Un monarh al tuturor vremurilor

Roger Griffin
Profesor de istorie la Universitatea Oxford Brookes

Prima jumătate a secolului 20 a fost cea mai grea perioadă pentru monarhiile din multe părţi ale Europei. În ţară după ţară, monarhia şi-a văzut existenţa ameninţată de un amalgam de forţe politice ostile, care i-au împins pe conducătorii vremii la abdicare voluntară sau forţată; sau i-au silit să aleagă între a da un exemplu moral, cu riscuri personale majore, şi a trăda cele mai înalte idealuri ale instituţiei pe care o reprezentau unor forţe neconstituţionale.

În cele patru secole anterioare, Dreptul Divin al Regilor, baza puterii monarhice absolute din perioada sa de apogeu medieval în lumea Creştinătăţii, devenise desuet.

El fusese atacat de formele radicale de nonconformism propagate de Reformă, care au condus mai întâi la milenarismul anarhic al grupurilor precum anabaptiştii germani ai secolului XVI – care au renunţat la orice formă de interferenţă pământească a Suveranului – , şi apoi la ridicarea fundamentaliştilor puritani, a căror acceptare a monarhiei era condiţionată de cât de mult întruchipa ea puterea eternă, mai degrabă decât pe cea pământească.

În nordul Europei Creştine din ce în ce mai fanatice, autoidentificarea monarhiei cu protestantismul rezultată în urma atacului luteran asupra catolicismului – care, de altfel, ar fi putut fi o bază pentru reînnoirea pactului dintre Regatul Lumesc şi cel Ceresc – a fost deturnată încă din faşă când Regele Henric al VIII-lea a abuzat atât de flagrant de rolul său de Apărător al Credinţei, conferit de Papă, pentru a impune prin forţă asupra naţiunii sale o Reformă unic englezească.

Crearea din nimic a Bisericii Anglicane şi desfiinţarea ulterioară a mânăstirilor au fost puse în aplicare fără milă, într-un spirit machiavelic care nu a urmărit reînvigorarea Creştinătăţii, ci oferirea unei legitimităţi contrafăcute divorţului Caterinei de Aragon – divorţ care fusese atât de vehement negat de către Papă pentru motive care nu reflectau nici ele mai puţin interesul de stat, mai degrabă decât puritatea principiilor morale.

Aceste evenimente l-au adus în faţa călăului pe Sir Thomas More, Lord Cancelar, umanist, autor al „Utopiei” şi viitor Sfânt romano-catolic. Crima sa a fost de a nu-şi fi dat consimţământul pe motive religioase, un act de sfidare principială a autorităţii seculare, care a inspirat superba piesă a lui Robert Bolt (ulterior transpusă în film) „Un om al tuturor Vremurilor” în anii ’60. Dramatizarea făcută de Bolt a eternului conflict cu care se confruntă cei aflaţi la putere în vremuri de criză are o relevanţă crescândă în lumea contemporană, care nu este redusă la sfera monarhiei şi nici la zona ex-sovietică.

La un secol după moartea lui More, puritanii englezi de factură milenaristă au fost cei care îşi începeau propria rebeliune împotriva caracterului prea lumesc al instituţiei monarhiei (fie ea protestantă sau catolică), ca reprezentare potrivită a lui Dumnezeu pe pământ – în cele din urmă declanşând ansamblul de forţe sociale cu adevărat revoluţionare care au condus la Războiul Civil şi la regicidul lui Charles I. Acest eveniment a fost urmat de 11 ani de Commonwealth sub Cromwell, dictatorul militar al unei formale teocraţii, un experiment fără precedent de totalitarism socio-politic avant la lettre, oprit de moartea, din cauze naturale, a lui Cromwell – care însă nu l-a cruţat de la ritualul bizar al execuţiei post-mortem, în domnia lui Charles II. (Anumite aspecte ale acestei secvenţe macabre de evenimente sunt o schiţă neliniştitoare a peripeţiilor politice ale totalitarismului european din secolul XX.)

