Regele la Iași

de Mihai Dorin

Articol apărut în cotidianul “Ziarul de Iași” la 23 august 2011

http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/regele-la-iasi~ni7kus

Monarhistii de conjunctura, agresivi si insolenti, sint numai un zimbet. N-ai loc de ei. Exerseaza o meserie straveche pe meleagurile noastre: se pun bine cu marimile zilei. Dupa care dispar, asteptind tenace… schimbarea domnilor. Si iar cupe de sampanie, iar zimbete improvizate.
Seria intilnirilor regale a continuat la Iasi, in iunie 1997. Intre timp, se intimplase ceva esential in Romania: mult asteptata alternanta la putere, prin victoria la limita a CDR si a presedintelui Emil Constantinescu. Atotputernicul PDSR era parasit de cohorte intregi de alegatori, dezamagiti de rezultatele penibile ale sclerozatei guvernari N. Vacaroiu. Insusi Ion Iliescu, artizanul stagnarii si izolarii Romaniei, timp in care fostele tari comuniste din Europa Centrala optasera ferm si profitabil pentru solutia europeana, parasea Palatul Cotroceni, in care se instala profesorul Constantinescu, adica o mare speranta legitimata de ucenicia pe linga Corneliu Coposu, de la care, din nefericire, va dovedi ca nu a invatat nimic. Batrinul Coposu promisese, printre altele, impacarea romanilor cu istoria. Planul a debutat promitator, prin invitatia adresata cuplului regal de a vizita Romania. Regimul voia sa schimbe rapid impresia masiva de tara periferica, vag europeana si intoleranta. Acolo unde Iliescu improscase cu invective, Constantinescu voia sa repare. Parea sa fie inspirat de duhul lui Coposu. A inceput bine, cu invitatia adresata Regelui, dar a incheiat lamentabil, uitind si de Rege, si de promisiunile facute venerabilului Coposu, si de condamnarea comunismului, si de spiritul Timisoarei, convins ca simpla lui alegere le rezolvase pe toate. In final, avea sa constate, amarnic, cit de mult il costase megalomania si nefasta consiliere a unui grup de sicofanti.

La inceput, insa, totul parea promitator. Iar vizita Regelui era o prima marturie ca tara intra, in fine, in normalitate si in armonie cu istoria. Multi si-au etalat la butoniera vizita Regelui, uitind ca nu se face primavara cu un simplu gest. Noile oficialitati s-au batut pentru un loc in fata. Nu m-a surprins numarul imens de adepti ai Regelui, multimile aclamindu-l, ci faptul ca aproape disparusera republicanii impatimiti si intoleranti, din categoria Andronic, cel care-l gratulase pe Rege cu duiosul “Hai sictir, Majestate!”, rostit cu prilejul vizitei din 1990 si etalat copios pe prima pagina a ziarului “Adevarul”. Stiam destule despre firea nestatornica a romanilor. Despre schimbarea domnilor si bucuria nebunilor. Vorba veche: principe sa fie, ca lichelele curg girla.

Sa revenim insa la partea luminoasa a noii intilniri cu Regele. La Podul de la Timisesti, oficialii ieseni il intimpina pe Rege cu nelipsita piine si sare. Oaspetele coboara emotionat din masina condusa chiar de el. In dreapta, Regina. Fara garzi, fara alai, fara gesturi ample, Regele ne saluta prietenos si porneste in tromba spre Iasi. E vizibila placerea de a conduce. stiam asta din biografiile dedicate lui ori din cartile de interviuri ale lui Mircea Ciobanu.

La Iasi, strazile sint arhipline de multimi care aclama. Orasul nu mai vazuse asa ceva de pe vremea vizitelor lui Ceausescu. Totusi, o diferenta de fond: iesenii nu mai erau convocati pe liste si nu mai rosteau lozinci gata facute. Se vedea pe chipul lor bucuria intilnirii cu Regele surghiunit. Unii vor fi venit din simpla curiozitate, desigur. Intr-un oras care era cotat “rosu”, marturisesc ca nu mi-am putut suprima uimirea vazind strazile inundate de concitadini strigind “Regele Mihai!” ori “Traiasca Regele, in pace si onor!”.

Seara, cocktail la Primarie. Lumini a giorno, fracuri, toalete sclipitoare. Ce mai, toata lumea buna a urbei!. Monarhisti, republicani de stil vechi si de stil nou, huiduitorii de ieri, aplaudacii de azi, fricosii de ieri, curajosii de azi. Printre acestia, si unele dintre personajele din tableta anterioara. Trecem peste. Spectacol jenant, artificial si crispat. Il prefer pe cel din strada: franc si spontan. Nu e o sentinta populista. Cred si astazi, dupa ani buni de la cele intimplate, ca speranta e tot in cei multi, in intuitia ori in judecata lor, fie chiar si cu intirziere.

Regele e singurul in rol autentic. De aceea e trist si solemn. Nu tine discursuri, nu epateaza, nu-si clameaza suferinta ori emotia reintilnirii cu oamenii din tara interzisa. Ne urmareste cu o privire egala, insiruiti cuminte, sa-i depunem omagiul. Regina ma recunoaste instantaneu, cu un zimbet generos. Ciocnim cupe de sampanie, facem poze, ne amintim de vizita la Iasi.

Monarhistii de conjunctura, agresivi si insolenti, sint numai un zimbet. N-ai loc de ei. Exerseaza o meserie straveche pe meleagurile noastre: se pun bine cu marimile zilei. Dupa care dispar, asteptind tenace… schimbarea domnilor. Si iar cupe de sampanie, iar zimbete improvizate.
Monarhia constitutionala a durat 81 de ani la noi. Romanii, dedulciti de veacuri din potirul nestatorniciei, au invatat sa se comporte civilizat si sa lucreze cu durata lunga. Intre timp, datorita lungului ciclu comunist, au uitat de bunele obiceiuri invatate odata: si de respectul pentru capul statului, si de bunul simt, si de valoarea legii. In locul lor s-au intins discordia, neincrederea si suspiciunea. Adica tot atitea naravuri pe care nu se poate cladi o tara. De aceea cautam solutii aiurea pentru maladiile noastre organice, si nu acolo unde ne sint la indemina: in pactul de respect si iubire dintre tara si Rege.