Rege pentru o zi cât un veac

Articol de Sorin Serb

Publicat de Revista 22, editată de Grupul pentru Dialog Social, 1 noiembrie 2011

http://www.revista22.ro/rege-pentru-o-zi-ct-un-veac-11797.html

Regele Mihai a fost una dintre victimele colaterale ale lui Traian Băsescu pentru că, zice-se, ar fi refuzat, după 2006, să participe la Ziua Naţională şi nu a putut vedea populaţia cine e şeful regelui.

Preşedintele Băsescu nu a participat la festivităţile aniversare în cinstea „trădătorului ex-rege”, „servitorul ruşilor”. Putea să-şi facă o fereastră, ţinând cont de importanţa diplomatică a evenimentului, dar n-a fost invitat şi apoi, avea treabă la Consiliul european de toamnă de la Bruxelles, unde voia să repare motoarele Uniunii  cu lovituri de ciocan.

A spus-o înainte de plecare: România suferă din pricina indeciziei liderilor europeni în privinţa Greciei. Dobânda băncilor transnaţionale a crescut iar România, o ţară din afara zonei euro, capitalizează bănci din zona euro. Spunea toate acestea şi pentru că guvernul a constatat că trebuie să împrumute şapte miliarde de euro şi nu a găsit, din cauza proastelor calificative de performanţă, decât împrumuturi cu dobânzi dincolo de imaginaţie. Petece mai mici şi mai scumpe pentru incompetenţele de peste an.

Un discurs fundamental diferit de cele rostite în prezilele când se discuta admiterea României în zona Schengen, zile în care chiar şi alcoolicii cu multă experienţă se îmbătau cu apă rece. S-a dus la reuniunea europeană de zilele trecute după ce şi-a hipnotizat susţinătorii cu televizorul să vadă lumea că-i poate pune cu umerii la pământ cu charisma sa pe chirurgii Băncii Centrale Europene care-şi învârt bisturiele prin bugetele comunitare şi pe distanţii lideri europeni, atât de siguri şi singuri în pozele de familie. Se ducea acolo cu aerul că va biciui adunarea gregară să ia o decizie, indiferent cât de dureroasă pentru economia şi populaţia Greciei, pentru a nu mai prelungi durerosul şi repetitivul travaliu al României de la care toţi liderii politici vor câte o reformă să le semene.

S-a întors de-acolo fără a se fi băgat în vorbă şi fără a fi avut vreo contribuţie la reforma sistemului fiscal european. A plecat vorbind şi s-a întors la fel, semn că n-a avut vreme să asculte. România va merge pe drumul de până acum: va îngheţa salariile şi pensiile şi va face concedieri. Cei care strigau că ieşim din  recesiune o făceau, probabil, pentru a ne abate atenţia ca să mai mărească nişte taxe. Să ne relaxăm fiscal cât ne pun ei cizmele spaniole de iarnă.

Boxul acesta cu umbre întăreşte impresia că preşedintele Băsescu are sentimente complexe faţă de autoritate. Sentimente complexe de dispreţ, dependenţă, inferioritate, superioritate, agresivitate şi tandreţe. E drept că sentimentalismul lui nu funcţiona pe vremea când era doar un funcţionar al sistemului comunist, astfel că el nu a subminat sistemul din interior pentru că interiorul era şi al său. Nu a făcut-o nici când era politruc în FSN şi secretar de stat prin ministerul transporturilor. A preferat să rămână la bord până la scufundarea flotei. Şi-apoi avea nevoie de lideri, „licurici” cum le spune el, pentru a ajunge el însuşi licurici.

