Interviu ROMPRES, astazi

Interviul AS Principelui Radu de Hohenzollern-Veringen acordat Agentiei Nationale de stiri ROMPRES, 7 martie 2007

Bucureşti, 7 mar /Rompres/ – Retrocedarea Castelului Peleş, rolul pe care îl poate juca regalitatea în România secolului XXI, construcţia viitorului european al ţării dar şi identitatea naţională şi problema valorilor în societatea de astăzi sunt câteva dintre subiectele abordate de Alteţa Sa Regală, Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, în interviul acordat Agenţiei Naţionale de Presă ROMPRES.

Principele Radu, ale cărui drumuri doar în interiorul ţării au depăşit 250.000 de kilometri în ultimii cinci ani, consideră că România are nevoie, în prezent, şi de alţi lideri, în afara oamenilor politici. În plus, în opinia sa, mass-media, prin faptul că alocă 80% din spaţiu fenomenului politic, iar restul fotbalului, contribuie la crearea unei presiuni enorme asupra oamenilor politici, ceea ce conduce la o ‘îngustare’ a noţiunii de leadership.

Un alt proiect pe care Casa Regală doreşte să-l reînvie sunt celebrele Fundaţii Regale, proiect ‘importat’, de altfel, şi de regimul comunist, fie şi numai prin colecţia Biblioteca pentru toţi, o iniţiativă a Regelui Carol I.

ROMPRES : Vă lipseşte câteodată scena ?

Alteţa Sa Prinţul Radu de Hohenzollern-Veringen: Nu-mi lipseşte niciodată pentru că acum misiunea mea este să exist pe o scenă mare, care se numeşte lumea şi care nu se deosebeşte cu nimic de scena aceea de scândură. Este uimitor cât de mult se aseamănă cele două. Pe de-o parte scena mică, cea de scândură, pe care am slujit-o 25 de ani, era o lume a adevărului şi nu a minciunii, aşa cum se crede. Cel care face artă, de fapt, este condamnat la a spune adevărul. Pe de altă parte, lumea mare a devenit din ce în ce mai mult un spectacol. Ţările sunt denumite actori, prim-miniştrii sunt actori, instituţiile sunt actori, se spune şi despre NATO că este un actor global. Se pune întrebarea de ce se foloseşte acest cuvânt, de ce nu se spune balerini, sau regizori, sau dramaturgi, de ce nu se spune compozitori, de se spune despre un stat că este actor global? Asta înseamnă că există undeva o latură puternică a reprezentării, o latură puternică a lumii ca scenă, cum o spunea Shakespeare pe vremuri.

Iar mijloacele mass-media potenţează această performanţă, pentru că, în acest moment, liderul a devenit un fel de personaj de cinema, un personaj care apare în public, uneori, din păcate, mult mai mult decât performează cu adevărat.

ROMPRES: O serie de analişti politici occidentali au acuzat recurgerea tot mai des la promovarea personalităţilor carismatice, la transformarea politicii în marketing.

Radu de Hohenzollern-Veringen: Aici eu cred că ei se înşeală. Personajul cu carismă şi personajul care are puterea convingerii şi are o anumită viziune, este o binefacere pentru instituţii. Noi suntem influenţaţi în prezent de două sfere de valori: cele pe care le aduc instituţiile europene, care cheamă la coerenţă, la rigoare, la forţa instituţiilor, la domnia legii, la profesionalismul administraţiilor, la proprietatea privată, la prosperitate, la drepturile minorităţilor. Toate acestea sunt valori împărtăşite euroatlantic, dar lumea ţărilor noastre se mai află şi la intersecţia cu alte valori care sunt foarte puternice în Europa de Sud-Est: valoarea visării, valoarea romantismului, valoarea generozităţii, a spiritului de răspundere, a puterii exemplului personal, rolul de model, toate acestea sunt încarnate de personaje din Sud-Est sau din lumea care primeşte lecţii de la lumea Vestului.

Să luăm câteva exemple imediate care s-au născut acum, în timpurile noastre: Vaclav Havel, Lech Walesa, Papa Ioan Paul al II-lea, Regele Mihai, Nelson Mandela, Maica Tereza … aceştia sunt lideri care s-au născut într-o lume care a primit lecţii, care a fost ajutată să iasă din marasm. La această listă ar trebui adăugat Regele Hussein al Iordaniei, un vizionar, un om de o carismă extraordinară care, de fapt, este născătorul unui popor.

