Ajun identitar

EVENIMENTUL ZILEI, 27 decembrie 2006

Se apropie Ajunul Anului Nou. Suntem, insa, prin invecinarea cu 1 ianuarie 2007, si intr-un “ajun identitar”, despre care ar fi bine sa vorbim nu politic, ci cu folos.

La inceput de decembrie, voci iscusite au vorbit despre insemnatatea zilei nationale sau despre alegerea ei. Ultimii ani au nascut nelinisti privitoare la chestiunea “cine suntem”? Intrebarea are valente europene, nu numai romanesti sau postcomuniste. Este o chestiune pe care nu a creat-o Cortina de Fier ori globalizarea, nici noile modele ale sistemului international sau terorismul. Este o dilema alimentata de decapitarile identitare din epoca moderna si contemporana, care au mers paralel cu dezvoltarea salvatoare si inspirata a democratiei si libertatilor. Este, de asemenea, rezultatul faptului ca democratia nu a reusit sa se separe complet de disimulare, iar libertatea de iresponsabilitate.

Ziua nationala a fost o sursa de mandrie si de confort identitar. Astazi ea este pe cale de a deveni un instrument. De aceea, sa ne gandim nu la dilema “10 mai” sau “1 decembrie”, ci la sensul cuprinzator a patru din insemnele statalitatii contemporane: ziua nationala, stema, bancnota si imnul national. Apartenenta la UE si NATO, precum si presiunea globalizarii si slabiciunea unora din institutiile nationale vor obliga mai ales tari ca Romania sa reconsidere simbolurile nationale si sa le transforme in instrumente, in sensul generos al cuvantului. Cand am spus “vor obliga”, de fapt am gresit. Romania nu este obligata la nimic. Ea poate foarte bine sa treaca pe langa evenimente, cu ajutorul oamenilor sagace si orientati. Democratia nu obliga la generozitate, libertatea nu obliga la simt al raspunderii. Poti sa fii prosper si egoist, inteligent si rau-intentionat, inspirat si indiferent, fermecator si lenes. Poti sa fii democrat si iresponsabil sau aparator al libertatii si ne-loial.

Orwell a spus ca in comunism nimic nu era mai imprevizibil decat trecutul. Trecutul poate fi un bun interpretabil in functie de cum ne aranjeaza politic, la un moment dat. Acesta este izvorul dilemei “10 mai” sau “1 decembrie”, si nu datele istorice, ca atare. Nimeni nu va fi invingator in demonstatia ca “10 mai” este mai importanta decat “1 decembrie”. “10 mai” este mai convingatoare decat “1 decembrie”, pentru ca are traditie de simbol statal si forta, fiind o zi nationala lasata mostenire, transmisa, continuata, producatoare de emotie si de mandrie. Tratarea mostenirii ca pe un legamant este virtutea tarilor coerente si stabile. Faptele lui Carol I raman in istorie nu fiindca au fost monarhice, ci fiindca au fost fondatoare de stat modern, vizionare si statornice. Astfel, Romania de astazi cu ziua nationala la “10 mai” nu ar fi mai putin republicana, ci putin mai demna. De fapt, ironia soartei face ca toate cele ultime trei zile nationale din istorie, “10 mai”, “23 august” si “1 decembrie” sa fie zile cu puternice conotatii regale.

Lucrurile au inceput sa se complice identitar atunci cand Romania, dupa ce si-a transformat Regele in mecanic auto, a transformat un cizmar in sef de Stat (e drept, cu ajutor nemijlocit, venit din exterior).

In zilele fierbinti din decembrie 1989, alegerea zilei de “1 decembrie” si a numelui de “Romania”, au fost instincte politice menite sa evite cu orice pret cele doua cele mai puternice simboluri din istoria recenta: “10 mai” al celui alungat in 1947 si “23 august” al celui executat in 1989. A fost un gest primar de conservare a puterii si legitimitatii, nu un act altruist de redare a demnitatii. Oricat de precaut si de mestesugit, un calcul politic ramane un gest istoric incomplet, fiindca istoria se face cu viziune, nu cu speculanti dibaci (aceasta este diferenta fundamentala dintre Ioan-Paul al II-lea si Silviu Brucan). Asadar, “1 decembrie”, zi glorioasa, este neconvingatoare din cauza re-inventarii orwelliene a trecutului.

