Ridicarea pogorarii

Duminica aceasta nimic nu este intamplator.

Domnul academician Sorin Dumitrescu, la sfarsit de an european dinamic si cinic, ne aduce aminte ca suntem imperfecti pentru ca, desi simtitori si orientati, ne pierdem Memoria. El ne va purta in cuhnie, lapidarium, palat si foisor pentru a ne impartasi taina ruinei ce nu vrea sa devina darapanatura si pentru a ne vorbi despre patru elemente ale lumii, materii din care s-a intrupat si Romania ca natiune, adica pasul, Biserica, chipul si coloana.

Dati-mi voie ca, inainte de a aduce aminte carui fapt i se datoreaza prezenta Familiei Regale la acest “ajun al Ajunului”, sa va spun o poveste. Generalul de Charette, un aristocrat din Vendee, comandand cetele care se opuneau revolutionarilor parizieni, a fost in cele din urma capturat si asezat, ranit, pe o masa din bucataria unui castel. Generalul revolutionar, aristocrat si el, i-a spus comandantului din Vendee: “Ce pacat de atata vitejie, pierduta in zadar”! La care de Charette a raspuns: “Nimic nu se pierde niciodata”!

Majestatea Sa Regina, Alteta Sa Regala Principesa Margareta si cu mine ne aflam aici nu pentru ca Sorin Dumitrescu este un maestru al zilelor noastre, ori pentru ca ultima sa expozitie este o constructie artistica puternica. Suntem aici fiindca strigatul pictorului are inteles identitar. Asa cum Casa Regala este expresia biologica si ctitorul statului roman, tot asa lucrari artistice si religioase precum cea de fata sunt pietre la temelia statalitatii romanesti de astazi.

Palatul acesta brancovenesc este expresia adevarului rostit de Sorin Dumitrescu, potrivit caruia darapanatura nu este totuna cu ruina. Identitatea si statalitatea romaneasca au verificat acest adevar in istoria moderna si contemporana tot atat de mult precum cultura sau arta noastra. Palatul de la Mogosoaia, impodobit cu operele pictorului roman, foloseste pentru ocazie drept labirint identitar: foisorul gazduieste COLOANA, cuhnia expune RUINA, lapidarium-ul arata PASUL, iar etajele palatului sunt spatiile BISERICII.

Calatorul Sorin Dumitrescu are un cufar, pe eticheta caruia scrie identitate nationala. Deschizandu-l, afli ca timp de 23 de ani, pictorul a adunat probe concrete ale arheologiei stilisticii bizantine. El are curajul civic de a ne spune ca ignoram o ruina cu numele de „bizantinitate“ si ca arta crestina a primului mileniu ne pune in dificultate: refuzandu-o, alimentam amnezia, acceptand-o, ne dovedim ilegitimi spiritual.
“Paznicul bizantin” si-a strans caramizile ecumenice de la manastirea Piatra Scrisa si le-a adus domnitorului Brancoveanu, cerandu-i ajutor, precum zugravii medievali. Brancoveanu insusi, ramas in nemurire, i-a deschis usile palatului de la Mogosoaia si, ca un clin d’oeil, l-a intampinat pe Sorin Dumitrescu si suparatorul lui cufar cu doua mormane de bronz, aruncate pe caldaram, de forma lui Lenin si a lui Petru Groza. De altfel, din cauza acest tête-a-tête care a durat patru decenii, restituirea bizantina de astazi a incapatanatului academician aduce afront si stupefactie spatiului proteic si depersonalizat al Dambovitei post nord-coreeana.

Sorin Dumitrescu va propune astazi cuhnia de la Mogosoaia drept centru polemic si asimetric al discursului sau. Zidurile cuhniei expun componentele splendidului proiect iconografic destinat bisericii noi a Sfintei Manastiri Piatra Scrisa. Fiecare bucata din aceasta „zidire nezidita“ inspira evlavie. Parca ar fi bucati timpurii de ruina nedarapanata din statalitatea noastra care n-a fost inca sa fie.

Foisorul, prin lucrarile expuse acolo, spune ca Biserica este sabie de foc, ipostaza reprezentata de sintagma paulina a stalpului si temeliei Adevarului; tot Foisorul deconspira intelesul seriei stalpilor lui Horia Bernea; in fine, Foisorul imbie la descoperirea semnificatiei ecleziale a celor opt coloane din parcul italian din jurul palatului brancovenesc, a caror prezenta, crede pictorul, “imbisericeste gradina”.

Etajele palatului au scos din cufar „exercitii de bizantinitate iconica“, cuprinzand „admiratii, proslaviri morfologice si tatonari stilistice entuziaste, precum si forme mai mature de creativitatea eclesiologica“, dupa cum declara creatorul expozitiei insusi.

