Suveranul în secolul XXI

de av. dr. Ioan-Luca Vlad[1]

Anul 2018 este recunoscut la nivel naţional ca Anul Centenar, pentru a marca 100 de ani de la Marea Unire a românilor într-un stat naţional şi unitar. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că tot anul acesta se împlinesc şi 140 de ani de la adoptarea bazei juridice internaţionale pentru recunoaşterea independenţei României, prin art. 43 al Tratatului de Pace de la Berlin, din 1878.  Cele două evenimente se află într-o relaţie de cauzalitate, atât istorică, dar şi juridică, România independentă (Vechiul Regat) fiind nucleul în jurul căruia s-a realizat Marea Unire.

Ceea ce au în comun cele două evenimente, din punct de vedere constituţional, este că s-au realizat sub imperiul aceluiaşi document, anume Constituţia din 1866, primul act juridic fundamental al României moderne. Privind acest document, care rămâne un reper pentru dezvoltarea noastră statală, în acest articol mă voi concentra asupra unui aspect esenţial al său, şi anume instituţia Regelui, ca şef al statului sub imperiul reglementării constituţionale de atunci. Scopul cercetării este însă nu doar de a relua principalele prevederi privitoare la Suveran, ci mai ales de a vedea dacă şi în ce măsură ele exprimau întreaga realitate, ori dacă nu cumva ele funcţionau într-un sistem mai larg de norme, scrise şi nescrise, de origine naţională şi internaţională, care dau instituţiei regale plenitudinea înţelesurilor şi rolurilor sale.

Alegerea Domnului

Monarhia a precedat Constituţia. Carol I a fost ales ca Domn nu potrivit Constituţiei din 1866, ci direct de către popor, „cu drept de moştenire”, în 2-8 aprilie acelaşi an, prin plebiscit. Or, dacă este să ne uităm înapoi, el se încadra astfel nu într-un sistem constituţional al unei ţări independente şi moderne, ci era „catapultat” din Imperiul German într-un stat dual (Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti), aflat în uniune personală, acceptată temporar şi guvernate de Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858, modificată prin Protocolul de la Constantinopol din 16/28 iunie 1864[2]. Aceste documente însele căutau să repună Ţările Române în drepturile lor de autonomie internă, statuate prin Capitulaţiile încheiate cu Imperiul Otoman, şi care fuseseră restrânse în secolele XVII-XVIII. Carol I devenea astfel mai întâi de toate un Domn, înscris în tradiţia medievală românească, şi în sistemul de suzeranitate otomană, şi ca atare avea drepturi, răspunderi şi obligaţii ce treceau peste limitele ce aveau să fie impuse prin Constituţie. Or, unul dintre aceste principii, al deţinerii puterii supreme în stat, a rămas şi rămâne singura cheie în care preluarea autorităţii regale din 1938, cu consultarea directă a poporului, precum şi actele de natură constituţională din 1944 şi 1946[3] pot fi înţelese. Carol primea Coroana ţării nu doar pentru sine, ci şi pentru urmaşii săi, întemeind o Dinastie, care avea să intre şi ea, ca atare, în cuprinsul Constituţiei. Tot astfel, pre-existenţa lui Carol în poziţia de Suveran a fost necesară pentru ca el să poată sancţiona (promulga) Constituţia din 1866.

Pe plan internaţional, Principatele Unite aveau, la momentul alegerii lui Carol, rang, desigur, de Principat, ceea ce în sistemul piramidal de putere bazat pe existenţa (teoretică) a unei singure coroane imperiale, aflat deja în disoluţie în secolul al XIX-lea, le punea pe un rang terţ, după Imperii şi Regate. Este de semnalat faptul că acum 140 de ani, la 9/21 septembrie 1878, în urma adoptării Tratatului de Pace de la Berlin, Consiliul de Miniştri convine ca Principele Carol să adopte calificativul de Alteţă Regală. Era un act executiv, premergător deciziei de a ridica România, acum independentă, la rang de Regat. În mod paralel, guvernul propunea statelor cu care întreţineam relaţii diplomatice ridicarea rangului reprezentanţelor româneşti (până atunci agenţii, respectiv biroul capuchehaiei[4] de la Constantinopol) la cel de legaţie, corespunzător relaţiilor cu un stat independent.

