10 Mai, însemn statal al României
|
Aurel V. Zgheran, Bacău O zi naţională nu poate înceta să fie simbol statal şi nu poate fi înlocuită de postulate contestabile ale istoriei. Ziua naţională întemeiază valoarea perenă a unei ţări, identitatea ei. Extrapolând, ziua naţională este nimbul în care s-a cristalizat din paşi cruciali, idealul naţional, stema de ambră a unei patrii prin care se străvede chipul ei. Fixările alogice ale zilei naţionale menţin până la decadenţă distorsionarea identităţii statale, creează interpolări de vanităţi, deviante în conflicte de interese exclusiviste, într-un provizorat istoric. Odată cu executarea peşedintelui Ceauşescu s-a decis menţinerea formei statale republicane, deşi monarhia fusese decăzută abuziv şi ilegitim, prin lovitură de stat, la 30 decembrie 1947, îndepărtarea regelui neîndeplinind condiţii de constituţionalitate şi nefiind rezultatul unui plebiscit al românilor. În aceeaşi tehnică a radicalităţii doctrinare au fost schimbate şi însemnele naţionale, printre care, Ziua naţională. Faţă de acest abuz, toate administraţiile succesive post-totalitare, de la Cotroceni, adormite în inerţie ideologică, au avut poziţii duplicitare sau catifelate, de complezenţă. Până şi Biserica a afrontat propriile-i principii imuabile, integrându-se abil şi favorabil sistemului republican, permisibil şi stimulator afacerilor, politicii şi colaborării, uneori prin conexarea la aparatul securităţii. În armonie cu opiniile curente, Biserica glorifică astăzi cezarul timpului, consolidând indiciile pseudo-religioase, ceea ce nu va desacraliza poporul român, dar va proiecta o decrediblizare în plus care nu exprimă cât mai adecvat esenţa credinţei. Sigur nu se face acum vorbire despre Biserică în integritatea ei instituţională, sau pe durată nedeterminată. Istoria a dovedit în cursul ei că republica şi Biserica îşi pun, în cazul României, cel puţin, jug reciproc, exercitând una asupra celeilalte binele pe care şi-l fac roata cu frâna; istoriceşte, una cu cealaltă nu au afinităţi, iar proclamarea republicii a coincis cu suprimarea principiilor sacralităţii şi asasinate. În România, singura ţară europeană fără coroană pe stemă, o ţară care are gravaţi pe bancnote compozitori şi scriitori, dar nici un domnitor, se întreţin de peste şaizeci de ani auspiciile instituirii zilelor naţionale după curentele ideologice temporale, începând prin profanarea întregii glorii a zilei de 10 Mai, continuând cu atribuirea unei izbânzi luminoase a partidului comunist, pentru 23 august şi desăvârşindu-se opera fabuloasă a primenirii istoriei cu evocări irelevante în ceea ce priveşte evenimentul crucial al Marii Uniri de la 1 Decembrie. Comuniştii au trucat furibund, semnificaţia zilei de 10 Mai, asociind-o sărbătorilor netradiţionale, în afara spaţiului pluridimensional al evenimentelor cu prestigiu memorial. Pentru acest motiv, se pune întrebarea cum au ajuns, unii profesori, şi de ce, să predea şi astăzi, în continuitate, absurdităţi întunecate, supraîncărcate cu fals istoric, cine şi de ce sunt cei ce tulbură analiza lucidă pe teme istorice, iniţiind contestabilitatea adevărului?! De ce se mai numesc aceştia profesori şi pentru ce mai au valabilitate diplomele lor de studii dacă la facultatea pe care au absolvit-o au învăţat socialism ştiinţific, istoria partidului comunist român, materialism dialectic şi ştiinţific, ateism ştiinţific etc. Ce fel de profesori de filozofie sunt aceia, care, de altfel îşi mai şi spun filozofi, care au studiat în facultate aceleaşi materii de mai sus şi încă altele în plus, de aceeaşi manieră marxist leninistă. În ce măsură diplomele lor de studii mai sunt ele valabile azi, în ce măsură au ei dreptul să predea la catedră, în ce măsură se pot numi intelectuali?! De ce sunt lăsaţi să înveţe pe copii carte dacă ei, la rândul lor au învăţat o istorie şi o filozofie securisto-comunisto-bolşevică?! Pentru ce sunt lăsaţi să urce la gradele de directori de