Regatul Vostru tăcut și devotat

de Terezia Filip

Am ascultat în surdină în copilărie, în serile lungi de iarnă, imnul regal cântat de tatăl meu nouă copiilor, ca o joacă ori mai degrabă ca o iniţiere. Aceasta era un fel de conştientizare despre istoria adevărată, subiacentă, pusă de el, la modul înţelept, în cumpănă cu istoria de la suprafaţă, spre a ne face să-nţelegem, cu dificultate ce-i drept, discrepanţele dintre adevăr şi minciună, dintre suprafaţa lucrurilor pervertită şi miezul lor autentic. Făcea acest lucru întotdeuna cu atenţionarea că aceasta “e numai aşa, între noi”, că “nu e voie” să cântăm acest imn, ori să discutăm cu alţii aceste adevăruri, că regele nostru trăieşte departe de ţară, că actualii conducători ai României îl urăsc şi l-au alungat de pe tronul ţării… Cântece cu tonalitate asemănătoare şi un farmec aparte intonate discret şi întipărite în auz pentru totdeauna erau şi Tricolorul, Deşteptă-te române, Treceţi batalioane române, Carpaţii, Pe-al nostru steag e scris unire etc. Ele rimau excelent cu poveştile istorice mai mult sau mai puţin reale care ne ţineau ţintuiţi şi atenţi, cu ochii şi urechile în patru.

 
Pe la 3-4 ani, când am răsfoit primele cărţi, vechi, am privit cu uimire şi admiraţie fotografiile regelui, care-l reprezntau tânăr, majestuos, iradiind o demnitate şi o frumuseţe prin excelenţă regale. În cotidianul cenuşiu de mai târziu, tovarăşii ce-l populau erau, în închipuirea mea copilărească, departe de acea distincţie şi în totală contradicţie cu demnitatea luminoasă pe care-o iradia figura regală. În spatele unui tablou, o fotografie a tatălui meu din armată, în uniformă militară, tânăr el însuşi şi frumos, din aceeaşi generaţie cu regele, aflată pe perete din odaia din dreapta, era lipită poza regelui, încât dacă întorceai tabloul, vedeam celălalt chip şi nu oricine îşi dădea seama că poza paternă ascundea pe verso chipul regal cu care de departe era cvasi-identic. Cele două chipuri au fuzionat cumva în imaginaţia mea primind o putere tutelară. Nonagenar şi el azi, tatăl meu avea pe atunci fruntea înaltă, părul castaniu ondulat, ochii verzi-căprui, o figură de epocă, mai degrabă celtic-europeană decât carpatină, aşa cum îl definea într-o discuţie memorabilă dintr-o duminică de vară, neuitatul actor Ştefan Radof. Răsfoind manuale şi cărţi vechi, interbelice, la vârsta primei copilării, contemplam cu admiraţie fotografiile reginelor României, elegante, frumoase, iradiind aceeaşi majestate şi demnitate monarhică, şi întrebându-i mereu pe cei mari unde e regele? Unde, reginele? De ce nu sunt ei toţi, acolo departe la Bucureşti de unde ştiam că este condusă ţara?