Restaurarea monarhiei în 1660 nu a putut readuce absolutismul. Conceptul Dreptului Divin nu a putut fi refăcut, oricât s-ar fi străduit oamenii (şi caii) Regelui. Rezultatul a fost un compromis (tipic englez?) între puterea parlamentară şi cea monarhică, punând baza unei noi forme de regim politic de neînchipuit pentru generaţiile anterioare, decât ca oximoron – „monarhia constituţională.” Aceasta a oferit baza menţinerii regilor şi reginelor atât timp cât aceştia erau de acord, potrivit faimoasei formule engleze, „să domnească dar nu să conducă.”

Cu toate acestea, la sfârşitul secolului al XVII-lea a apărut în oikumena europeană o şi mai puternică ameninţare la adresa perpetuării monarhiei – Iluminismul. Răspândirea principiilor raţionalismului, ştiinţei şi individualismului către coloniile din Lumea Nouă le-a permis liderilor Primului Război American de Independenţă – luptători împotriva „tiraniei” conducerii coloniale britanice în frunte cu George III – să formuleze o constituţie bazată explicit pe principii umaniste şi nu religioase.

Acum, Suveranul nu mai era legitimat de o putere verticală, metafizică, trecând de la cer la un reprezentant lumesc, prin intermediul regulilor Succesiunii Regale, ale Rudeniei, Moştenirii, Numirii sau Cuceririi. Din contră, suveranul era învestit de o putere orizontală emanând din recunoaşterea drepturilor universale, inalienabile ale „poporului,” şi, prin extensie, ale tuturor fiinţelor umane la viaţă, libertate şi căutarea fericirii, consacrate de un Creator atotvăzător – care însă nu mai era nici personificat, şi nici explicit Creştin.

La treisprezece ani de la Declaraţia de Independenţă a Americii din 1776, Revoluţia Franceză invoca aceleaşi principii pentru a legitima răsturnarea monarhiei Bourbonilor, iar contextul era pregătit pentru cel mai faimos regicid al istoriei.

Furtuna Primului Război Mondial a dat o lovitură fatală vechiului regim din Europa, doborând un mănunchi de străvechi copaci care, indiferent cât păreau de maiestuoşi şi impozanţi simplului observator, fuseseră de demult putreziţi pe dinăuntru de impactul modernităţii.

Imperiile familiilor de Hohenzollern, Habsburg, şi Romanov au fost măturate de uraganul schimbărilor istorice odată cu Imperiul Otoman.

Acolo unde monarhia constituţională nu era ancorată puternic în inimile supuşilor-cetăţeni, familiile dinastice rămase (acum rupte de Sfântul Imperiu Roman şi Imperiul Ţarist care le susţinuseră) s-au văzut atacate de diverse combinaţii de liberalism republican radical, socialism, comunism, militarism de extremă dreaptă sau fascism, toate letale absolutismului constituţional.

A studia istoria detaliată a monarhiilor din Spania, Yugoslavia, Italia, Bulgaria, Albania, România, Grecia sau Ungaria înseamnă a descâlci o istorie încurcată a puterii dinastice prinse într-o luptă de atriţie (în care dinastia joacă rolul lui Laocon) cu forţe politice hotărâte fie să o elimine, fie să exploateze cinic puterea-i simbolică emanând de la regalitate ca pe o sursă a unei identităţi naţionale populiste, şi a legitimităţii politice.

În afara cercului consacrat al democraţiilor monarhice (Marea Britanie, Luxembourg, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Suedia), integritatea monarhiei ca bastion împotriva tiraniei şi distrugerii societăţii civile a fost profund compromisă de unele dinastii degradate din sudul şi estul Europei, gata să colaboreze cu regimuri totalitare cât timp aveau garantată păstrarea privilegiilor bogăţiei şi puterii.