Toţi aceşti oameni au carismă. Ei sunt mai importanţi decât instituţiile lor, dar asta şi pentru că instituţiile lor nu sunt puternice. Ei sunt cei care trag mai departe instituţia şi de aceea cred că nu faptul că au carismă, nu faptul că armonizează forţa instituţiilor şi o completează este rău, rău este când aceste personaje înlocuiesc viziunea, înlocuiesc instituţia. Deci, idealul ar fi să le ai pe amândouă. Valorile transatlantice consolidate plus energie, viziune, romantism şi forţa personalităţilor, adică Estul.

ROMPRES: Cum vi se pare scena de azi, scena politică românească internă?

Radu de Hohenzollern-Veringen: O lume care are toate calităţile şi toate defectele democraţiilor libere. Are calităţile ei, pentru că se consolidează instituţii, se construieşte coerent un sistem, se luptă în mod democratic, creşte economic, se conectează la lume … şi aici, un singur exemplu: în acest moment vorbim de cinci milioane de computere în România, faţă de 400.000 acum cinci ani. În plus, mass-media sunt influenţate, sunt puternice, România este în continuare o ţară care crede în NATO şi în UE. Acestea sunt părţile bune, acestea sunt calităţile.

Defectele lumii europene, în special aceea din Vest, adică cea democratică şi liberală transatlantică, sunt faptul că politizează excesiv. În mod greşit, consideră că liderii societăţii sunt exclusiv oamenii politici, ceea ce este un profund neadevăr, iar repercusiunea numărul unu a acestei greşeli este faptul că mass-media acoperă în proporţie de 80% fenomenul politic iar restul de 20% este dedicat fotbalului, ceea ce îngustează noţiunea de lider a societăţii.

Şi aici nu este vorba doar de Bucureşti, este vorba şi de Berlin, de Londra, Paris, Roma sau Madrid. În toate aceste locuri se pune pe umerii omului politic o greutate mai mare decât o poate duce, în condiţiile în care el este chemat în societatea democratică să facă un singur lucru – să administreze bine domeniul ce i se dă prin alegeri. Orice fel de departament conduce, în orice domeniu al administraţiei centrale sau locale, omul politic învingător în alegeri are un singur scop, o singură răspundere – să administreze corect ce i se dă: cetatea, comuna, ministerul, guvernul. Un exemplu este şi faptul că şcoala politică universitară din Europa, de la Paris, cea mai mare de acest fel, se numeşte Ecole Nationale d ‘Aministration (ENA, Şcoala Naţională de Administraţie).

Exagerarea noţiunii de lider şi punerea acestei răspunderi numai pe umării omului politic îi creează o presiune artificială, de care el nu este vinovat. El este chemat în faţa societăţii să dea socoteală de lucruri pe care n-ar trebui să le ducă el în spate. Societatea românească, o societate tradiţionalistă, care şi-a apărat în mod obsesiv identitatea, nu din întâmplare – pentru că a fost corodată în permanenţă de agenţi distrugători istorici – a fost întotdeauna atentă la cine-i sunt modelele.

România, în mod tradiţional, a contat pe părerea academicianului, a episcopului, a generalului de armată, a conducătorului de oşti, a învăţătorului, a preotului, poetului, scriitorului, analistului politic, ziaristului, regelui, reginei, mamei, tatălui, părintelui. Toţi aceştia sunt lideri.

Liderul unei societăţi nu este doar liderul ei politic. Luaţi, de exemplu, un sat unde lucrurile merg bine; acolo îl veţi avea şi pe primar influent, dar şi pe învăţător şi pe preot şi pe omul de afaceri care a deschis un supermarket.

La nivelul organismului mare, care este naţiunea română, lucrurile nu stau altfel.

Iar această problemă, politizarea excesivă, nu este românească. Ea este o problemă pe care o are întregul continent şi toată lumea democratică.

De exemplu, există ţări de foarte mare tradiţie democratică, de foarte mare stabilitate, care sunt un model de dezvoltare, în care s-a ajuns la o limită inacceptabilă a denigrării omului politic în societate. Gradul de încredere a populaţiei a ajuns la o limită alarmantă, cuvintele care se folosesc pentru criticarea lui sunt teribile, ele atacă substanţa democraţiei, substanţa instituţiei pe care o reprezintă; şi problema nu este persoana, pentru că ea pleacă şi, peste doi ani, vine alta care atrage aceleaşi invective. Este grav pentru un sistem care este singurul şi cel mai bun pe care mapamondul îl are. El trebuie neapărat ajutat să-şi redobândească un anume fel de demnitate.

ROMPRES: Credeţi că România putea să evite etapa aceasta de tensiuni sau era inevitabilă?