şcoli, inspectori şcolari, conferenţiari… Cât de valabilă este pregătirea lor pentru aceasta, în măsura în care materiile sunt schimbate totalmente iar istoria şi filozofia nu sunt acelea pe care le-au studiat ei în facultăţi? Mai mult rău decât fac aceştia copiilor României, nu au făcut nici chiar comuniştii care au fost şi au rămas, aşa cum şi clasa politică de azi a României face mai mult rău ţării, decât popoarele migratoare, turcii, nemţii, securiştii, comuniştii şi bolşevicii, la un loc! Elevii României nu sunt învăţaţi în şcoli adevărul despre tradiţia noastră monarhică, despre însemnele regale, despre Casa Regală a României de azi. Ei nu ştiu din şcoală aproape nimic din adevărul istoric al României, aşa cum tot mai puţini mai ştiu despre Eminescu, aşa cum tot mai puţini ştiu să mai scrie de mână în alfabetul românesc, în vocabularul românesc, în limba română. Despre semnificaţia istorică naţională a zilei de 10 Mai, sărbătoarea Regatului României, interzisă în republica inventată de Stalin şi înfiinţată la noi, de către Gheorghe Gheorghiu Dej, păstrată prin ignorarea tacită a monarhiei, după 1989, este lesne de înţeles că profesorii cu năravuri vechi, nu se obosesc să predea în şcoli, întâi pentru că nici ei nu ştiu destul, apoi pentru că mai toţi slujesc politicii, politicianismului, politicienilor de azi. Biserica se înregimentează şi ea, prin cei mai mulţi dintre prelaţi, stăpânilor politici care au culcat la pământ ţara. Pe 10 Mai s-au împlinit trei aspiraţii sacre naţionale ale românilor: în 1866, a sosit la Bucureşti şi a depus jurământ în faţa Parlamentului, Prinţul Carol de Hohenzollern Sigmaringen, aparţinător uneia dintre cele mai vechi şi mai nobile familii germane, din care au descins regii Prusiei şi viitorii împăraţi ai Germaniei; în 1877, Principele Carol I a proclamat Independenţa absolută a României (după 1947, comuniştii, în încercarea încrâncenată de a acoperi orice urmă regală, au strămutat sărbătoarea pe 9 mai, când ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu a afirmat independenţa); în 1881, Principele Carol I a fost ridicat la rangul de rege al României, punându-i-se pe cap o coroană făurită din oţelul provenit de la un tun capturat în Războiul Independenţei. Toate aceste semnificaţii istorice ale zilei de 10 Mai conferă sărbătorii, legalitatea de simbol statal. Această zi nu are numai însemnătate naţională, ci şi importanţa echilibrului european, deoarece, sub domnia îndelungată, de aproape 49 de ani, cu două săptămâni mai mult decât a lui Ştefan cel Mare, a regelui Carol I, România a ajuns cea mai propăşitoare dintre toate ţările învecinate, cu o monedă superioară cursului celorlalte, ale Uniunii Monetare Latine, ajungând la nivelul altor state vestice, cu structuri mai vechi. Progresul României sub sceptrul regelui Carol I a fost covârşitor. Ascensiunea ţării a constituit un factor potenţial al păcii Europei, activându-se o diplomaţie elevată, în toate momentele critice ale diplomaţiei continentale şi ale lumii. Înrudirea regelui român, cu aproape toate dinastiile europene a avut contribuţii la atenuarea discordanţelor politice, din Europa vremii sale! 10 Mai este ziua Regatului României, dar timpul contemporan, aşa cum observa Alteţa Sa Regală Principele Radu al României, actualizează reflecţiile lui Orwell, care spunea că în comunism nimic nu era mai imprevizibil decât trecutul! Continuitatea falsificării istoriei şi ignorarea evenimentelor marcante ale naţiunii, printre care cele de simbol statal, al zilei de 10 Mai, trecerea senină pe lângă ocaziile istoriei este o exemplificare a realităţii exprimate în cugetarea orwelliană. După 1989, România a avut în câteva rânduri şansa istorică a reinstaurării Monarhiei, a repunerii pe tronul ţări a Majestăţii Sale Regele Mihai I al României. A fost şansa de a avea o Românie Restaurată sub sceptrul Regelui, singurul Şef de Stat care nu se află sub nici un partid, singurul în măsură să îndrepte România spre redobândirea demnităţii pierdute după abdicare, a prestigiului nostru internaţional, spre regăsirea treptată a mijloacelor prosperării materiale şi spirituale a neamului românesc. România, politica românească şi istoria României trebuie reîncepute din locul în care s-au oprit brutal şi barbar, după ocupaţia comunistă. Şansele se vor întoarce prin Coroana Regală a României, mai devreme sau mai târziu. Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Margareta poartă pe frunte chezăşia acestei împliniri istorice şi sacre, ducând mai departe onoarea şi dragostea de ţară a părintelui Alteţei Sale Regale, Majestatea Sa Regele. Cu aceeaşi demnitate, nobleţe şi inteligenţă, Alteţa Sa Regală Principele Radu al României, în calitatea de membru al Familiei Regale a României şi deopotrivă de român onest, deplin responsabil în raport cu îndatoririle de rang şi de patriot, alături întotdeauna de Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare, urmează destinul de principe, destinului României! Coroana Regală a României va readuce o nouă şansă, dar trebuie să înceapă vegherea ca întâii paşi spre ea să se repornească încă de la copiii din şcoli, prin învăţarea corectă a istoriei şi reînvăţarea asimilărilor culturale, selectivităţii, aprecierii valorilor…! Ceea ce înseamnă că e şi timpul lăsării din mână a catalogului de către unii profesori de istorie, de către unii profesori de filozofie, care nu mai pot preda aceste materii decât în puţine ţări de pe glob…! |
O sa vina curand in mai putin de un an aceasta zi a reasezarii Coroanei Regale pe simbolurile Romaniei inclusiv pe constiinta Poporului Roman. Regele Este Omul lui Dumnezeu si nimic nu poate schimba asta.
Sa nu uitam ca sintagma Regelui Mihai este ,, Nihil sine Deo,,
Romeo – Nicolae Stefanescu – ASiIiVro
Mi se pare foarte corectă analiza situației din școala românească de azi ! De aici pleacă și enorma dificultate de a lucra cu noile generații – în plan civic, chiar economic, nemaivorbind cultural !! Tot de-asta și scriu mereu despre irelevanța unui referendum – acesta ar fi foarte apreciat de către republicani tocmai ptr. că ar consfinți cu siguranță forma sovietică de stat…
Și de aici și soluția ptr. modificarea stării de lucruri care duce la prăpastie: o intervenție a elitelor (inclusiv a părții vii din Biserica ortodoxă și Armată !) în spiritul elitelor patriotice ale secolului al XIX-lea.
NIHIL SINE DEO!
NIHIL SINE REX!
NIHIL SINE LEX!
Cătă Regele nostru Mihaiu, cel mult-iubit,
Iată că ne învrednicirăm a apuca şi Praznicul Învierii Domnului cât şi apropiata Zi Naţionala adevărată a Ţării noastre, prilej pintu noi să urăm multă sănătate şi viaţă lungă Măriei Sale Regelui.
Dar îndrăznim azi şi a ne plânge cătă Vodă al nost’ Mihaiu şi cătă Curtea nostă Regală, că mult ne simţim prigoniţi şi înşelaţi de toţi zapciii cari au luat Ţara în stăpânire de peste şaizeci de ani. Mult ne-am amărât şi ne-am gârbovit supt caznele şi neiubirea lor, cătă noi poporu’.
Da’ la fel nu uităm că în anu’ Domnului unamienouăsutenouăzăcişidoi, Vodă al nost Mihaiu o venit la noi cu mare dor, o cinstit Ţara şi Biserica iei cu toată slava Lui, iară poporu’ o ieşit în pieţi şi-n uliţi, la fel cu mare dragoste, slăvindu-L mai osebit ca alte popoară pe Vodă al lor. Or ieşitu peste u’ milion de români în Bucureşci atuncea şi or vrut cu de-adinsu’ să-l puie pe iubitu’ Rege iarăşi pe Tronul Ţării. Da’ simţirea în Ţară o fo’ şi ea mare, socotim că mai mult de juma’ de ţară o vrut atuncea să hie România iară Regat, asemeni şi Basarabia să vie iar acas’.
Da’ cei ce ne-or înşelatu şi furatu pe noi poporu’, or ţînut cu de-adinsu’ da’ şi cu frică mare să-l înturneze pe Regele Mihaiu ’napoi în surghiun. Apoi, or prăpădit şi-or împrăştiat în lume pe ăi mai tineri şi curaţi, după ce-or puşcat din iei la Răscoala din Decemvrie. Or vândut to’ ce îi mai bun în Ţara asta, pe nimica, de-or plecat mulţi din ăi buni de scârba lor pin Apus, cât or văst cu ochii.