Lipsite de răspunderi civice, aceste dinastii deveniseră de demult anacronice, căci orice aparenţă de domnie benefică în folosul supuşilor lor, întru asigurarea vigorii corpului politic şi a ordinii cosmice divine fusese abandonată.

Nicăieri instituţia monarhiei nu fusese mai puternic coruptă de atracţia personală pentru putere şi bogăţie a unui monarh, în detrimentul bunăstării economice, sociale, politice şi morale a naţiunii, decât în România lui Carol al II-lea; în infama decadă dintre proclamarea sa constituţională ca Rege de către parlament din 1930 şi umilitorul său exil din septembrie 1940.

După ce a distrus puterea parlamentului şi dreptul constituţional pentru a fonda, în 1938, dictatura personală cu faţadă populistă asigurată de mişcarea legionară fascistă şi radical rasistă, acesta şi-a abandonat ţara inumanităţii brute a dictaturii Generalului Antonescu. A fost o serie de evenimente care au împletit elemente de melodramă şi farsă cu cele mai negre imagini ale tragediei umane şi naţionale şi ale terorii de stat.

Într-o epocă dominată de elite politice care deveniseră ceea ce poetul T. S. Elliot numea „oamenii găunoşi,” monarhia română părea să fie destinată la dispariţie „nu cu un tunet, ci cu un scâncet.”

Când Mihai, la 18 ani (monarh copil al României sub Regenţă până la ascensiunea lui Carol al II-lea), a fost încoronat cu Coroana de Oţel la 6 septembrie 1940, având cele mai limitate puteri politice, cu greu s-ar fi putut imagina un context mai inoportun pentru o eventuală restaurare semnificativă a Monarhiei. Puţini puteau anticipa prin ce încercări urma să treacă ţara, sau calităţile de oţel pe care tânărul Rege le-a demonstrat în apărarea libertăţilor poporului său.

De necrezut, România fusese binecuvântată cu acel dar rar – un adevărat Monarh Constituţional.

Cu toate acestea, el s-a văzut pus în faţa unui regim cu totul neconstituţional, aliat antuziast al Puterilor Axei genocidare, care sfâşiau inima nu doar a României ci şi a Civilizaţiei Occidentale însăşi.

În ciuda consecinţelor personale groaznice care s-ar fi putut produce, Regele Mihai a refuzat să fugă din faţa forţelor distrugerii, şi a decis să rămână şi să se lupte pentru binele poporului său şi pentru credibilitatea monarhiei însăşi.

La 23 august (1944 – n.tr.), printr-o acţiune fără precedent în istorie, Regele Mihai a ordonat arestarea Generalului Antonescu de către Garda Palatului Regal, jucând astfel un rol decisiv în lovitura organizată de un grup mic dar hotărât de partide pro-Aliate. Devenind Şef de Stat şi de facto, el a numit de îndată un nou Prim Ministru de factură democrată, Gen Lt Constantin Sănătescu, şi s-a grăbit să proclame încetarea focului, să-şi declare loialitatea faţă de Aliaţi, şi să accepte condiţiile armistiţiului pe care aceştia l-au oferit. Intervenţia dramatică a Regelui Mihai asupra soartei românilor nu a putut opri tragedia umană a celor 130.000 de soldaţi luaţi prizonieri de armata Rusiei – cu consecinţe oribile. Cu toate acestea, este general acceptat de istorici că actul său a determinat scurtarea războiului şi a salvat nenumărate vieţi.

Acţiunea vizionară şi cu adevărat eroică a Regelui Mihai i-a câştigat remarcabila distincţie de a fi numit atât Comandor Şef al Legiunii de Merit de către Preşedintele S.U.A. Harry S. Truman, cât şi de a primi Ordinul sovietic al Victoriei de la Iosif Stalin. Citaţia sovietică a fost acordată „pentru actul curajos al schimbării radicale a politicii României prin ruperea de Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, într-un moment când nu exista încă un semn clar al înfrângerii Germaniei.”