Radu de Hohenzollern-Veringen: Era inevitabilă pentru că România, pentru a câta oară în istoria ei, este pusă în faţa a două tensiuni grave, a două tensiuni de mare intensitate. Una este cea a trecutului, inclusiv recent, iar cealaltă este a prezentului şi a viitorului imediat. Atâta vreme cât România a avut o perioadă de 40 de ani de sistem strâmb, de o confuzie întreţinută, inoculată, ea nu putea să vină în faţa prezentului şi a viitorului întremată, ca un sportiv de performanţă. Ea a venit ca un convalescent după o boală grea.

România a avut întotdeauna, în istoria ei, o mare dificultate de surmontat, fiind o ţară mare în regiune şi nu una mică, lipsită de importanţă. Niciodată nu a avut capacitatea de a-şi menţine o forţă militară, economică, politică pe măsura importanţei ei în regiune, pentru că era înconjurată, de regulă, de interese mai mari. Şi aceasta nu este o realitate post-decembristă, este o realitate istorică, cel puţin de la Evul Mediu încoace.

Aş vrea să vă spun cu toată francheţea un lucru pe care nu-l prea auziţi, în general, în discursul public românesc: dacă Slovenia ajunge la un Produs Intern Brut de 25.000 de euro pe cap de locuitor, aceasta nu schimbă nimic în regiune. Dacă România ajunge la 25.000 de euro pe cap de locuitor, şi repede, asta schimbă totul în regiune, ca raport de forţe geopolitice.

O Românie coerentă, întreagă, mare şi prosperă, cu 25.000 de euro pe cap de locuitor, respectiv o ţară prosperă, predictibilă, coerentă, puternică, cu instituţii consolidate, va iradia bienefăcător în jur o mulţime de valori, o mulţime de principii şi va avea o forţă de convingere, un profil care va schimba totul în regiune. Intervalul de timp în care România a fost influentă, în perioada interbelică, a fost scurt, dar contextul era nefavorabil, ca urmare a celor două războaie mondiale care au distrus continentul.

Acum, Europa are o şansă unică, milenară de a deveni o paradigmă în sistemul internaţional. O Românie de acest fel este una din marile binefaceri pe care noi le putem oferi întregului continent. Totul este s-o facem repede, nu în 40 de ani, ci în 10, şi cu loialitate.

ROMPRES: România este în prezent ‘campioana’ proceselor la CEDO, în special pe regimul proprietăţii. Credeţi că este vorba de carenţe legislative, de aplicare necorespunzătoare a legilor ?

Radu de Hohenzollern-Veringen: Nu, nu cred. Sunt însă bucuros că atunci când oamenii se simt nedreptăţiţi şi sunt frustraţi de sistemul din propria ţară apelează la instanţe europene, ceea ce este un instinct bun, un instinct sănătos. Nu-mi pare bine că România trebuie să ajungă acolo şi că statul român trebuie amendat, de atâtea ori, pentru aceste cazuri particulare, dar există şi o parte bună în această lecţie, şi anume faptul că societatea este europeană, nu este naţională. Că un român care nu-şi găseşte dreptate în ţara lui are unde să se ducă mai departe, pe continentul lui. Acesta este un sentiment care consolidează apartenenţa europeană.

Pe de altă parte, să nu ne facem foarte mari iluzii. Procesul de retrocedare a proprietăţilor furate de stat este un proces greu. Dacă le-ar fi furat un escroc, era mai uşor din punct de vedere moral să rezolvi problema, pentru că ea nu avea decât caracter infracţional sau penal.

Dar atâta vreme cât noi am fost supuşi unei experienţe unice, în care statul însuşi, dirijat de la Kremlin, a devenit un hoţ, este ca şi cum ţi-ai prinde mama furând. Este o problemă de umilinţă a eu-lui naţional, îţi vine foarte greu să spui că lucrul tău a fost furat de oameni care reprezentau naţiunea. Această vină a fost transferată, în subconştient, generaţiilor noastre. De exemplu, dumneavoastră aveţi în faţă un om născut în 1960, care este un produs al acelui moment, al acelei lumi, nu un produs neapărat moral al acelei lumi, dar cultural în orice caz.

Mie îmi vine greu să spun că lumea în care am trăit a fost o lume hoaţă, că a fost o lume strâmbă, nu-mi vine uşor să accept acest lucru. Dacă multiplicaţi asta cu 22 de milioane există o anumită reţinere faţă de acest proces.

În ce mă priveşte, nu reprezint vocea întregii Case Regale când spun asta, cred că retrocedarea Castelului Peleş este un moment de graţie, cu mult mai multă încărcătură simbolică decât practică. În momentul în care Guvernul a semnat retrocedarea Peleşului şi a Pelişorului, cea mai mare parte a domeniului Sinaia fusese deja restituită. Din punct de vedere administrativ, economic, din punct de vedere fizic, restituirea se făcuse deja, dar castelul acesta are o încărcătură cu totul şi cu totul aparte.