Problemele cu autoritatea au început să iasă la iveală odată cu foştii premieri Petre Roman şi Victor Ciorbea cărora le-a dat, cum s-a priceput mai bine, lovitura de graţie. Singura graţie de care a dat dovadă. Dar ţintele predilecte au fost preşedinţii şi conducătorii dinaintea sa. Nu Ion Antonescu pe care-l înţelege şi nici Ceauşescu pentru care are sentimente mai profunde decât cele din raportul de condamnare a comunismului. Semnificativă este o imagine de la Ziua Naţională din 2009. În timpul festivităţilor, preşedintele a dat mâna cu toţi lupii tineri şi flămânzi ai partidului, evitând însă demonstrativ să dea mâna cu foştii preşedinţi Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, cei care, fiecare în felul lui, îi pregătiseră ascensiunea.

Preşedintele îşi încheiase socotelile cu tinereţea sa revoluţionară, condamnând comunismul cu câtva timp înainte. Numele lui Iliescu, considerat în sferele intelectuale şi în zvonistica de samizadat, înainte de evenimentele din decembrie 1989, una dintre singurele speranţe de ieşire din comunismul opresiv apărea în raportul Tismăneanu şifonat de îmbrăţişările şi pupăturile ruseşti cu Ceauşescu (căruia i-a scris într-o vreme discursurile), cu feţele umane ale Kremlinului şi cu sistemul ticăloşit. Emil Constantinescu, pe de altă parte, o pată de culoare pe obrajii livizi ai democraţiei româneşti, fusese preşedinte pe când Traian Băsescu era doar ministru. Dar nu un ministru oarecare ci unul care făcea guverne şi complota cu premierul să-l boicoteze pe preşedinte.

Avea în raniţă bastonul de preşedinte şi l-a folosit intensiv. Nu degeaba se spune că stilul este omul însuşi. Regele Mihai a fost una dintre victimele sale colaterale pentru că, zice-se, ar fi  refuzat, după 2006, să participe la Ziua Naţională. Regele i-a refuzat invitaţia şi nu a putut vedea populaţia cine e şeful regelui. De fapt, nu a reuşit să-i fie preşedinte nicio clipă celui care i-a fost rege fie şi pentru o zi.

După atâta box în oglindă nu e greu să ne imaginăm cum s-a simţit Traian Băsescu când capitala ţării sale, acolo unde chiar şi sediul preşedinţiei este un simbol al monarhiei, s-a umplut cu capete încoronate, reale sau fantomatice, venite la invitaţia celui pe care preşedintele îl taxase drept autor legitim al holocaustului transnistrean şi slugă a puterii sovietice, implicit cel care a făcut posibil comunismul în România.

Cum să fi participat ca invitat, chiar şi neinvitat cum era, la pompele şi circumstanţele aniversare, într-o republică pe care speră, deşi promite că va părăsi politica, s-o mai ţină captivă a preşedinţilor jucători, prin intermediari sau artificii juridice, încă multe mandate? Un  preşedinte jucător nu fi poate arbitru la campionatele regale. Şi-apoi cum e posibil să vină cineva cu o autoritate prăfuită de cutremurele istoriei, de fapt un supravieţuitor al dezastrului, şi să se impună deasupra unui joc politic unde, nu-i aşa, ambuscadele şi gherila urbană sunt regula?

O posibilă cheie a acestei atitudini este dată de substanţa celor două discursuri rostite, într-un interval de cinci ani, de la aceeaşi tribună parlamentară, de personaje fundamental diferite. Primul discurs, al preşedintelui, era un rechizitoriu al trecutului comunist însângerat, o diatribă rămasă fără consecinţe într-o ţară în care comunismul câştigă postum partizani din rândurile celor striviţi de şenila incompetenţei autorităţilor şi a corupţiei guvernului, al doilea, discursul regelui, o analiză a prezentului ruinat de crize şi demisii politice, un avertisment asupra consecinţelor pe care le au discreditarea parlamentului, o analiză a interlopilor politici şi a uzului puterii în interes personal sau de grup. Şi doar vremea ne va spune la care dintre cele două discursuri ne vom întoarce peste ani pentru a înţelege  de ce amanetarea viitorului sărăceşte prezentul.