarat geniu în plin parlament, numit în 1876 directorul Arhivelor Statului, în 1877 ales membru al Academiei şi decan al Facultăţii de litere în 1882”. Din loc în loc, printre diferite defăimări, Călinescu mai scapă câte o afirmaţie pozitivă precum: „Hasdeu a fost un geniu universal şi se poate afirma că a izbutit aproape peste tot”. Sau, referindu-se la Răzvan şi Vidra, afirmă că: „Este una din cele mai bune drame din literatura română” [123]. Arhiva istorică a României este consultabilă şi astăzi, afirmă Călinescu, „tehnica de editare a acestor documente, conjugarea apoi a istoriei arhivistice cu filologia şi arheologia, introducerea unei filozofii a istoriei în sinteza faptelor sunt elemente care fac din el un mare precursor. Cât despre filologie, el este creatorul ei, în înţelesul savant al cuvântului. Nimeni până la el şi după el n-a cunoscut mai bine limbile slave şi n-a adus o conştiinţă mai largă în examinarea faptelor”[124]. Prin această declaraţie, Călinescu practic anulează toate afirmaţiile anterioare „răutăcioase”, recunoscând genialitatea acestui mare român. Referitor la Etymologicum, posibil redactată în anul 1941 şi ne modificată ulterior, Călinescu recunoaşte, în cunoştinţă de cauză, faptul că la apariţia acestei lucrări: „Contemporanii au zâmbit neîncrezători… deplângând vastitatea planului. Fireşte, Hasdeu a părăsit şantierul, dar 50 de ani după aceea lingvişti mai pozitivi nu erau în stare a termina dicţionarul. Atât cât a rămas e minunat. Sub fiecare cuvânt e un articol plin de informaţii şi idei, şi numai litera A serveşte ca prilej pentru un adevărat eseu… Cu veleităţi pozitive, cu tendinţa de a reconstrui dintr-un dinte de cal un dinozaur, Hasdeu e un Al. Dumas al istoriei şi un Edgar Poe al filozofiei: El posedă până la virtuozitate arta de a aţâţa curiozitatea, de a irita şi de a amâna, de a lăsa pe cititor în prada celei mai furioase nevoi de a afla imposibilul”[125]. „Lupta cu Hasdeu – recunoştea Călinescu – nu-i uşoară, date fiind uriaşele cunoştinţe ale omului şi talentul, şi Maiorescu a fugit din faţa lui, afectând a-l ignora… Marii poeţi români, susţine Hasdeu spre sfârşitul vieţii, erau Alecsandri şi Eliade”[126] (Eliade Rădulescu – n.n.). Nicolae Manolescu, în lucrarea revizuită în 1997, intitulată Istoria critică a literaturii române, avea să consacre 14 pagini lui Hasdeu. Influenţat se pare de abordarea critică adoptată de Călinescu, este tentat mai mult de viaţa privată a lui Hasdeu, cu precădere asupra unei corespondenţe de familie, căreia îi consacră 5 pagini, decât unei critici obiective pe diferite domenii abordate de acesta. Manolescu face afirmaţii gratuite fără să justifice prin exemplificări, precum: „Până la treizeci de ani şi-a cam încheiat opera literară. Istoricul şi filologul au supravieţuit scriitorului, dar după cincizeci de ani a venit o prematură senilitate [127]. Era puţin probabil senil după anul 1888, când lucra frenetic la Etymologicum, ale căror ultime două volume aveau să apară în 1893 şi 1898. Posibilitatea ca Manolescu să nu fi citit cu atenţie multe din lucrările lui Hasdeu şi cu precădere Etymologicum, ne face să credem că afirmaţia lui demonstrează acest lucru: „Adevărul este că genialitatea hasdeiană, atât de frapant în totalitatea acţiunilor sale, n-a produs nici o singură operă, care luată în sine, să poată fi considerată genială… Acest personaj, sincer şi poseur, frivol, cinic şi cultivat, fundamental romantic, nu omite să-şi relateze nici una din aventurile erotice [128]. Manolescu îl caracterizează şi ca imitator atunci când se referă la modelul Bălcescu, afirmând: „Hasdeu imită pe istoricul paşoptist în multe privinţe şi îndeosebi în felul idolatru de a-şi înfăţişa eroul”[129]. Nici un cuvânt despre activitatea de istoric, filolog şi mai ales despre Etymologicum, care pentru ori şi cine este greu de a fi evitat atunci când analizezi opera acestui savant. Este regretabil că la nivelul anului 1997 se poate prezenta cititorilor de toate vârstele şi cu precădere celor tineri în formare o asemenea viziune asupra întregii opere a lui Hasdeu. Nu rămâne decât varianta ca fiecare să se convingă de adevărata valoare a lui Hasdeu citindu-i opera şi Etymologicum care a devenit o piesă rară, mult apreciată de bibliofili şi care ar merita a fi reeditată pentru a putea fi citită de un public dornic să afle multe informaţii scrise cu atâta genialitate de autor.