Nimic în România nu reprezintă mai puternic poporul român şi scaunul familiei regale cum o face această clădire care are mult mai multă valoare simbolică şi artistică, istorică, decât cea fizică propriu-zisă.

În momentul în care societatea românească are puterea să găsească prin Guvern, deci prin stat, şi prin Casa Regală, cea mai bună, cea mai discretă, mai echilibrată soluţie pentru ca această rană istorică să se acopere, înseamnă că societatea românească a câştigat o picătură de bogăţie şi de graţie, de echilibru, de armonie în plus.

Acest castel are două semnificaţii mari: el este simbolul poporului român şi scaunul familiei regale, care a clădit statul român cu numele de România. Dacă el rămâne muzeu şi se întoarce înapoi la statul român, care de data aceasta, pe drept cuvânt, îl posedă în proprietate, oferindu-i regelui în schimb o sumă de bani care să reprezinte un adevărat schimb, nu un nou furt acoperit, aceasta este o dovadă de foarte mare demnitate.

Castelul rămâne muzeu pentru eternitate, este în administrarea eternă a statului, care îi garantează existenţa ca muzeu şi durata lui în vreme, protejează bunurile dinăuntru, pe care regele le oferă gratis naţiunii.

ROMPRES: Nici în statele vecine României procesul acesta de retrocedare nu a fost foarte popular în rândul opiniei publice. Ce puteţi face pentru a contracara scepticismul acesta în rândul populaţiei?

Radu de Hohenzollern-Veringen: Principalul lucru este grăbirea procesului de prosperitate, pentru că foarte mare parte din reticenţa oamenilor nu a venit din faptul că se contesta în principiu dreptul la proprietate, ci consecinţele acestei întoarceri a proprietăţilor la proprietari. Ei spuneau că zeci şi sute de mii de oameni vor rămâne în stradă. Că ei nu sunt vinovaţi că au fost trimişi acolo. Că ţările lor sunt ţări la începuturile democraţiei, că oamenii sunt înfricoşaţi de viitor, de noile legi care vor guverna, o nouă lume despre care nu ştim nimic.

Din punct de vedere uman şi material, oamenii aceia aveau toată dreptatea, să mă ierte Dumnezeu. Este natural, instinctiv să nu te gândeşti la principii în momentul în care ieşi cu lucrurile în stradă. Deci, nu se putea spune că aceste populaţii, sau aceste segmente din populaţie, erau imorale.

Cum se poate contracara aşa ceva ? Se poate contracara în primul rând prin dezvoltarea accelerată a prosperităţii. O ţară unde, în loc de o sută de euro pe lună, omul câştigă 1.000 de euro, este o ţară care îşi va pune de zece ori mai puţin problema aceasta. În momentul în care tânărul de 20 de ani sau individul de 40 ani, sau vârstnicul de 70 ani vor avea posibilitatea să se ducă la bancă şi să îşi deschisă un credit care să-i dea posibilitatea de a-şi cumpăra o garsonieră sau un apartament cu două camere, atunci toţi aceştia vor avea mai multă înţelegere faţă de principiul că proprietatea privată este sfântă.

ROMPRES: Credeţi că a fost şi indusă starea aceasta de spirit împotriva Casei Regale?

Radu de Hohenzollern-Veringen: Da, bineînţeles. A fost indusă de instituţii şi de oameni care nu au dorit ca ceea ce spun eu astăzi să fie auzit.

ROMPRES: Era o teamă faţă de regalitate sau pur şi simplu o ură viscerală ?

Radu de Hohenzollern-Veringen: Amândouă. Ura viscerală din trecut, aceea este iraţională şi vine dintr-un sentiment de vină pe care îl au oamenii faţă de felul în care s-au comportat. Acest lucru este perfect de înţeles şi în general dispare în momentul în care dispare cauza. Mai există însă o altă opoziţie care nu este viscerală, care este gândită. Aceea este mai periculoasă pentru că ea nu vine din temperament, ci din calculul că există o anumită forţă identitară a acestei instituţii, există o anumită memorie a ei care are legătură cu naţiunea, cu coerenţa acestui pământ, care nu trebuie să producă numai bunuri, ci şi identitate, tradiţie, unicitate. România nu este o societate comercială pe acţiuni, ci o entitate care are suflet, viaţă şi destin.

ROMPRES: Rând pe rând Casa Regală a început să-şi recupereze fostele proprietăţi. Ce urmează?

