În Ajun de An Nou, 31 decembrie 2012

Text de Romulus Dan Busnea

Cu fiecare zi ce trece, se mai scurge din clepsidră un pic din timpul ce ne-a fost dat  să-l trăim pe acest pământ, într-o viață dăruită nouă de Dumnezeu întru frumusețe, bucurie, înțelegere, iubire și iertare… ,,Viața este darul lui lui Dumnezeu pentru noi. Modul în care o trăim este darul pe care noi il facem lui Dumnezeu”, spunea unul dintre cei mai mari artiști ai lumii, Michelangelo Buonarotti.

Am ajuns iarăși la răscruce de ani, acum la vreme de bilanț a unui an ce tocmai se încheie, un an care ne-a supus unor încercări parcă tot mai grele, un an în care forțele răului ne-au hărțuit parcă și mai mult, încleștându-se în jurul nostru ca tentaculele unei caracatițe. Trăim într-o lume tot mai încremenită în patimă și deșertăciune, iar omul, care a făcut din sine rostul său ultim încredințându-se puterii și bogăției lumești, nu mai este el însuși, nu mai trăiește în comuniune cu divinitatea.

Situația în care se găsește omenirea în momentul de față, respectiv marea criză prin care trece și care a cuprins toate palierele vieții, de la cel economico-financiar până la cel moral-spiritual, devenind o criză globală, nu este altceva decât rezultanta fără tăgadă a creației umane din care lipsesc cele mai importante repere ale existenței sale invocate în Epistola Întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, despre care am amintit și în mesajul meu de Crăciun, și fără de care, nimic nu e, nimic nu suntem… Era vorba despre Iubire, Nădejde și Credință…

Și mai grav este faptul că omul zilelor noastre, nu numai că nu se mai iubește pe sine, dar nu îl mai iubește nici pe Dumnezeu și nici pe aproapele său, învățătura Sfântului Nicolae Velimirovici fiind una mai mult decât realistă, clară, umană:

,,Dacă izvoarele credinței sunt tulburi, și râurile sunt tulburi, pentru că așa sunt izvoarele și așa sunt râurile vieții multor, ale foarte multor oameni din vremile noastre. Chiar și cei ce s-au spălat îndată după naștere în preacuratul izvor al lui Hristos, au tulburat izvorul de lacrimi al Botezului cu felurite scurgeri murdare și otrăvitoare din spițeria filosofiei moderne și dintr-un astfel de izvor tulbure a plecat un râu tulbure. Izvor noroios, râu noroios; așa sunt dogmele tulburi ale credinței și dogmele tulburi ale purtării. Omul a început să creadă mai mult în om decât în Dumnezeu, a început să se poarte mai mult după poruncile oamenilor decât după poruncile lui Dumnezeu. Copilul s-a îndepărtat de poala părintelui său și s-a dus unde a văzut cu ochii- unde dacă nu în prăpastie? Aceasta s-a întâmplat și încă se mai întâmplă”.

Pentru că, atunci când se pustiește iubirea, atunci dezbinarea, neputința și nemernicia, împărățesc în lume. După atâtea lucruri necurate întâmplate în vremurile din urmă, ne aflăm din păcate, într-o direcție inversă sensului real al dezvoltării umane, avem de-a face cu regresul către o epocă a barbariei care evoluează spre multă violență și ură, și în care, tendința oricărei cunoașteri echivalează cu tendința de a ne substitui lui Dumnezeu, de a-l exclude pe Dumnezeu din viețile noastre, de a afirma pur și simplu, identitatea noastră cu cea a lui Dumnezeu.

,,Este mai uşor pentru omul cel muritor să măsoare adâncimile mării şi înălţimile cerului înstelat, decât să măsoare adâncul şi înălţimea înţelepciunii Dumnezeieşti care vine din voia cerului pentru mântuirea omului. De aceea se află cu mult mai mulţi fii ai oamenilor care se dăruiesc mai degrabă celei dintâi decât celei de-a doua lucrări. Mai mulţi sunt aceia care fac iscodire cu ochii lor decât cu duhul lor. Ceea ce iscodesc ochii pare mai mare, dar, de fapt, ceea ce cercetează duhul este nespus mai larg şi mai adânc şi mai lung. Fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” (I Corinteni 2:10).

Să încercăm așadar, până nu e prea târziu, să săvârșim orice strădanie ce ne stă în putință pentru a ne ajuta și pentru a-i ajuta pe toți cei ce se găsesc încă în întuneric și suferință. Dumnezeu ne-a arătat și ne arată în fiecare zi care este Calea, Adevărul și Viața, ne-a dat libertatea de a alege între bine și rău, de a fi noi înșine așa cum ne-a îndemnat El…

Să pășim în Noul An cu încredere, privind spre lumina binecuvântării Lui Dumnezeu, care ne este mereu alături; să-L iubim și să ne iubim unii pe alții, întrucât avem cu toții nevoie de mai multă Iubire… Doar așa vom reuși, căci în final, totul depinde de noi, de purtarea noastră, de gândul și sufletul nostru…

Cu multă iubire, LA MULȚI ANI!