Ferdinand I, Regele Loial

Acum cinci zile s-au împlinit optzeci și șase de ani de la moartea Regelui Ferdinand I al României, ziua în care Mihai I a devenit pentru prima oară rege.

Articol de Aurel V. Zgheran

An cu an curge torentul timpului, de când, pe 20 iulie 1927, fruntea liniştită a Regelui Ferdinand I al României s-a îngemănat cu fruntea veşniciei. Istoria nu zâmbeşte la viaţa fiecăruia, mai cu seamă la a celor care azi o bruschează, nici nu plânge la asfinţitul tuturor! Istoria e cea mai oarbă şi neştiutoare să-i apere pe acei care nu atrag dragostea de ţară, ci încearcă să o smulgă cu sila.

Se vede cât e de bun un conducător de ţară, atunci când simte că poporul ar vrea să ia fiecare un bob din iubirea lui, nu când conducătorul nu este iubit, şi poporul îi cere chiar să plece iar el rămâne ca o piatră mare şi greu de urnit! Ce simt azi preşedinţii României, peste o republică neconsfinţită niciodată de popor, deasupra unei monarhii constituţionale înlăturate tiranic, prin actul forţei şi mişeliei? Ce simt azi preşedinţii României suprapuşi unui monarh neabdicat legal, ci prin aceleaşi mijloace ale tiraniei? Ce simte un preşedinte care în disperarea unui popor ce nu-l vrea, rămâne prins de putere, ca o bălărie care-şi desface şi prinde ghearele rădăcinilor înăduşind planta roditoare?!

Suveranii României au simţit dintotdeauna dragostea poporului român crescând pe măsură ce anii lor de domnie se revărsau în vadurile istoriei, fără să împingă ura şi paroxismul, ca să-şi netezească drumul cu umbra disperării şi renunţării la luptă a neamului ţării sale.

La doar două zile distanţă între două comemorări (întâi a Reginei Maria, pe 18 iulie, apoi a soţului reginei, Regele Ferdinand I, pe 20 iulie) trebuie să izbutim să ridicăm de pe ochii istoriei vălul uitării şi să aşezăm vălul iubirii. Regele Ferdinand I, nedrept şi pretimpuriu, la numai şaizeci şi doi de ani, pe 20 iulie 1927 a fost aşezat dincolo de zăbranicul timpului, spre a coborî în necropola regală a bisericii episcopale de la Curtea de Argeş şi a urca în viaţa istoriei. Împietresc vorbele cele urcate deasupra şoaptei de dincolo de lespedea de peste el, astăzi, aproape de asfinţitul unui veac. Şoaptele acestea spun despre fapte, încet şi adevărat. Vorbele tari de azi, nu triumfă cât ale blândului Rege, al cărui gând a fost o împărtăşire a simţurilor româneşti, fără a avea în spinarea cuvintelor încălecate de interese, ură, incultură, minciună, trădare.

Din timpul domniei Regelui Ferdinand I, istoria scoate la lumină mai presus de toate, două momente cruciale pentru ţara căreia i-a fost suveran: participarea oastei române, eroice şi jertfitoare la Primul Război Mondial şi Marea Unire.

Intrarea în război, în 1916, alături de Aliaţi, a României, îi va aduce pe dreptate, regelui, un renume nu mai prejos de vredniciile predecesorului suveran, întâiul rege al României, Carol I. Ferdinand „cel Loial!” – numele acesta nu e o urmă a slăvilor lăsate din vremea sa, unei istorii încovoiate de ode, ci un argument al supunerii legăturilor sufleteşti, interesului ţării căreia i-a fost monarh. Deşi născut german, Regele Ferdinand a luptat împotriva ţării sale natale, rămânând în dorinţa de victorie a ţării pe care a cârmuit-o, nu s-a schimbat de partea cedărilor îndrumate de stări sufleteşti.

A fost numit şi „Întregitorul”, pentru rolul avut în toate momentele decisive care au premers „marelui ceas al luminii”, cum e creionat evenimentul în presa vremii, ceasul împlinirii visului naţional al Marii Uniri din 1918, an clăditor al prerogativelor de rege al tuturor românilor, rang instituit la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia.

Domnia Regelui Ferdinand I a fost curmată de boală, dar gloria l-a urmat şi i-a oţelit numele, ca să biruie oricăror încordări. Câtă vreme România a fost, şi atunci când va fi întreagă la loc, numele regelui îi consolidează integritatea.

Nici cele mai rugătoare mâini întinse la cer nu pot rechema timpul, nici cele mai îndurerate lacrimi nu pot stoarce timpului măcar o clipă în plus, nici cele mai disperate bătăi ale imimii nu pot întoarce din drum greşeala. Tăria unui popor e aceea de a învăţa din pierderi şi de a-şi comemora eroii. Moartea Regelui Ferdinand I a fost plânsă de întreg poporul. Azi, poporul român îşi plânge tot mai stins propriile dezamăgiri. Nădejdea lui e împietrită pe tapetul istoriei, în chipurile Majestăţii Sale Regelui Mihai, Dinastiei Române, Casei Regale a României, iar salvarea în zilele noastre de azi e singură şi neîndoielnică, la acestea!

Slabele mijloace de revenire a ţării la o viaţă civilizată, fără revenirea la monarhia constituţională nu fac decât să ducă la o aşteptare senină, alunecată în tiranie!

În lacrima vărsată amintirii Regelui Loial, Regelui Reîntregirii, Ferdinand I al României, se înmulţesc lacrimile aşteptării neamului românesc de a trăi iarăşi într-o ţară cârmuită de urmaşii luminoşi ai marelui Rege, Majestatea Sa Regele Mihai, Alteţa sa Regală Principesa Moştenitoare Margareta a României, şi în continuare urmaşii dinastici la Tronul României!