Domnul şi Biserica

O dovadă evidentă a caracterului supra-constituţional al instituţiei Suveranului este includerea sa, încă din prima zi, în ritualistica şi structura Bisericii Ortodoxe Române. Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, calitatea recunoscută de „Episcop al treburilor dinafară”, dreptul de a intra în altar pe Uşile Împărăteşti şi de a lua cu propria mână Împărtăşania, sunt atribute consacrate Suveranului nu de stat, ci de doctrina pan-ortodoxă, încă din perioada medievală. În sens invers, implicarea esenţială a Mitropolitului Primat (ulterior Patriarhului) în viaţa constituţională a ţării în momente de criză sau absenţă a Suveranului[5] reflectă tot un sistem fundamental al gândirii politice care trecea peste Constituţie şi îşi trăgea obârşia din tradiţia imperială bizantină, preluată de domnitorii, biserica şi poporul român. Nu trebuie omisă obligativitatea introdusă în Constituţie ca urmaşii Domnului să fie crescuţi în „religiunea ortodoxă a răsăritului”. Din acest punct de vedere, Carol a fost atât continuatorul Despotului bizantin, cât şi primul Suveran constituţional.

La acest punct, ar fi util de menţionat faptul că sistemul bizantin ortodox nu se opunea nici teoretic, nici practic, unei femei care să domnească în nume propriu ca Împărăteasă. Se cunosc în istoria bizantină trei astfel de Împărătese titulare în temeiul propriului drept, şi anume Irina Ateniana (domina singură 797-802), Zoe Porfirogeneta şi Teodora Porfirogeneta (cele două au domnit în calitate de co-împărătese, alături de Constantin al IX-lea Monomahul, între 1042 şi 1050, Teodora continuând până în 1055, după care a domnit un an singură). O altă monarhie ortodoxă care a avut o Regină domnind singură a fost Georgia, sub Regina Tamar (actualmente canonizată de Biserica Ortodoxă Georgiană ca Sfântul şi Dreptul Rege Tamar – tilul de Rege fiind folosit ca să denote domnia singură), care a domnit între 1184 şi 1213. Toate aceste suverane au fost puternice apărătoare ale ortodoxiei, Irina jucând un rol esenţial în combaterea iconoclasmului, în timp de Tamar se cunoaşte că a exercitat atribuţia de convocare a Sfântului Sinod, a restaurat biserici şi şi-a impus un stil de viaţă aproape monahal.

Atribuţiile constituţionale

Constituţia din 1866 era un document idealist, în sensul că anticipa suveranitatea internaţională a României, referindu-se la Principatele Unite şi România ca stat indivizibil, înainte ca recunoaşterea lui să fie pe deplin cucerită în Războiul de Independenţă. Pe plan intern, ea conferea Domnului aceleaşi atribute ca unui şef de stat dintr-o democraţie liberală, după modelul Belgian. Domnul era parte a puterii legislative, după modelul occidental, exercitând-o împreună cu Reprezentaţiunea Naţională, prin dreptul de iniţiativă, promulgare şi veto asupra legilor. De asemenea, putea convoca Adunarea deputaţilor şi Senatul, cărora le expunea printr-un mesaj starea ţării, la care Adunările răspundeau. La finalul sesiunii, el pronunţa încheierea acesteia, sau putea chiar să dizolve una sau ambele Adunări, cu obligaţia de a convoca totodată alegătorii. Putea de asemenea să amâne cu maxim o lună întrunirea Adunărilor. În fine, el participa la procedura de revizuire constituţională.

Domnul era şi titularul puterii executive, numind şi revocând miniştri „săi”, neputând fi el însuşi şi ministru. Hotărârile judecătoreşti, pronunţate în temeiul legii[6], se executau în numele Domnului. Totodată, el putea acorda amnistia în materie politică, precum şi graţierea, cu excepţia pedepselor aplicate miniştrilor (care nu puteau invoca ordinul verbal sau scris al Domnului pentru a se apăra de răspundere), pe care îi putea pune în acuzare în faţa Înaltei Curţi. Putea acorda graţierea miniştrilor numai la cererea unei Camere. El numea sau confirma numirile în orice funcţii publice, dar nu putea să creeze funcţii noi fără o lege specială. El putea reglementa aplicarea legilor. Domnul era capul suprem al armatei şi conferea gradele militare. Conferea decoraţiile româneşti şi aproba portul decoraţiilor străine. Din perspectivă naţională, el exercita dreptul de reprezentare externă a statului prin încheierea de convenţii „pentru comerciu, navigaţiune şi altele asemenea”, care însă trebuiau ratificate de puterea legislativă. În materie fiscală, trebuia să aprobe şi impozitele judeţene şi comunale, nu doar bugetul de stat.

