Vîrsta de plumb: 64 de ani de la abdicarea forţată

Andrei MURARU

http://www.observatorcultural.ro/Virsta-de-plumb-64-de-ani-de-la-abdicarea-fortata*articleID_26378-articles_details.html

Timpul se scurge încet. Pe şoseaua aproape pustie în dimineaţa rece de sfîrşit de decembrie rulează patru automobile scumpe. Într-una din maşinile care străbat drumul şerpuit de la Sinaia la Bucureşti se află tînărul Rege al României şi mama sa. În timp ce Suveranul priveşte pe geamurile aburite ale automobilului, în alt colţ de Europă, prinţesa Ana de Borubon-Parma îi scrie lui Mihai o telegramă care nu a ajuns niciodată la destinaţie: „I am thinking of you. Love Nan“.[1].

O republică de circumstanţă. Instalată prin forţă, fără legitimitate, republica noastră împlineşte pe 30 decembrie 64 de ani. În statele lumii civilizate, ziua formei de guvernămînt este un prilej de sărbătoare, o celebrare a suveranităţii naţiunii de a-şi alege forma în care statul este orînduit. Noi avem o republică a nimănui, pe care nimeni nu o revendică. Nu e o zi de sărbătoare, ci o zi de doliu naţional în care sărbătorim cum suveranitatea a fost siluită şi furată. O republică făcută, nu născută, un import de inspiraţie sovietică, impusă împotriva dezvoltării constituţionale fireşti a statului român. Orice formă de constrîngere, care smulge dreptul poporului de a-şi alege forma de guvernămînt, este un act ilegitim. Chiar dacă ai sentimente republicane sau eşti atras de Coroană, te simţi oricum umilit în faţa unui asemenea act.

Spre deosebire de Iugoslavia, Albania (ţări ai căror regi erau încă în exil la finalul războiului) şi Bulgaria (referendum tranşat în favoarea republicii în septembrie 1946), unde, formal, au fost respectaţi paşii instaurării republicii, în România, comuniştii nu au procedat la un plebiscit. Cauzele sînt, desigur, diverse şi ele rezidă inclusiv în popularitatea Suveranului, dar mai ales în meritele pe care Regele Mihai le-a avut în răsturnarea dictaturii antonesciene şi mai apoi în opoziţia faţă de procesul de comunizare. România este de fapt singura ţară europeană în care republica nu fost proclamată de o adunare constituantă ori prin referendum, ci în urma unui act de ameninţare şi şantaj. [2] Dar nu asupra evenimentului de la 30 decembrie 1947 aş vrea să insist aici – au făcut-o istoricii cu ani buni înainte, documentele editate din arhivele româneşti şi străine sînt grăitoare din acest punct de vedere, iar martorii au fost şi ei chestionaţi –, ci să subliniez cîteva detalii care au precedat ori au urmat momentului invocat.

Cînd Foreing Office-ul a sugerat Palatului Buckingham să-l invite pe Regele Mihai la Londra în noiembrie 1947, la nunta principesei Elisabeta cu principele Philip, familia regală britanică s-a arătat entuziastă. Invitaţiile au fost trimise repede către Bucureşti, iar guvernul lui Petru Groza s-a arătat foarte protocolar în a îndeplini solicitările familiei regale. O absenţă prelungită a Regelui le-a dat speranţe comuniştilor români. Comunicatul Casei Regale din 12 noiembrie informase că Suveranul şi Regina Mamă Elena urmau să lipsească aproximativ două săptămîni, dar absenţa s-a prelungit pentru cinci săptămîni. Era, în fapt, speranţa deşartă a comuniştilor – care deciseseră deja soarta monarhiei – că Mihai nu se va mai întoarce din străinătate. Le-ar fi dat o mînă de ajutor nesperată: ar fi putut ţese lungi povestiri istorice despre cum Regele şi-a trădat ţara, abandonînd-o. Între timp, în ţară, comuniştii au modificat inclusiv legea pentru pierderea cetăţeniei, elaborată în vremea lui Antonescu, în speranţa că Regele va putea fi astfel declarat, inclusiv oficial, trădător.[3]

Regele îi întîmpină pe cei doi bărbaţi: unul, care pare mai degrabă un pehlivan de modă veche, căruia i se spune „doctor“, într-un costum gri este primul ministru, celălalt, un electrician ceferist, care răspunde la apelativul „Ghiţă“, într-un costum bleumarin, ajuns ministru şi şeful comuniştilor români. Îi conduce la primul etaj, unde bătrînelul se tolăneşte pe canapea cu aerul afabil că orice se poate tranzacţiona. Gheorghiu-Dej are însă dinţii încleştaţi şi o venă care îi traversează fruntea gălbuie trădează emoţia. În salon este şi o doamnă elegantă cu un aer anglo-saxon. E mama Regelui. Cei patru discută aprins o oră şi jumătate.