Radu de Hohenzollern-Veringen: În prezent, acest proces este aproape încheiat. Potrivit pachetului de legi care a fost votat de Guvernul liberal în 2005, s-a decis restituirea pădurii de la Săvârşin, de 7.200 de hectare, şi o pădure de 11.000 de hectare în zona Sinaia – Predeal … probabil, în acest moment, retrocedarea este realizată în proporţie de jumătate … Acestea sunt proprietăţile – Săvârşinul şi Sinaia, la care se adaugă două case în Bucureşti, care au revenit mai de demult în proprietatea Casei Regale.

În rest, toate bunurile mobile, deci ceea ce este înăuntrul acestor castele, a fost donat de Rege, pentru vecie, naţiunii române, fără să ceară nimic în schimb. Deci niciun obiect din aceste locuri este cerut înapoi.

ROMPRES: Care ar fi beneficiile regalităţii în România ?

Radu de Hohenzollern-Veringen: Întâi şi întâi un alt tip de leadership, care nu este doar politic, administrativ. În al doilea rând, patru bunuri naţionale pe care ea le reprezintă direct: tradiţia, continuitatea, mândria şi identitatea naţională. Casa Regală nu se redefineşte odată la patru ani în funcţie de cine a câştigat, dimpotrivă, calitatea ei este că are atât de multă deschidere încât poate accepta cooperarea indiferent de rezultatil unor alegeri democratice.

Casa Regală promovează o serie de valori pe care alte instituţii nu au cum să le promoveze, chiar dacă ar vrea. De exemplu, Casa Regală poate foarte bine să promoveze cu fiecare generaţie a ei, spiritul de răspundere, generozitatea, loialitatea, puterea exemplului personal, rolul de model. Casei Regale nu i se dă un minister în administrare, acesta este rolul omului politic, care luptă electoral ca să câştige acel loc, ca să-l administreze bine şi, dacă-l administrează bine, electorul îl realege.

Dar cetatea să aibă şi un altfel de lider, cel care inspiră, nu cel care administrează.

ROMPRES: Aţi socotit vreodată câţi kilometri aţi făcut în numele Guvernului român ?

Radu de Hohenzollern-Veringen: Cam 50-60 de mii pe an numai cu maşina. Dacă ar fi să socotesc şi distanţele parcurse cu avionul sau cu trenul sau, mai rar, cu vaporul, atunci probabil că ar fi undeva la dublu. Cred că am făcut de mai multe ori înconjurul pământului numai prin judeţele ţării. Socotind 50.000 de kilometri pe an, înseamnă că în cinci ani am parcurs 250.000 kilometri numai înăuntrul României, numai în judeţe.

Sunt locuri unde am fost de 14 ori în 5 ani, cum este Braşovul, cum este Aradul, Timişoara, Iaşiul. Nu există nici un ungher al ţării pe care să nu-l cunosc

ROMPRES: După îndeplinirea principalelor obiective politice externe – primirea României în NATO şi aderarea la Uniunea Europeană, urmează o redefinire a rolului dumneavoastră de Reprezentant Special al Guvernului României?

Radu de Hohenzollern-Veringen: În această redefinire am creat trei proiecte. Unul se numeşte ”Oraşele României” şi se referă la coborârea efortului nostru mai mult în profunzimea României. Toate eforturile noastre militare, economice, culturale, educaţionale, politice, diplomatice s-au rezumat în anii 2002 – 2006 la capitalele de judeţ. Am considerat că timpul este prea scurt şi efortul este prea mare şi concentrat ca să pot să-mi permit luxul să mă duc mai mult decât atât. Ştiam că aceste capitale de judeţ acoperă uneori chiar până la jumătate din populaţia judeţului, cum este cazul Iaşiului sau al Clujului, ştiam că acolo este centrul nervos, energetic, şi m-am concentrat pe el timp de 5 ani.

După 2007 am considerat că, după ce România a intrat în UE, este timpul ca legăturile să fie duse mai jos, în profunzime, în condiţiile în care circa o treime din populaţia ţării locuieşte în această serie de 160 de oraşe care nu sunt capitale de judeţ, dar care sunt totuşi aşezări citadine cu 10.000 până 50.000 – 60.000 de locuitori. Acest proiect l-am început de curând, de la 1 ianuarie 2007, iar impactul este extraordinar. În momentul în care atingi această societate, întâi şi întâi ai un atu în plus, şi anume faptul că oamenii sunt mai ospitalieri, mai deschişi şi mai dornici de comunicare, din simplul motiv că la ei nu vine nimeni. Acesta este un merit pe care nu-l ai tu, ci ei. Deschiderea aceasta, nevoia de comunicare este mai mare decât într-o metropolă. Cu alte cuvinte, urechile şi ochii lor vor fi cu mult mai deschise decât dacă te-ai duce la Bucureşti sau la Madrid.