În ciuda acestor onoruri, Regele Mihai nu a putut să oprească încorporarea României în Imperiul Sovietic, mai mult decât Regele Canute a putut ţine piept fluxului Mării Nordului. Pentru a păstra speranţa că va putea influenţa evenimentele viitoare, el a cedat presiunilor în sensul numirii unui guvern pro-sovietic dominat de Partidul Comunist Român. Dar ulterioara „Grevă Regală” dintre august 1945 şi ianuarie 1946, când el a refuzat să semneze decretele noului guvern comunist, şi actele următoare de necooperare nu au putut salva vieţile liderilor opoziţiei.

În ciuda neputinţei sale impuse în calitate de Monarh Constituţional, Regele Mihai s-a ţinut pe poziţii. El ar fi putut să folosească vizita la Londra din noiembrie 1947 la nunta verilor săi Prinţesa Elisabeta şi Ducele de Edinburgh pentru a rămâne în exil, dar în schimb el a luat decizia dificilă de a se întoarce. În mai puţin de o lună el a fost forţat să abdice de către guvernul comunist, care a abolit monarhia pentru totdeauna. România devenea oficial o „Republică Populară.” Viaţa în exil a Regelui Mihai începuse.

Filmul lui Bernardo Bertolucci „Ultimul Împărat” povesteşte viaţa lui  Pŭyí, un băiat crescut ca Fiu al Cerului în Oraşul Interzis din Beijing, al cărui drum către maturitate coincide cu lupta pentru putere dintre naţionaliştii şi comuniştii chinezi, ocupaţia devastatoare a Manciuriei de către japonezi, introducerea doctrinei maoiste şi cu Revoluţia Culturală. Închis ca inamic al poporului, el învaţă în final să devină nu doar pe dinafară, ci şi în interior un cetăţean obişnuit. Giugiul miturilor şi al condiţionării sociale care îl convinseseră de statutul său divin printre supuşii săi a fost sistematic zdrenţuit. Mitul pe care l-a trăit s-a năruit. El este un muritor de rând, născut împărat însă destinat să moară om.

Oricât de justificată ar fi susţinerea Regelui Mihai că abdicarea sa a fost forţată şi, deci, invalidă; oricât de mult a rămas el Rege în inimile unei întregi generaţii de români supuşi dominaţiei comuniste; oricât de legitimă ar fi folosirea titlului de „Rege al României,” practic şi existenţial el a fost nevoit să trăiască mai mult de şase decenii ca un cetăţean de rând şi cap de familie, mai întâi în Marea Britanie şi apoi în Elveţia – unde a putut să-şi pună la bun folos pasiunea sa modernă pentru maşini şi avioane, ca pilot comercial: mai degrabă Saint-Exupéry decât „Majestatea Sa Mihai I Regele Românilor.”

Este consecvent cu asumarea sa profundă a formei constituţionale monarhice că în epoca post-sovietică, atunci când coşmarul regimului lui Ceauşescu încetase, el nu a încercat să aţâţe zelul popular pentru restaurarea monarhiei. În 1990 el a declarat concis că „Dacă poporul doreşte revenirea mea, desigur că voi reveni,” adăugând ulterior într-un interviu acordat ziarului Ziua cu ocazia celei de-a 85-a sa aniversări că „Românii au îndurat îndeajuns de multă suferinţă pentru a avea dreptul să fie consultaţi asupra viitorului lor.” Era lui Macbeth şi a lui Richard III a făcut loc vremurilor Regelui Lear.

După ce a întruchipat atât de curajos puterea monarhiei constituţionale la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Mihai a fost condamnat de forţele istoriei – peste controlul vreunui om – să-şi trăiasă o mare parte a vieţii sale ca rege fără tron într-o civilizaţie democratică şi seculară.

În cultura Evului Mediu Timpuriu, care a produs legenda Regelui Arthur şi a lui Merlin, când magia şi legenda era legate indisolubil de realitatea zilnică, rolul mitic al monarhului era de a asigura protecţia fizică a poporului său, de a garanta bunăstarea sa spirituală, de a împăca disputele, de a promova armonia, şi de a personifica prezenţa metafizicului pe pământ. Era un rol niciodată împlinit în realitate, ci mai degrabă un ideal al destinului superior, în afara istoriei.