În cursul vizitei întreprinse la Londra, Regele a făcut un turneu diplomatic, suprins cu precizie de documentele culese din diverse arhive străine de tînărul universitar maghiar Mark László-Herbert, volum pe care îl avem astăzi tradus şi în limba romînă. Mihai a luat legătura cu ambasadori, miniştri şi şefi de guverne. Nimeni nu i-a putut da un sfat sau o soluţie care să-l ajute. S-a întors mai dezamăgit decît a plecat. A avut, spre exemplu, cinci întîlniri cu ambasadorul american de la Londra în speranţa că va smulge vreo promisiune legată de ţara sa. Iată ce a scris diplomatul Lewis Douglas secretarului de stat George Marshall după una dintre întrevederile cu Suveranul român: „Am fost foarte impresionat de tînărul acesta, de al său simţ al răspunderii şi al datoriei. Trebuie să ia o decizie cu privire la o chestiune foarte dificilă. Este cu siguranţă hotărît să ia decizia corectă“.[4]

Ultima parte a domniei lui Mihai I a fost un război dur, dus pe viaţă şi pe moarte, în care cumpăna a înclinat lent, odată cu retragerea sprijinului acordat de anglo-americani. Documente adunate acum 15 ani de Mircea Chiriţoiu ilustrează modul în care comuniştii români au pregătit cu minuţiozitate lovitura de stat, utilizînd instituţiile  publice, pe care le ocupaseră. Unul dintre cele mai elocvente documente e un plan de măsuri, un to do list întocmit de comunişti pe 29 decembrie 1947. Ştim astfel astăzi cu precizie cum arăta planul complotiştilor: s-a fixat ora la care Regele urma să fie forţat să abdice, au fost convocaţi parlamentarii pentru şedinţa de a doua zi în care avea să fie proclamată republica, a fost desemnat dinainte un organ provizoriu, s-au stabilit acţiuni de siguranţă şi de propagandă.[5] Prestigiul şi popularitatea Regelui erau atît de mari încît comuniştii au trăit din 1945 şi pînă în primele zile ale anului 1948 cu spaima că gesturile sale ar putea conduce confruntări de stradă. Teama complotiştilor că declaraţia citită la radio, potrivit căreia regele a abdicat, să nu declanşeze, dacă nu un război civil în ţară, cel puţin puncte sporadice de rezistenţă armată, a fost însă neîntemeiată. Era o atmosferă grea, încărcată de tensiune, de umilinţă şi de prăbuşire. Nu au existat demonstraţii, ofiţerii din armată – din vreme controlată şi subordonată – nu au protestat, lumea s-a revoltat în tăcere într-o ţară ocupată de trupele Armatei Roşii.

La un moment dat, Regele îi priveşte încremenit. Cînd Petru Groza îi arată actul dinainte tipărit pe hîrtia aceea groasă pe care scrie mare, cu litere drepte, „ABDIC“, îi trec prin minte, fugind haotic, imagini: bunicul său bolnav întins pe un pat din grădina de la Pelişor, fotografia cu el însuşi devenit rege la 6 ani cînd urca scările de la Parlament, tatăl său pe peronul gării Băneasa, cînd l-a văzut pentru ultima dată, mina de pe chipul lui Antonescu în acea zi fierbinte de august, chipul schimonosit al lui Vîşinski cu ochelarii săi perfect rotunzi. Peste cîteva momente, Groza îi spune Reginei-Mamă precipitat: „Dacă nu (semnează), va fi un dezastru pentru ţară“[6].

Cercurile diplomatice, care aveau conexiuni între angajaţii Palatului, au aflat la 24 de ore despre lovitura de stat, iar relatările despre împrejurările în care a avut loc abdicarea sunt surprinzător de corecte şi redau întocmai amănuntele oferite ulterior de către Rege.[7] La puţine zile după ce a ajuns în Elveţia, Mihai a confirmat pentru membrii corpului diplomatic că abdicarea a fost un act smuls prin forţă şi şantaj. Astfel, o informare secretă, adresată premierului britanic Clement Richard Attlee, la 9 zile de la abdicarea forţată, este prima consemnare după relatarea Regelui Mihai. Este un document de primă importanţă, aflat astăzi în arhivele britanice, în fapt prima relatare cuprinzătoare despre evenimentul de la 30 decembrie 1947.[8] Ea confirmă de asemenea cu fidelitate relatările Regelui de după 1990.