 
Astfel, ascultând poveşti şi trăgând cu ochiul la fotografii din vechile pagini, imaginea regalităţii româneşti a crescut în sufletul şi în mintea mea şi a unei/unor generaţii întregi cu atât mai pregnantă şi mai fascinantă, cu cât era mai interzisă. Regalitatea noastră şi-a sporit strălucirea şi forţa ca o comoară tăinuită pe care nimeni nu o putea scoate la vedere.
Ştiu că fizionomia umană este un cod al fiinţei şi al personalităţii, ce esenţializează mai mult sau mai puţin vizibil, precum liniile subtile ale unei hărţi, întregul context existenţial ce modelează identitatea. Eram fascinată de majestatea regală, de distincţia şi demnitatea pe care am învăţat să le percep în câmpul inefabil care radiază sau ba in jurul chipurilor şi al fiinţelor. Am aflat despre Poeziile reginei Carmen Silva, despre Poveştile Peleşului şi despre Povestea vieţii mele a Reginei Maria pe la 5-6 ani. Am tras cu urechea la discuţiile mai mult în surdină ale tatălui şi ale unchilor mei, când, în momente de răgaz şi de sărbătoare, vorbeau cu nostalgie şi discreţie despre armată, război, rege, despre emisiunile ascultate în taină la Europa Liberă, despre starea ţării din prezent. Era înspre finalul primului obsedant deceniu, după abdicarea regelui, în anii 59-60. Bunicul vorbea cu lacrimi în ochi despre regii României, despre România Mare, şi cu un neascuns dispreţ şi un fel de furie reţinută despre boleşevici, ori “ciolovici”, cum le spunea el ironic, despre “răii” ce bântuiau acum satele pentru a-i lămuri pe ţărani să dea cotele, să-şi inscrie toate animalele pe care le deţin, să dea pământul la stat dacă depăşesc o anume suprafaţă, de n. hectare….În casa unde am petrecut anii de liceu, a protopoului greco-catolic – ce făcuse închisoare, fusese interzis de regim, trăind într-o claustrare din care-l scoteam doar noi, cei trei elevi de liceu şi vechii lui prieteni – am auzit din nou despre regii României şi oamenii politici vechi, despre Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Carol I şi Carol al II-lea, Vaida Voievod, dar şi despre Iuliu Hosu, Ioan Suciu arestaţi şi morţi în închisoare sau despre alţi rezistenţi. Câteodată chiar ne vizitau astfel de personaje, stranii în felul lor vetust dar distins, ieşite parcă din cotidian, coborîte din paginile cărţilor ascunse în pod, pe care le coboram pentru a le răsfoi în scret. Ce fascinaţie aveau cărţile interzise! Ce farmec, istoria tăinuită, regalitatea noastră, vie, existentă, dar tabuizată! Un lucru îmi devenea clar: istoria adevărată era subînţeleasă, tăcută anume şi voit îngropată în uitare, căci numai astfel se puteau eradica frumuseţea şi demnitatea ei pilduitoare, tragică uneori, care ne captiva! Regalitatea ne apărea ca o misterioasă comoară pierdută ori răpită, pe care ne era interzis să o degustăm în voie, să o atingem cu imaginaţia şi cuvintele noastre, să o cunoaştem şi să o comentăm.

 
Din această interdicţie halucinantă pare să nu ne fi trezit definitiv nici azi! Atitudinea rezervată faţă de regalitate a continuat în istoria prezentului! În toţi anii de după ‘89 nu s-au recuperat integral adevărurile îngropate de comunism – “aruncate la groapa de gunoi a istoriei”, cum se spunea cu mefienţă, în limbajul lemnos al vremii –, adică acea demnitate statală ce i s-a luat României odată cu regalitatea şi pe care o induc popoarelor lor şi o practică azi monarhiile. Dacă în ‘89 România ar fi avut o revoluţie autentică, şi nu doar înlocuirea unei generaţii de comunişti cu alta, şi-ar fi revendicat toate valorile democratice demolate în ‘48 şi l-ar fi rechemat pe rege. Simbolurile monarhice sub semnul cărora s-a făurit staul român modern par tabuizate şi azi iar mulţi din politicenii prezentului nu le cunosc şi nu le înţeleg. Un lucru e însă tot mai evident. Uitaţi-vă, dragi concetăţeni, la ţările monarhii şi comparaţi România cu ele. Imaginaţi-vă cum ar arăta azi ţara dacă şi-ar fi recuperat în ‘89 valorile statale interbelice! Cum ar traversa azi, românii, criza?

 
Adevărul istoric “abolit” – în lexicul epocii – ne înspăinmână şi azi: teritorii pierdute, elite politice, intelectuale şi clericale răpuse în închisori, averi confiscate, colectivism social, mental şi atitudinal, principii democratice tabuizate, adevărul falsificat grosolan, interdicţia de-a rosti nume care-ar fi provocat furtuni, reglitatea înfierată. Comoara pierdută ori brutal răpită de jefuitorii de istorie e de nerecuperat câtă vreme postdecembriştii ce conduc de 20 de ani, ţara, democraţi sau ba, indiferent de partid, sunt înrudiţi atitudinal şi conceptual mai degrabă cu Groza şi Dej decât cu majestatea şi demnitatea pe care le conferă practicarea în viaţa politică a principiilor democratice.
Dar, dincolo sau dincoace de orice imperfecţiuni ce bântuie societatea noastră, transmitem Majestăţii Sale, regelui Mihai I al României, iubirea şi preţuirea noastră! La mulţi ani, Majestate! Din partea celor care în toţi anii de frustrări şi interdicţii, au constituit regatul Vostru tăcut şi devotat.

(Articol publicat în cotidianul Graiul Maramureşului la sfârșitul lunii octombrie 2011).