Dinastia

O secţiune întreaga a Constituţiei din 1866 era dedicată Domnului, succesiunii la Coroană şi Dinastiei. Se arăta că „puterile constituţionale ale Domnului sunt ereditare, în linie coborâtoare directă şi legitimă a Măriei Sale Principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu esclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor.” În lipsă de coborâtori pe linie bărbătească, succesiunea se cuvenea „celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora”. Dacă niciunul dintre aceştia nu s-ar mai găsi în viaţă, sau ar declara mai înainte că nu primesc Tronul, atunci Domnul putea numi succesorul său dintr-o dinastie suverană din Europa cu acceptul Reprezentaţiunii Naţionale, altfel Tronul fiind vacant. În caz de vacanţă a Tronului, Adunările urmau să aleagă un Domn dintr-o dinastie suverană din Europa occidentală, precum şi o Locotenenţă Domnească.

Din punct de vedere al dreptului penal, dar şi civil, persoana Domnului era inviolabilă. Pentru a nu crea acte inatacabile, Constituţia prevedea contra-semnătura unui ministru pe orice act al Domnului, ministrul devenind răspunzător de act, sub sancţiunea lipsei de efect a actului respectiv. Finanţarea instituţiei Suveranului era stabilită prin lege, sub forma unei „liste civile”. În fine, Domnul nu putea fi şeful unui alt stat fără consimţământul Adunărilor.

Din dispoziţiile privitoare la succesiune, putem remarca o concepţie patrimonială a Constituţiei asupra dreptului de succesiune la Coroană, care corespundea actului plebiscitar de la 1866. Astfel, succesiunea era reglementată foarte aproape de modelul dreptului civil (cu marea excepţie a excluderii femeilor), mergând până la a institui libertatea numirii testamentare a moştenitorului Coroanei, în ipoteza vacanţei prezumtive a Tronului.

Fürstenrecht[7] în România?

Tradiţia juridică a Europei apusene a consacrat o ramură a dreptului care îngloba normele aplicabile acelor persoanelor şi familiilor (dinastiilor) care puteau accede la funcţia supremă. Aceste norme erau de natură atât publică, cât şi privată, şi îşi găseau sursa atât în dreptul intern, cât şi în cel internaţional. În spaţiul imperial germanic, ele erau adjudecate de instanţele imperiale. Un exemplu actual îl constituie Legea Casei Princiare de Liechtenstein care, deşi a fost publicată în gazeta oficială de stat, prevede (art. 18 alin. (2)): „Constituţia Principatului Liechtenstein nu poate să modifice sau să abroge această Lege a Casei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru tratatele internaţionale încheiate de Principatul Liechtenstein. În acestea, dacă este necesar, trebuie inclusă o rezervă corespunzătoare.”

Dinastia Română, devenită Dinastia unui stat independent în 1878 şi Regală în 1881, nu a avut un Statut propriu în primele decenii de existenţă. Din punctul de vedere al dreptului intern, prezumţia a fost că, acolo unde Constituţia nu prevede, se va aplica dreptul civil general. De aici provin însă nişte idei foarte împământenite, dar cu totul greşite juridic, despre dreptul de căsătorie al membrilor Dinastiei. Cea mai importantă priveşte aşa-zisa imposibilitate de a se căsători cu un „pământean” (român). Ori, o asemenea interdicţie nu a existat niciodată, căsătoria ilegitimă a lui Carol al II-lea (atunci Principele Carol) fiind anulată nu din cauza unui Statut regal (care nu exista), ci pentru că nu se respectaseră prevederile obligatorii ale Codului Civil, privind acordul parental şi publicarea intenţiei de căsătorie.

Documentele legislative adoptate în privinţa membrilor Familiei Regale au fost de natură limitată, în special la actele de stare civilă ale membrilor Familiei Regale[8]. Din ele, ies în evidenţă două dispoziţii de natură generală, care conturau dreptul aplicabil membrilor Familiei Regale. Pe de o parte, aceea potrivit căreia în lipsa unor prevederi speciale, li se aplica dreptul civil român. Pe de altă parte, dispoziţia potrivit căreia Regele putea conferi titluri nobiliare membrilor Familiei Regale, chestiune care ţine atât de dreptul public (titlul nobiliar fiind pe de o parte o onoare statală), cât şi de dreptul privat (titlul nobiliar putând fi privit şi ca parte a numelui).