Sub dominaţia modernităţii, aceste scopuri, în măsura în care sunt urmărite în vreun fel, sunt lăsate în grija altor urne ale fantasmelor şi speranţelor oamenilor, a altor deţinători ai puterii şi bogăţiei, ceea ce împiedică formarea unei presiuni populare în favoarea restaurării monarhiei. Familia Regală a României s-ar putea să nu mai domnească niciodată – şi cu atât mai puţin să conducă.

Şi totuşi realizarea trainică a Regelui Mihai ar putea fi (chiar fără intenţie) a arăta că, chiar şi atunci când sunt alungaţi de la puterea „reală” pe termen nelimitat, monarhii europeni pot să aibă o a doua primăvară – ceea ce englezii numesc „o vară indiană.”

Principesa Moștenitoare Margareta şi Principele Radu au făcut eforturi susţinute, folosindu-şi privilegiile regale şi educaţia umanistă pentru a promova crearea unei societăţi civile în noua Românie, şi pentru a instituţionaliza şi „instrumentaliza” compasiunea umană, atât la nivel global, cât şi local. Alegerea lor conştientă şi morală de a-şi dedica vieţile acestei cauze, şi de a nu figura în paginile presei de scandal ca telenovelă a vieţii de lux deşarte dă un exemplu strălucit tuturor familiilor regale şi aristocratice ale lumii, fie că domnesc, sunt în exil sau într-o incertitudine politică permanentă.

S-ar părea că în 1945 Regele Mihai a salvat nu doar vieţi, ci şi onoarea monarhiei din România şi de oriunde. A lăsa României, datorită calităţilor sale de Cap Dinastic, Tată şi Cetăţean o Familie Regală motivată de umanitate şi nu de nesaţ probabil că nu este o realizare magnifică, răsplătibilă cu medalii şi citaţii. Însă aceasta ar putea să fie cea mai trainică moştenire a sa.

În secolul al IV-lea Î.Chr., marele învăţător confucianist Mencius a scris despre Regalitate:

„Cel ce îşi foloseşte calităţile pentru a înfăptui Umanitatea este adevăratul Rege. Pentru a fi un Rege adevărat, nu îţi trebuie un teritoriu deosebit de mare. … Când foloseşti puterea pentru a forţa oamenii la supunere, ei nu îşi vor supune niciodată inimile; ci numai din cauză că nu au destulă putere să reziste.

Când oamenii se supun dreptăţii, ei sunt fericiţi din adâncul inimii lor, şi ei se supun sincer, aşa cum cei şaptezeci de discipoli s-au supus lui Confucius.”

Poate că umanitatea şi curajul fundamental ale Regelui Mihai au permis României să arate faţa adevărată a Regalităţii în era democraţiei, şi să creeze prima Casă Regală post-monarhică şi non-teritorială – într-o eră a realităţilor virtuale atât de puternice – a cărei misiune este de a fi un far al stabilităţii, progresului pozitiv şi paşnic, într-o epocă a marilor transformări.

Restabilind legătura monarhiei române în acelaşi timp cu ideile primordiale despre Regalitate, şi cu post-modernismul, Regele Mihai ar putea să fie văzut, din viitor, ca un „Monarh al tuturor Vremurilor.”

Trebuie să sperăm că elementele mai luminate din democraţia tulbure a României vor ajunge să recunoască măcar acum rolul deosebit pe care Regele şi descendenţii lui l-au jucat în evoluţia României şi în restabilirea sentimentului său de mândrie şi de ţel naţional.

Eseul a fost publicat în octombrie 2011, în volumul “Lumea Regelui”, publicat de Editura Polirom cu ocazia sărbătoririi Regelui Mihai I la vârsta de 90 de ani.