Comentatori frivoli au încercat să ofere explicaţii diverse cu privire la timpul scurs – aproximativ trei luni – între momentul abdicării forţate şi cel al denunţării publice a loviturii de stat. Mihai însă ceruse Departamentului de Stat, încă din 9 ianuarie 1948, un acord formal pentru a face o declaraţie publică în care să denunţe actul abdicării.[9] Evenimentul s-a produs la Londra, la Hotel Claridge’s, la 4 aprilie 1948, cînd Regele a subliniat răspicat: „Acest act mi-a fost impus cu forţa de un Guvern instalat şi menţinut la putere de o ţară străină, un Guvern total nereprezentativ pentru voinţa poporului romîn.[…] În aceste condiţii, nu mă consider obligat în niun fel de acest act care mi-a fost impus. Cu neclintită credinţă în viitorul nostru, animat de acelaşi devotament şi dorinţă de a munci, voi continua să servesc poporul romîn, de care destinul meu este legat inexorabil“.[10] Începînd din acel moment, Regele Mihai a contestat mereu legitimitatea puterii comuniste, i-a atacat liderii comunişti, a devoalat gravele abuzuri comise, încălcarea flagrantă a drepturilor omului.

La trei decenii de la momentul abdicării forţate, nici măcar comuniştii nu mai ascundeau faptul că acest act nu a reprezentat voinţa Suveranului. „La 30 Decembrie 1947 poporul nostru – condus la victorie de Partidul Comunist Romîn –a abolit monarhia şi a a proclamat Republica, înfătptuind astfel vistul măreţ pentru care au luptat generaţii întregi de patrioţi români (!)“[11] ori „La 30 decembrie 1947, oamenii muncii din patria noastră, sub conducerea partidului comunist, au înlăturat monarhia şi au proclamat Republica Populară Romînă“[12] (subl. m.).

Cînd a plecat în exil, Regele avea 27 de ani. Ce ironie a sorţii! Principele Carol a pus piciorul pe pămînt românesc la 27 de ani, iar Regele Mihai a fost silit să abdice la aceeaşi vîrstă. Noi însă am rămas însă încremeniţi parcă într-o vîrstă de plumb. 64 de ani de republică.

Un Browning automat sub haina primului-ministru venit într-o audienţă la şeful statului. O privire rece şi doi indivizi, satisfăcuţi peste măsură, pleacă. Unul dintre ei ţine în mînă o mapă roşie în care se află ultima fărîmă de suveranitate a României. Pe o canapea, Regina Mamă Elena, epuizată, şi prăbuşită, cu lacrimile curgînd şiroaie, iar fiul ei de 27 de ani, luîndu-i mîna într-a lui.

—————-

[1] Ivor Porter, Michael of Romania. The King and the Country, Sutton Publishing Limited, Phoenix Mill, 2005, p. 179.

[2] Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), ediţia a II-a revăzută, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 114.

[3] Idem, Două săptămîni dramatice din istoria României (17-30 decembrie 1947), Editura All, Bucureşti, 1997, p. 21.

[4] Mark László-Herbert, Abdicarea Regelui Mihai: documente diplomatice inedite, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 193 (doc. 136).

[5] Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecinţe politice, documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu, prefaţă de dr. Florin Constantiniu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 187-189 (doc. 33).

[6] Arthur Gould Lee, Regina-mamă Elena a României, prinţesă de Grecia şi Danemarca, traducere din engleză de Liana Alecu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 300.

[7] Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecinţe politice, ed. cit., p. 235-237 (doc. 59).

[8]  Ibidem, p. 263-267 (doc. 81).

[9] Mark László-Herbert (ed.), op. cit., p. 286-287 (doc. 208).

[10] Mircea Ciobanu, Regele Mihai şi exilul românesc, prefaţă de Alexandru Zub, Editura Princeps, Iaşi, 1994, p. 103-104.

[11] Virgiliu Ene, Adevărul despre regi, scrieri din literatura romînă antimonarhică selectate de Virgiliu Ene, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1977, p. 16.

[12] Institutul de Studii Istorice şi Social-politice de pe lîngă CC al PCR, Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani. Antologie, Editura Politică, Bucureşti, 1968, p. 5.