Radu Moţoc 27 martie 2013
[1] Iuliu Dragomirescu, B.P. Hasdeu, Revista Idealistă, Anul, V, Marite 1907, Bucureşti, pag.266 [2] I. E. Toroutiu, Studii şi documente literare, vol.X, Bucureşti, Ed. Institutul de Arte Grafice „Bucovina”,1940, pag. 334. [3] Scriitori Români, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 246 [4] Dicţionar Enciclopedic, vol. III, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag. 35. [5] Dicţionarul Enciclopedic, vol. I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pag. 387. [6] A.T.Laurian şi J.C.Massim, Dicţionarul limbii române, vol. I, Bucureşti, pag.IV. După pagina de titlu există inscripţia următoare: Memoriei FERICITULUI EVANGELIU ZAPPA, din al cui fond se lucredia şi se tiparesce, se dedică acest opu. [7] Paharnicul Teodor Stamati, Dicţionăraş românesc de cuvinte tehnice şi alte greu de înţeles, Iaşi, 30 noiembrie1851, Tipografia Buciumului Român, 310 pagini [8] Ovidiu Densuşianu, Istoria limbii române, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag. 9 [9] Lazăr Şăineanu, Istoria filologiei române, Ed. a II-a, Bucureşti, 1894, pag. 171. [10] A. T. Laurian şi J.C.Massim, op.,cit., pag. VII. [11] Ovidiu Densuşianu, op.,cit., pag. 10. [12] B.P. Hasdeu, Cuvente den bătrăni, tom III, Bucureşti, 1881, pag. IX. [13] Ibidem, pag. 10 [14] Cihac, Dicţionar etimologic daco-roman, Tom II, pag. VII, XII. [15] Gabriel Drăgan, Istoria literaturii române, ediţia a III-a, Ed. „Vatra” din Bucureşti, 1943, pag. 19. [16] B. Petriceicu-Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, Tomul I, Ed. Stabilimentul grafic Socec&Teclu, Bucureşti, 1886, pag. L. [17] Ibidem, pag. LI. [18] Academia Română, Dicţionarul limbii române, Întocmit şi publicat după îndemnul şi cu cheltuiala Maiestăţii Sale Regelui Carol I, Tomul I, Partea I, Ed. Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, Bucureşti, 1913. pag. I. [19] Ibidem, pag. III. [20] Ibidem, pag. VI. [21] Ibidem, pag. VII. [22] B.P.Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, Op.,Cit., pag. XVIII [23] Dicţionarul limbii române, op.,cit., pag. VIII-XVII. [24] Ibidem, pag. LV-LXVI. Chestionarele au fost grupate în ordine alfabetică pe următoarele judeţe: – Vol. I – Argeş, Botoşani, Brăila – Vol. II – Buzău, Constanţa. – Vol. III – Covurlui, – Vol. IV – Dîmboviţa – Vol. V – Dolj – Vol. VI – Dorohoi, Fălciu, Gorj, – Vol. VII – Ialomiţa – Vol. VIII (1 şi 2) – Iaşi – Vol. IX – Mehedinţi, Muscel – Vol. X – Neamţ – Vol. XI – Olt, Prahova, Putna. – Vol. XII – Rîmnicul-Sărat, Romanaţi, Suceava – Vol. XIII – Tecuci – Vol. XIV – Teleorman, Tulcea – Vol. XV – Tutova – Vol. XVI – Vâlcea, Vaslui, Localităţi fără indicaţii precise – Vol. XVII – Ardeal – Vol. XVIII – Banat şi Ungaria La aceste răspunsuri trebuie adăugate şi cele 15 comunicări ale unor personalităţi cu precădere din Braşov, Oraviţa, Cernăuţi, Viena, Caran –Sebeş. [25] B.P.Hasdeu, Etymologicum Magnul Romaniae, op.,cit.,pag. XVIII [26] B.P.Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, op., cit., pag. VII. [27] Ibidem, pag. VII. [28] Sunt citaţi următorii specialişti cu trimiteri la lucrare şi pagină: Quinctin, Turgot, Weil, Littré, Curtius, Pott, Ménage, Hovelacque, Humboldt, Diez, Brugmann, De Saussure, Chavée, Ascoli, Naville, Schleicher, Fick, Bopp, Delbrück, Meyer, Sayce, Haase, J. Cresswell Clough, M.Müller, Earle, Marsh, Steinthal, Adam, Benloew, Skarbek, Rau, Thommerel, Caix, Förstemann, Bergaine, Heyse, Brandes, [29] B.P.Hasdeu, Etymologicum Magnul Romaniae, op.,cit., pag. XXII. [30] Ibidem, pag. XXIV – XXV. [31] Ibidem, pag. XXVIII. [32] Ibidem, pag. XXXI. [33] Ibidem, pag. XXXIII. [34] Ibidem, pag. XXXIV. [35] Ibidem, pag. XXXV. [36] Ibidem, pag. XXXVI. [37] Ibidem, pag. XXXVII [38] Ibidem, pag. XXXIX. [39] Ibidem, pag. XLI [40] Ibidem, pag. LVIII-LIX. [41] B.P.Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, Tomul III, Stabilimentul Grafic I.V.Socec, Bucureşti, 1893, pag. XXXVII. [42] Ibidem, pag. VI. [43] Ibidem, pag. VI. [44] Ibidem, pag. VII. [45] Ibidem, pag. VIII. [46] Ibidem, pag. IX [47] Ibidem, pag. X. [48] Ibidem, pag. X. [49] Ibidem, pag. XI. [50] Ibidem, pag. XXXV. [51] Ibidem, pag. XXXVII. [52] B.P. Hasdeu, Etymologicum magnum Romaniae, Tomul I, op.,cit.,, pag. 57-58 [53] B.P.Hasdeu, Etymologicum magnum Romaniae,Tomul I, op.,cit., pag. 290-292 [54] B.P.Hasdeu, Etymologicum magnum Romaniae, Tomul III op.,cit., pag.2258. [55] Ibidem, pag. 2301-2309 [56] Ibidem, pag. 2392-2395. [57] Ibidem, pag. 2428 [58] Ibidem, pag. 2432. [59] Ibidem, pag. 2462 [60] Ibidem, pag. 2592-2594 [61] Ibidem, pag. 2790 [62] Ibidem, pag. 2793 [63] Ibidem, pag. 2795 [64] Ibidem, pag. 2796 [65] Ibidem, pag. 2796 [66] Ibidem, pag. 2809-1810 [67] Ibidem, pag. 3089-3090 [68] Ibidem, pag. 3106 [69] Ibidem, pag. 3107 [70] Ibidem, pag. 3108 [71] Ibidem, pag. 3109-3113 [72] Ibidem, pag. 3250 [73] Tiktin Heiman (Hariton) 1850-1936, lingvist român. Original din Germania, a trăit mult timp la Iaşi, apoi din 1912 s-a stabilit la Berlin, unde a ţinut cursuri de limba română. Membru de onoare al Academiei. A publicat: Studii de filologie românească; Gramatica română; Dicţionar român-german. Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucuresti, 1978, pag. 1766. [74] B.P. Hasdeu, Tomul I, op.,cit., Addenda, pag. IV. [75] Candrea Aurel (1872-1950), lingvist li filolog român. Autor, împreună cu O.Densuşianu, al „Dicţionarului etimologic al limbii române. Elementele latine” (1914) şi, cu Gh. Adamescu, al „Diţionarului enciclopedic ilustrat” (1931). Mic dicţionar enciclopedic, op. cit, pag. 1166. [76] B.P.Hasdeu, Tomul III, op.,cit., Addenda, pag. XVIII [77] Dicţionarul limbii române, Tomul I, partea I, op.,cit., pag. V-VI. [78] Ibidem, pag. VII. [79] Aici Hasdeu când citează „sunt multe lăcaşuri” se referă la un text din Sfânta Evanghelie după Ioan, cap.XIV, stih.2, referindu-se la Cina cea de taină. [80] B.P.Hasdeu, Etimologicum magnul Romaniae, tomul IV, Pre-Cuvântare, op.,cit. [81] Propylee = în antichitate, poartă, intrare monumentală formată dintr-un ansamblu de vestibuluri şi de porţi legate între ele prin porticuri şi scări, de la unele edificii importante sau ansambluri arhitecturale (ex: Acropola Atenei), Mic dicţionar enciclopedic, op.,cit., pag. 782. [82] B.P.Hasdeu, Tomul IV, op.,cit., pag. I. [83] Ibidem, pag, II. [84] Ibidem, pag. CCLXVII. [85] Dicţionarul Limbii Române, Tomul I, op.,cit., pag. I. [86] Ibidem, pag. II. [87] Ibidem, pag. VII-VIII. [88] Ibidem, pag. II. [89] Ibidem, pag. IX [90] Ibidem, pag. X. [91] Ibidem, pag. XV. [92] Ibidem, pag. XX şi XXII [93] Ibidem, pag. XXXVII. [94] Ibidem, pag. XXXIX. [95] Ibidem, pag. XLIII. Dintre dicţionarele semnalate menţionăm următoarele: – Anonymus Caransebiensis („Dictionarium valachico-latinum”, cel mai vechi glosar româno-latin cu colorit dialectal bănăţenesc. S-a publicat după manuscrisul din biblioteca universităţii din Pesta în „Columna lui Traian”, numerele pe noiembrie-decembrie 1883, sub titlul de „Anonymus Lugoshiensis”, precedat de un studiu al d-lui B.P.Hasdeu. Din acest dicţionar s-a publicat numai literele a şi b. S-a publicat întreg dicţionarul în „Tinerimea română”). – Cihac, Dictionnaire d’ étymologie Daco-romane, I-II, editat la Francfort. Vol. I: Ėléments latins, comparés avec les autres langues romanes. 