Ce voim noi amu să cerem şi voim a scrie şi altora:
Unu: Să aive ştiinţă Regele nost Mihaiu că noi îl vrem pe Tronul Ţării. Şi asta cu grăbire şi cu cinstea cuvenită.
Doi: Să ştie vlădicii că scriem acestea în buna cunoaştere a canoanelor şi că voim ce voieşte şi Dumniezău. Şi ca fii ai Bisericei strămoşeşti Ortodoxe, voim a voi şi vlădicii ce vrea Dumniezău şi noi aşijderea.
Trei: Apoi, să priceapă zapciii şi dregătorii de să pregătesc să ieie Ţara în grije după cercetarea poporului din anu’ ăsta, că noi nu mai voim să ne puie boii naintea carului. De-or vre să puie început bun dregătoriilor, să se silească a gândi şi a face dreptate întâi. Să vorovească în Sfatu’ Ţării şi să puie soarta iei naintea lăcomiei lor. Să puie-ntâi pe Vodă Mihaiu la locul lui, în fruncea Ţării. Că-n altu felu, Ţara îi ca un sat fără popă. Că altufel noi am uita a ierta. Nu uităm că şi cei ce-or veni or mai fost în dregătorii în anii din urmă şi to’ n-o fo’ ascultat glasul nost.
Patru: Cătă toţi românii de amu, din Ţară şi din afară: Amu îi vremea să ţinem Zece Maiu toţi cei pe care ne dore de Ţarişora asta. Să venim şi din Apus acas’, ca de Sfintele Paşti, apoi să ne punem steagu’ pe căşi, ăl cu Stema şi Coroana, să ne veselim şi să ne-adunăm cu întradinsul şi în mod osebit şi cu slava cuvenită. Să-şi puie-n pept tot românul Steagul Regal şi să nu se teamă şi să nu se lenevească la aceste lucruri, că altufelu vor plânge iei şi copchiii lor, iar Ţara se va prăpădi.
Au nu s-o scârbit poporu’ cât de re’ îi lumea azi la noi, câte primejdii şi chinuri îi paşte-n zua de azi la iei acas’?? Că nu se mai rabdă român cu român…
Să ştie tăt omu’ încă înşelatu de dregători şi cari tăt zic că Ţării îi trebe bărbat adevărat, că Regele nost o fo’ mai bărbat ca tăţi dregătorii de pân-amu: o mânat airoplanu’ făr’ de frică, o condus Oşti Române în luptă şi o daruit Ţării urmaşi mai mulţi ca ăilalţi. Şi asta făr’ să să laude. Să nu uite proştii că România n-are Rege ţânut în puf, ci Rege ce-o răsbit în ţări streine atât-amar de ani…Şi-o ţânut cu Ţara tăt timpu’, o iubit-o ca pe-un copchil drag, n-o cercetat răutatea vremelnică a iei şi nu s-o oţărât la ia când o fo’ supărat. O făcut eczact ca un tată cu fiul risipitor. N-o călcat nici Sfintele Scripturi şi nici Legea Ţărei niciodat’.
Amu, de la capii de azi ai ţării nu mai aşteptăm sfat, d-apăi de la grofii unguri şi alţi dregători streini… Tăt mai mulţi români îs duşi şi nu se mai înturnează din Apus, numa’ vezi ca mai îi u’ loc gol în strană. Şi numa’ doftori şi dascăli câţi pleacă amu…şi din ăia buni, no! Parcă or rămas numa’ slujbaşi la stăpânire, to’ din ăia răi să puie biruri. Si ticăloşi în maşini negre cu geamuri afumate, tunşi chilug. S-o dus Ţara de râpă şi mă gândesc că de nu ne-om săvârşi de boli ori de prigoană, om pleca şi noi în bejenie, că şi copchiilor noştri li s-o urât. Asta de nu s-a schimba ceva, acas’ la noi.