In lapidarium veti gasi pasirea duhovniceasca in veac, cateva versiuni de solutii bizantine traditionale de reproducere a labei piciorului, alaturi de sapte ridicari de chivote.

Inzestrarea bizantina de secol VI rasare, prin expozitia de la palatul brancovenesc, precum trunchiul de copac din mijlocul unui bloc de marmura mortuara crapat de vremuri, vazut de mine intr-un cimitir musulman de la Mangalia. La o astfel de intamplare contemporana, Familia Regala nu putea ramane indiferenta.

Regina Ana, Majestatea Sa insasi un pictor talentat si spontan care a urmat cursuri de belle-arte la Paris si la New York, asemeni Elisabetei (Carmen Sylva), Mariei si Elenei, are credinta ca arta este cultivatoare de identitate. De altfel, Regina Maria, personalitate bizantina prin excelenta, nepoata de tar si de imparateasa, a eternizat ilustru statalitatea cu arta, prin sipetul de argint cu prietre pretioase in care si-a asezat propria inima. Statalitate si arta, o sinteza de eroism si viziune, care trebuie ca a fost si ea, la timpul ei, “perceputa ca exotica, stranie si, poate, chiar monstruos inadecvata evlaviei” de la acel moment.

Dar poate motivul cel mai vibrant pentru care am ales sa vin aici si sa dedic acest cuvant academicianului Sorin Dumitrescu este chivotul.

Pictorul spune, in eseul cu care ne intampina in expozitie, ca a pus pe perete opt ridicari de chivote bizantine, din cauza modului inconfundabil in care incap in vazduh volumetriile lor omogene. “Potrivit traditiei Bisericii Una”, continua artistul, “a ridica o biserica inseamna a construi o pogorare. A inalta o pogorare, iata paradoxul care deosebeste esential bizantinitatea edificiului Bisericii dinainte de Schisma de elanul ascensional al goticitatii edificiilor de dupa ruptura din Duecento. Doua mentalitati de constructor de biserici care se exclud si care au sfarsit prin a inlocui sculpturalitatea edificiului eclezial traditional, cu principiile secularizante ale functionalitatii arhitectonice”.

Am fost miscat de aceasta paradoxala afirmatie: “ridicarea pogorarii”. Privind la lumea romaneasca si la locul pe care regalitatea il alcatuieste astazi, saptamana de saptamana, ca pe un culcus initial, ca pe o forma, o matca a continuitatii si traditiei, a identitatii si mandriei, mi-am dat seama ca lucrarea de cinci decenii de asteptare a celui mai bland Mihai din istoria romanilor nu este decat o ridicare continua a pogorarii. Si Principesa Margareta, sinteza a Elenei-mame si a lui Mihai, la inceput de mileniu III, nu este altceva decat continuatoarea acestei constructii umile si inflacarate a pogorarii. A pogorarii statalitatii peste Romania sovietizata si apoi sofitelizata.

Daca ne intalnim astazi, societatea civila si regalitatea, printre coloanele Marthei Bibescu, caramizile identitare ale Principelui Brancoveanu, lesurile in bronz ale comunismului si tresaririle bizantine ale lui Sorin Dumitrescu, este pentru ca darapanatura nu inseamna ruina, pentru ca inteligenta nu inlocuieste intelepciunea, pentru ca politica nu substituie statalitatea, pentru ca mestesugul nu ia locul viziunii, pentru ca temerarii nu sunt aventurieri si, mai presus de toate, fiindca cel mai puternic aliat al Romaniei este rabdarea.

Iar faptul ca toate acestea se reflecta simbolic in ruinele de bizantinitate din constiinta acestui artist este amuzant, dar si dramatic. Patosul arheologic al penelului lui Sorin Dumitrescu se intalneste astazi cu implorarea regelui Mihai catre Duhul Sfant intru rabdare si bunatate.

Daca este adevarat ce spuneti, domnule Dumitrescu, si expozitia de la Palatul Mogosoaia este cea mai importanta si mai ampla expunere personala de dupa 1980, atunci e bine. Chiar si numai arhitectural, trecerea de la „Dalles“ la „Brancoveanu“ imbraca forma unei aprofundari.

Iar faptul de a fi zamislit in cuhnie o parte din lucrari seamana a izbavire. O izbavire asemanatoare cu cea a Regelui Mihai care primea romani la Versoix inainte de 1989 si, la plecare, le repara si masina.

Demersul lui Sorin Dumitrescu ne reaminteste ca puterea nu apartine celor care impart lumea in dusmani si sclavi.

Coloana, pas, Biserica si chip. Ruina nascatoare de inteles identitar. Inaltarea cu umilinta si crez a unei pogorari. Aceasta nu este pictura, domnule Dumitrescu. Aceasta este regalitatea Romaniei.