În al doilea rând, cu cât cobori mai mult în comunităţile locale, cu atât interesul lor pentru comunitate este mai mare. Pentru că românul are, ca toate popoarele din sud-estul Europei, o aplecare mult mai mare către familie, către comunitate. Cu cât cobori mai mult pe scara localităţilor cu atât ele seamănă mai mult cu o familie.

Pentru un oraş de 10.000 de locuitori primarul nu este doar un administrator, ci şi un tată, un părinte, un model, un om în care ai încredere, pe care l-ai ales de 5 ori la rând, nu pentru culoarea politică, ci pentru că ţi se pare că gospodăreşte bine. Noţiunea aceasta de gospodar, de administrator, este mai puternică în comunităţile mici, pentru că o populaţie de 5.000 sau de 10.000 de locuitori este mai puţin posibil de tras pe sfoară, pentru că lumea ştie totul. Ştie că a plecat la ora 8,00 cu maşina, ştie că s-a întors la ora 17,00, ştie că pentru strada cutare a dat mai mult, pentru cealaltă mai puţin şi îl face de fapt pe cetăţean mai implicat în comunitate, fără ca el să o vrea neapărat. Ei bine, dacă unei astfel de comunităţi îi inoculezi o idee care să inspire, s-ar putea ca fructele acestei seminţe să fie mai puternice mâine decât în cazul unui oraş cum este Piteştiul sau Braşovul.

De aceea am speranţe în acest proiect. Eu nu pot însă, cu cei patru colaboratori pe care îi am, cu cei 750.000 lei pe care îi primesc pe an, din care trebuie plătite şi salariile şi deplasările şi lumina şi toate, nu pot să fac din Casa Regală un fel de agenţie economică care să-i monitorizeze, care să le aducă investitori, să le facă lecţiile, proiectele, nu pot şi nici n-are rost să sperăm că o vom face. Asta, pentru că eu nu mă transform într-o altă entitate guvernamentală, nu acesta este rolul meu.

Rolul meu este să îi inspir, să pregătesc terenul, să-i încurajez pe oameni să facă cu o clipă mai devreme, singuri, un pas înainte. Şi dacă din aceste încurajări există şi proiecte care se vor naşte cum ar fi, de pildă, proiecte de accesare de fonduri structurale, prin competiţii pe care elevii de liceu le pot propune şi unde eu mă pot duce să-i ajut, atunci o să ne implicăm şi în asta.

Acesta este proiectul intern. Proiectul extern se numeşte ”Iniţiativa Europa Regiunilor”. Este vorba despre o deplasare a mea în oraşe din ţările mari: Spania, Franţa, Germania, Italia, unde iniţiativele locale au o foarte mare pondere: oamenii de afaceri locali sunt puternici, primarii locali sunt influenţi, universităţile locale sunt foarte influente, dar există şi o comunitate puternică românească.

Merg în aceste locuri pentru a-i aduce pe acei oameni direct în România, în comunităţi, fără să mai treacă prin capitale. Am făcut o vizită în Spania, în şase sau şapte oraşe dintr-o regiune, am făcut două în Italia, în două regiuni diferite, am făcut una în Germania şi două în Franţa şi sper să fac de acum încolo cam câte trei-patru pe an, ducându-mă direct în regiune, încercând să ating aceleaşi medii: studenţii, elevii, mass-media locale.

ROMPRES: Ştim că proiectele Casei Regale au şi o latură care priveşte şi păturile cele mai defavorizate din societatea românească….

Radu de Hohenzollern-Veringen: Principesa Margareta a creat, împreună cu Majestatea Sa Regele, în 1989, o fundaţie care, între timp, s-a dezvoltat în şase ţări. În cei 17 ani de când a fost creată, fundaţia a avut o evoluţie cam pe acelaşi tip de dezvoltare pe care l-a avut şi ţara. Iniţial, au fost proiecte de caritate pentru copiii bolnavi de SIDA, pentru orfani, pentru copiii foarte talentaţi şi săraci, pentru bătrânii neajutoraţi. Între timp, ea a evoluat şi se ocupă acum de categoriile care astăzi au probleme, şi care nu sunt aceleaşi. Acum, pensionarii sunt o problemă foarte serioasă care s-a acutizat, în condiţiile creşterii preţurilor.

Acum, direcţia este nu ajutorarea punctuală, ci crearea de instituţii sociale inter-relaţionate care să ajute comunitatea. De exemplu, la Ghencea, fundaţia a făcut, împreună cu o biserică, un centru pentru bătrâni şi copii. Copiii orfani vin şi-şi fac lecţiile cu bătrânii singuri, acolo mănâncă, au instructori, au asistente medicale, deci este un fel de proiect integrat care nu dă numai ajutor, care şi inspiră, îi îndeamnă pe oameni să aibă curaj.