1870. Vol. II: Éléments slaves , magyars, turcs, grecs-moderne et albanais. 1879. – Frédéric Damé, Nouveau Dictionnaire roumain-français. Vol.I-IV, Bucureşti, 1893-1895. – B.P.Hasdeu, Etymologicum magnum Romaniae, Dicţionarul limbii istorice şi poporane a Românilor (A-Bărbat), Tom. I-III, Bucureşti, 1886-1893. – Lesicon Romanescu-latinescu-ungurescu-nemţescu, care de mai mulţi autori, în cursul a treizeci şi mai multor ani s-a lucrat, editat la Buda în 1825. – Ioan Bobb, vlădicul Făgăraşului, Dicţionarul românesc, latinesc şi unguresc, editat la Cluj în 1822 – A.T.Laurian şi I.C.Massim, Dicţionariul limbii romane, Tomul I-II (colaboratori: Iosef Hodoşiu şi G. Bariţiu), Tomul III-Glosar, care cuprinde vorbele din limba româna străine prin origine sau forma lor, cum şi cele de origine îndoielnică, Bucureşti, 1873-1876. – Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc şi tâlcuirea numelor din 1648, publicat cu studiu, note şi indicele cuvintelor româneşti de Grigorie Creţu, Bucureşti, 1900. – P.Poenar, F.Aaron şi Gh. Hill, Vocabular francez-românesc după cea din urmă ediţie a dicţionarului Academiei franceze, Tomul I-II, Bucureşti, Sf. Sava, 1840. – G.A.Polizu, Vocabular româno-german, înavuţit şi corectat de G.Bariţiu, Braşob, 1857. – Raoul de Pontbriant, Dicţionar român-francez, Bucureşti şi Göttinge, 1862. – Lazăr Şăineanu, Dicţionar româno-german, Bucureşti, 1889. – Lazăr Şăineanu, Elementele turceşti în limba română. – Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, Bucureşti, 1900. – Paharnicul Teodor Stamati, Vocabulariu de limba germană şi română, Iaşi,Tip. Buciumul român, 1852. – Dr. H.Tiktin, Dicţionar român-german, vol. I, Bucureşti, 1903. – Alexiu Viciu, Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal, Analele Academiei, Bucureşti, 1906. – Prof. dr. Gustav Weigand, Die Dialekte der Bukowina und Bassarabiens, Leipzig, 1904. – Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria, şi Macedonia, Proverbe, zicători, povăţuiri, cuvinte adevărate, asemănări, idiotisme şi cimilituri, Vol. I-IX, Bucureşti, 1895-1901. – Aureliu Candrea şi Ovidiu Densuşianu, Dicţionar general al limbii române din trecut şi se astăzi, Bucureşti, Socec, 1909. – I. Dalametra, Dicţionar macedo-român, Ediţia Academiei Române, Bucureşti, Carol Göbl, 1906. – Dr. C. Diaconovich, Enciclopedia română, publicată din însărcinarea şi sub auspiciile Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român, Sibiu, Tomul I -1898, Tomul II-1900, Tomul III-1904. – Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbii române, Craiova, ed.I-1896, ed.II-1908 – Pah. Teodor Stamati, Dicţionăraş românesc de cuvinte tehnice şi altele greu de înţeles, Iaşi, 1851. [96] Cultură şi civilizaţie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989, pag. 8. [97] Ibidem, pag. 256. În încheiere la această conferinţă, Hasdeu a exprimat crezul său referitor la patriotismul