Da’ nu fujim de greu, de va hi să ne ridicăm vreodat’ cătă cei ce să semeţesc amu asupra Neamului nost, apăi noi degrab am mere cu feciorii noşti şi la răsboiu, da’ numa’ subt Vodă Mihaiu şi subt steag curat, nu subt dracii ăştia de răpştiră bunătate de Regat. Că am mânca şi numa’ pită cu slană, da’ să ştim că se face dreptate…
Am to’ rabdat da’ amu nu mai putem, că strigă la noi bunii şi străbunii noşti de s-or prăpădit în Răsboiul de Reîntregire. Au noi suntem urmaşii oştenilor de la Măraşti, Mărăşeşti şi Oituz??? Une-i Ţara a Mare şi făloasă? Şi une anume îi pus Regele azi de către noi, cei ce am ales cu mânurile noste to’ felu’ de trădători?
Că încă n-am fo’ să-i blestemăm pe ăi de ţin Tronu’ Ţării gol, nu ne-am închis toţi prăvăliile şi meşteşugurile care îi ţin în scaun pe dregătorii de la Bucureşci. Că de ne-om face aprigi ca ungurii şi-om ţâne minte răul numai pintu o zi ca iei, unu’ rău n-a mai rămâne în picioare.
Scrisă azi, în Sighii,
de mine, de muiere şi de copchii
În anu’ Domnului douămiidoişpe
Sunt foarte impresionata de articolul domnului Aurel Zgheran, de bogatia sentimentelor si de emotia care insoteste aceasta minunata zi a Regalitatii romanesti. Cu emotie si bucurie vreau sa evoc momente deosebite din viata surorilor si fratilor mei mai mari, care cantau in ziua de 10 mai, din toate inima, aceste versuri:
Un vultur veni din munte
Si ne-a spus: Romani eroi
Stiu un print viteaz si tanar
Ce-ar veni cu drag la noi.
Daca vreti vi-l dau ca rege
Noi cu totii: sa ni-l dai
Si ne-a dat pe Voda Carol
Intr-o zi de 10 mai.
10 Mai va fi de-a pururi
Sfanta zi caci ea ne-a dat
Domn puternic tarii noastre
Libertate si Regat.
Cu inalta pretuire, respect si admiratie pentru REGALITATEA ROMANA,
Aneta Arvinte.
Cu rugată îngăduinţă a Alteţei Voastre Regale şi cu voia doamnei Aneta Arvinte, vreau să o prezint pe distinsa doamnă care semnează comentariul de mai sus: este altistă la corul “Madrigal”, înfiinţat şi condus până în ultima clipă a vieţii sale, iar acum, de la ferestra Cerului, de către maestrul Marin Costantin. Doamna Aneta Arvinte este sora marelui dirijor, compozitor, muzician Constantin Arvinte.
10 Mai !
Vom invata sa fim monarhisti adevarati?!…
Complimente domnului Aurel Zgheran. Excelent comentariu.
La Multi Ani, Romania!
Acest articol este publicat în New York Magazin, nr. 762, un ziar care apare în toate comunităţile româneşti din America.
La multi ani in zi de 10 Mai: Majestatii Sale Regelui Mihai si Principesei mostenitoare Margareta, intregii familii regale si tarii noastre care-si aniverseaza azi cucerirea independentei!
La Multi Ani Romaniei Monarhiste, si sanatate Regelui!
La multi ani Romani de 10 mai . Un articol excelent. Am certitudinea ca in curand o sa asistam la intoarcerea la monarhie (Romania nu mai are optiuni pentru alegeri).
Daca am avut rabdare cu comunistii atata amar de vreme dinainte de 1989 dar mai ales cu cei care au venit dupa 1989, cu siguranta vom mai avea rabdare pt. redresarea tarii alaturi de Familia regala urcata pe tronul tarii, acolo unde-i este locul.
Ar trebui sa renuntati la formele de adresare ca Alteţei Sale Regale, Majestatea Sa ,
Principesa Moştenitoare.Toate acestea fac familia regala sa sune ca un fel de secta in urechile tinerilor care nu stiu nimic despre ea.Ar fi destul Regele Mihai al Romaniei,Principesa Margareta,Principele Radu.Demnitate in simplitate.Impresia mea.
Credeţi că este favorabil să prefacem eticheta şi protocolul, în relaţie cu Familia Regală a României pentru “urechile tinerilor care nu ştiu nimic despre ea”, ori tinerii aceştia să înveţe, dacă nu ştiu?! Să înceapă prin a afla că Familia Regală se scrie cu majuscule la început de cuvânt. În tot cazul, oricum s-ar scrie, tot nu sună (“fac familia regală să sune”…!) .