In aceeasi ordine identitara de idei, noi am continuat dupa 1989, fara a ne da seama macar, sa alteram demnitatea si respectabilitatea statalitatii noastre prin imprimarea pe bancnotele romanesti a unor chipuri care nu au nimic comun cu sensul monedei nationale. Bancnota este un instrument al statalitatii, un dreptunghi de hartie cu un strop de mandrie si de continuitate al unui grup de oameni care hotarasc sa se numeasca “popor”. Pe bancnote trebuie sa fie chipuri de oameni de Stat. Noi am schimbat “orwellian” foaia, punand chipuri dintre cele mai diverse, de la Tudor Vladimirescu la Nicolae Balcescu, iar mai incoace, i-am “monetizat” chiar si pe Eminescu, Blaga (cred ca si pe Enescu) sau Nicolae Iorga. Bancnota nu este un mijloc de imbatosare folklorica. Noi aveam o larga paleta de candidati legitimi la bancnote, de la Stefan cel Mare, Mircea cel Batran si Mihai Viteazu, pana la principele Alexandru Ioan, regii Carol I si Fedinand, pentru a nu ne apropia, prea periculos, de Mihai I. Dumnezeu sa ne inteleaga de ce ne trebuie un compozitor pe moneda nationala! Locul lui de onoare este la Atheneu, asa cum locul poetului national este la Biblioteca, al lui Nicolae Iorga la Academie, iar al lui Caragiale la teatru.

Orwell a ratat sansa de a se naste roman. El ar putea sa roseasca de invidie daca ar vedea cum la Palatul Regal se organizeaza frecvent, in Sala Tronului, nunti contra a cateva mii de euro. Doriti sa siluiti spatiul sacru al statalitatii romanesti? Nu este nevoie sa fluierati in timpul intonarii imnului national, nici sa scuipati pe stema Romaniei, nici sa va stergeti pantofii cu steagul tricolor. Este suficient sa dati telefon la Muzeul National de Arta si, in sala in care Carol I tinea pe cap Coroana, puteti pune pirostriile. In vremuri recente, la castelul Pelisor, o poeta stingea tigari pe mobila aurita a reginei Maria, iar un scriitor spargea pahare regale de cristal, izbindu-le de peretii cu lambriuri. Atacul lor nu era la inventar, ci la statalitate. Astazi romanii se pot racori identitar altfel: organizand agape, reuniuni, conferinte si nunti in Sala Tronului Romaniei.

Stemei nationale (prin concursul nemijlocit al unui personaj inca in viata) i-a fost “ratata” intr-o secunda, in decembrie 1989, Coroana istorica. Coroana rotunda (inchisa) este simbolul neatarnarii. Ea este, grafic vorbind, ilustrarea unei cetati inchise, adica stapana pe ea. Daca lucrul acesta l-a inteles dupa 1989 Moscova, Sofia, Belgrad, Tbilisi, Budapesta, mi se pare ca si Varsovia, de ce nu l-o intelege Bucurestiul? Este inteligenta noastra mai iute decat memoria noastra? Citind presa, inclin sa cred ca da.

Imnul national. Sunt tari care nu si-au schimbat imnul timp de sute de ani. De ce ar face-o? Ele nu au nimic de uitat. Noi, da. Un cantec este mai puternic decat noi, fiindca este mai lipsit de aparare decat noi. El inmagazineaza forta pentru ca este o insiruire fragila de note muzicale, care ne-a fost lasata ca legamant. Exista o diferenta intre “Traiasca Regele” si Coca-Cola, iar importanta acestei diferente o vom simti curand, cand brand-ul de tara nu va mai fi o “nostalgie a unor vremi apuse”, ci o urgenta nationala. Brand-ul de tara este un instrument care se va aseza utilitar pe acelasi raft cu stema, cu imnul, cu steagul, cu ziua nationala si cu una din fetele monedei euro (cealalta fata a monedei, ca si bancnota, va face loc insemnelor europene).

Sunt convins ca Romania in UE, folosind fara complexe de inferioritate argumentele ce au format-o ca stat modern european, de la Carol I la coroana regala, de la Fundatiile Regale la toate implinirile Mariei si ale lui Ferdinand, trecand prin “Traiasca Regele” si Arcul de Triumf, va fi o Romanie mai puternica, mai pragmatica si mai devreme.

Odata cu venirea la Palatul Elisabeta a Familiei Regale, in mai 2001, un lucru a devenit limpede: pentru a vedea coroana imateriala pe care Regele Mihai o asaza pe crestetul Romaniei europene nu ai nevoie de ochi, ci de cetatenie.

Radu, Principe de Hohenzollern-Veringen