Printr-un alt program, adresat pensionarilor, fundaţia le ajută pe doamnele în vârstă să se înfrumuseţeze. Vine, de exemplu, un mare stilist şi le ajută pe aceste doamne, 40 sau 50 de femei în vârstă, să se coafeze, spre exemplu. Acest lucru le ajută extraordinar, din punct de vedere moral.

Sunt anumite cluburi ale pensionarilor în jurul Caselor de Ajutor Reciproc, sunt proiecte de dispensare rurale, cum ar fi cel de la Brăneşti, sunt dispensare orăşeneşti, cum este cel de la Sulina, care a fost construit cu bani de la fundaţie şi redat comunităţii.

Filosofia este să îi ajutăm să se ajute singuri. Şi nu este o fundaţie care dispune de resurse financiare fabuloase. Din câte ştiu nu se adună mai mult de jumătate de milion de euro pe an, uneori chiar mai puţin, dar timp de 17 ani a căpătat o foarte mare credibilitate şi admiraţie.

Acum, Principesa Margareta va face un pas înainte care este posibil şi datorită încheierii etapei privind retrocedarea bunurilor. Este vorba de încercarea de a reînvia Fundaţiile Regale Române, care au fost o foarte mare entitate în România. Ele nu au fost organizaţii neguvernamentale, fundaţii umanitare, ci fundaţii de stat. În fiecare generaţie a regalităţii, a existat câte o fundaţie care purta numele regilor, cu excepţia Regelui Carol al II-lea, când au funcţionat două. Principesa ar dori să reînvie toate aceste fundaţii, la care să se adauge cea deja existentă, sub o singură cupolă – Fundaţiile Regale Române, sub preşedinţia Principesei.

Ei bine, când o astfel de entitate va fi creată – dar acest lucru nu se va face într-o zi, va cuprinde un foarte mare număr de personalităţi în comitetul de onoare – va atinge toate domeniile şi se va reîntoarce la vocaţia ei iniţială, aceea de a sprijini educaţia, publicistica, literatura, arta, muzica, societatea.

Familia regală va oferi egida, cadrul, la care se vor adăuga alte forţe sociale care vor putea contribui. Vă dau doar un exemplu – colecţia ”Biblioteca pentru toţi”. Când eram eu tânăr, era cea mai populară şi mai accesibilă colecţie de literatură care cuprindea o listă imensă de valori literare, pe care omul le avea contra 2 lei. Ei bine, asta este o iniţiativă regală, la iniţiativa lui Carol I, şi nu una postbelică.

Astfel de proiecte trebuie refăcute. Cred că s-a ajuns la o astfel de maturizare, atât a societăţii româneşti, cât şi a prezenţei regale post-decembriste, încât să putem să sperăm acest lucru.

Un astfel de proiect este un angajament pe viaţă şi necesită răbdare şi loialitate pentru o cauză.

ROMPRES: Castelul Bran. Este perceput ca un simbol în rândul populaţiei, în ciuda controverselor istorice. Actul de retrocedare implică şi o latură morală, etică, în acest caz ?

Radu de Hohenzollern-Veringen: Proprietatea a fost lăsată de Regina Maria fiicei ei, Principesa Ileana care era, însă, în momentul în care a primit-o, membru al altei familii regale. Din acest motiv, nu am posibilitatea să mă exprim pentru că Regele Mihai nu doreşte să comenteze nici un fel de atitudine sau măsură pe care familia de Habsburg o ia. Nu pot să vorbesc în numele lor, este o cu totul altă entitate …

ROMPRES: Să încercăm altfel. Dacă aţi avea de luat această decizie, în numele statului român, aţi răscumpăra castelul ? Ce ar prima aici, banii sau simbolul ?

Radu de Hohenzollern-Veringen: Nu pot să răspund la întrebare. Este mult prea delicat subiectul. Există cazuri în Europa în care s-au aplicat ambele forme. Europa Occidentală este plină de valori de acest fel dintre care, unele, au fost achiziţionate de state. În cazul României situaţia este mai delicată, pentru că la noi nu sunt atât de multe astfel de valori, în condiţiile în care ţara a fost atât de jefuită şi atât de năpăstuită de cutremure de incendii, de demenţi, de criminali, de invazii. Noi nu avem un patrimoniu cum are Belgia, cum are Franţa, Germania, dar regula nu este una, sunt mai multe.

De exemplu, statul belgian a vândut de curând un castel de o excepţională importanţă, este vorba de domeniul de la Argenteuil, lângă Bruxelles, unui om de afaceri de pe alt continent.