anului 1892: „Cel mai mare patriotism, cel mai adevărat serviciu adus cauzei româneşti peste tot, cea mai sigură garanţie de izbândă în viitor este ca să nu ne gândim la altceva decât a ne întări înăuntru, înăuntru şi iarăşi înăuntru aici, la noi, între Carpaţi şi Dunăre, fără a ne amesteca copilăreşte afară. După ce înăuntru vom ajunge a fi tari, tari materialmente, şi mai ales moralmente… atunci şi numai atunci ne va veni rândul ca să ne uităm şi noi în afară, şi ne vom uita atunci vultureşte”. Pag.261 [98] Ibidem, pag. 13 [99] Revista Idealistă. Literatură, artă, ştiinţă, sociologie, dir. Mihail Holban, anul V, tomul I, martie 1907, Buc. [100] Nicolae Iorga, Pagini alese, IV – Portrete şi evocări, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965, pag. 25. [101] Nicolae Cartojan, Cărţi populare în literatura românească, vol.II, Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II, 1938, pag. 217. [102] Gheorghe Adamescu, Istoria literaturii române, pentru Şcoalele Normale, ediţia a V-a, Tipografia „România Nouă”, Bucureşti, 1922, pag. 428. [103] Ibidem, pag. 428. [104] Ibidem, Pag. 429. [105] Petre V. Haneş, Scriitori basarabeni (1850-1940, Ed. Casei şcoalelor, Bucureşti, 1942, pag. 141 [106] D. Murăraşu, Istoria literaturii române, ed. a III-a, Ed. cartea Românească, Bucureşti, 1942, pag. 257 şi 258 [107] Gabriel Drăgan, Istoria literaturii române, Ed. a III-a, Editura Vatra. Bucureşti, 1943, pag. 300. [108] Perpessicius, Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1948-1956), Editura de Stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1957, pag. 538. [109] Ibidem, pag. 543. [110] Ibidem, pag. 551 şi 552. [111] Ibidem, pag. 552. [112] Dimitrie Macrea, Lingvişti şi filologi români, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, pag. 81. [113] Ibidem, pag. 84 şi 85. [114] Ibidem, pag. 96. [115] Ibidem, pag. 102 şi 103 [116] Ovid Densusianu, Istoria limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag.13. [117] Scriitori români, coordonator ştiinţific Mircea Zaciu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 248 şi 249 [118] Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1979,pag.426-427. [119] G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed a II, revăzută şi adăugită, Ed. Minerva, 1985, pag. VII. [120] Ibidem, pag. VIII. [121] Ibidem, pag. XVI [122] Ibidem, pag. 370-371. „Bogdan manifestă o precocitate erotică „ ; „N-a luat nici o diplomă” ; „Principala lui ocupaţie era să se plimbe prin cameră” ; „Pozează dezordine, nepăsare, blazare, simţul deşertăciunii, melancolie şi sentimentalitate excesivă” ; „Plânge ca o femeie” ; „Răsplăteşte femeile cu infidelitate cinică, cu o inconstanţă sarcastică” ; „În 1873, aflând că tatăl său murise, e cuprins de o comoţie, cu aparenţă disproporţionată azi” etc. etc. [123] Ibidem, pag. 373. [124] Ibidem, pag. 379. [125] Ibidem, pag. 379. [126] Ibidem, pag.380 [127] N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Ed. Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1997, pag.272 [128] Ibidem, pag. 273 şi 274 [129] Ibidem, pag. 277 |
O personalitate enciclopedică precum Bogdan Petriceicu Hasdeu este, cu îndreptățire, evocată de către Alteța Voastră, în ampla acțiune de rememorare a marilor înaintași. Felicitări!
Fascinanta personalitate, fascinanta lucrare ! Sunt inmarmurita de admiratie si respect ! Doamne cate valori avem !