Eu nu compar importanţa acelui domeniu pentru Belgia cu importanţa Castelului Bran pentru România. Eu nu mă refer la Bran, eu mă refer în general, la principiu.

Francezii au luat hotărârea, acum câteva luni, să vândă un număr foarte important de palate din Paris pe care statul nu le mai poate ţine. Întreţinerea acestor clădiri se ridică lunar la cca. 10 milioane de euro şi statul a decis că nu mai poate cheltui această sumă.

Răspunsul meu, încă o dată precizez, nu se referă la Bran, se referă, în general, la formula statului de a rezolva această balanţă delicată între a fi posesorul unui bun de importanţă mondială şi a fi şi întreţinătorul lui. Pentru că, de exemplu, şi România posedă la Praga o ambasadă care este o clădire de vis, un hotel particular de cea mai mare frumuseţe dar, deşi este proprietatea statului român, el nu poate să mişte o frunză de acolo.

Aici trebuie să fie o înţelegere a fenomenului în primul rând. Şi, de altfel, întorcându-ne la Peleş, şi aici este ceva care trebuie spus opiniei publice. Faptul de a vinde un bun statului de către familia regală este ceva obişnuit, chiar şi în cazul monarhiilor în funcţiune. Au fost momente în istoria secolului XX în care familii regale în funcţiune transferau statului, contra unei sume de bani, una din marile valori deţinute, pentru că ei nu puteau, cu veniturile lor, să o mai întreţină. Se dorea ca respectivul bun să fie protejat şi folosit pentru aceleaşi scopuri şi în felul acesta îl salvau.

Acesta este cazul unei foarte mari părţi din patrimoniul regal de la Bruxelles. Palatul Regal unde Majestatea Sa Regele Albert al II-lea îşi desfăşoară activitatea, construit cu generaţii în urmă, este astăzi proprietatea statului. În Luxemburg s-a procedat la fel, reşedinţa actuală a şefului statului nu este proprietatea lui. A fost trecută în proprietatea statului, cu o despăgubire, tocmai pentru a proteja clădirea, şi a nu fi vândută unui străin.
Aceasta este o poveste care spune mult despre cinstea guvernului actual şi a Regelui Mihai, care au avut înţelepciunea să găsească o formulă cu adevărat acceptabilă pentru toată lumea.

Dar lucrurile sunt foarte complexe şi trebuie să ştim toate detaliile, pentru că una este ca statul francez să vândă un castel dintr-un sat, aşa cum sunt 50 de mii, chiar dacă el are o valoare imensă, pentru că este din secolul XII, exact ca Branul, şi altceva este să vorbeşti despre un monument de importanţa Peleşului. Nu este deloc acelaşi lucru. La Peleş nu se pune problema banilor. El este nepreţuit.

ROMPRES: Este vorba de simbol…

Radu de Hohenzollern-Veringen: Un Simbol. Şi dealtfel şi reparaţia morală care se face este tot un simbol, pentru că transmiterea lui înapoi în mâinile statului, de data aceasta legal, şi despăgubirea familiei cu o sumă de bani importantă este un mesaj că statul român îşi tratează cu demnitate atât oamenii cât şi legile pe care spune că le respectă. Este o foarte bună lecţie pentru toată lumea.

ROMPRES: În Ungaria, spre exemplu, ştiu că nu s-a aplicat acelaşi regim.

Radu de Hohenzollern-Veringen: Da. Cu atât mai bine, România este înaintea altora. Retrocedarea nu este rezolvată în toate ţările din Europa Centrală şi de Est. Şi unele din ele sunt ţări avansate, precum Cehia sau chiar Austria.

ROMPRES: Credeţi că se va redeschide discuţia despre retrocedări şi în alte ţări europene, pornind de la modelul României?

Radu de Hohenzollern-Veringen: Bine ar fi să se redeschidă, pentru că aici este o chestiune de principiu. Nu poţi să dezvolţi democraţii liberale care să facă apologia proprietăţii private şi a prosperităţii, iar statul să nu respecte aceste principii.

Totul are o valoare de simbol, chiar dacă suntem în lumea computerelor, a informaticii şi a mersului pe lună. Rolul simbolului rămân în continuare esenţial. Să ne gândim doar la Papa Ioan Paul al II-lea. Când acest om scotea un milion de oameni în stradă, acei oameni mergeau pentru un simbol şi nu pentru a primi ceva material. Nevoia omenirii actuale de simbol, de iubire, de repere este enormă.

Acesta este şi unul din motivele acutizării conflictului românesc de azi, nevoia extraordinară de valori, de repere. Încrederea, comunicarea, generozitatea, spiritul de răspundere, profesionalismul, soliditatea instituţiilor, domnia legii şi nu a omului, acestea sunt cererile românilor.