O dovadă clară a interpunerii dintre dreptul princiar şi cel constituţional o reprezintă Pactul de Familie de la 1880, prin care Ferdinand a fost proclamat drept succesor la Coroana României. Formal vorbind, “Pactul” a avut următoarele componente:

1. O scrisoare din partea lui Carol I către tatăl său (Bucureşti, 11/23 octombrie 1880) prin care îl ruga să dea o declaraţie formală de recunoaştere a prevederilor constituţionale româneşti privind succesiunea la Coroană;
2. O scrisoare din partea lui Carol Anton de Hohenzollern (tatăl lui Carol I, Sigmaringen, 21 noiembrie 1880), prin care consimţea la aceasta;
3. Un Act al Familiei Princiare de Hohenzollern (Sigmaringen, 21 noiembrie 1880), prin care consimţea şi subscria formal la prevederile constituţionale româneşti;
4. O scrisoare a lui Leopold de Hohenzollern (fratele mai mare al lui Carol I, Sigmaringen, 22 noiembrie 1880), prin care consimţea ca unul dintre fiii săi să fie chemat a succeda la Coroana României;
5. Formalizarea titlului şi poziţiei lui Ferdinand ca Principe Moştenitor, printr-o Moţiune a Senatului (în care devenea membru de drept), din 14 martie 1889, prin care “Senatul invită pe Preşedintele său a trece pe Principele Ferdinand de Hohenzollern în apelul său nominal sub numele de “Alteţa Sa Regală Ferdinand, Principe de România, Moştenitorul prezumtiv al Coroanei” şi trece la ordinea zilei[9].”

Se observă de aici cum elemente de drept princiar, intern unei Familii Domnitoare, conturau practica constituţională, mai ales atunci când dispoziţiile concrete ale Constituţiei erau neclare sau neîndestulătoare. Peste ani, deciziile de excludere din Familia Regală (cazul Principelui Carol, devenit Carol Caraiman, Principelui Nicolae devenit Nicolae Brana şi al dlui Nicholas Medforth-Mills), precum şi, în secolul XXI, Normele Fundamentale ale Familiei Regale, edictate de Regele Mihai I, tocmai pentru a suplini absenţa unor deciziii formale parlamentare, sunt tot atâtea manifestări ale competenţelor Şefului Familiei Regale ca Suveran de jure.

Dinastia astăzi

Coroana rămâne simbolul suveranităţii naţionale, fiind făurită dintr-un cucerit de români în timpul luptei pentru independenţă. Acest fapt a fost recunoscut şi de instituţiile actuale ale statului, prin reintegrarea Coroanei pe capul Acvilei, în stema naţională. Purtătorul Coroanei, Suveranul, este alături de Coroană în exil, atât timp cât nu există nici o consacrare legislativă a sa.

Un pas fundamental în istoria Dinastiei Române a avut loc în decembrie 2017, prin succesiunea la Coroană, aceasta revenind, în temeiul Normelor Fundamentale ale Familiei Regale a României (care concretizează o decizie mai veche a Regelui Mihai I, exprimată public în anul 1997), fiicei sale mai mari, care astăzi foloseşte titlul de Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei Române.

Dinastia rămâne guvernată de Normele Fundamentale edictate de Regele Mihai I, cu modificările şi completările făcute de acesta (Custodele Coroanei nu a operat, până în prezent, nicio astfel de modificare), de principiile dreptului dinastic dar şi de idealurilor democratice ale Constituţiilor din 1866 şi 1923, documente călăuzitoare pentru Familia Regală a României.

În prezent, în agenda parlamentară nu se mai găseşte o lege privind consacrarea legislativă a rolului Casei Regale. Instituţia există însă în inimile şi mentalul colectiv românesc, relaţia cu publicul, cea internaţională, dar şi interacţiunea cu instituţiile statului dovedind acest lucru. Pentru a oferi Familiei Regale posibilitatea să acţioneze cu mijloace nu doar de natură privată, morală, protocolară, ci şi cu mijloace instituţionale şi juridice pentru a continua păstrarea tradiţiilor naţionale şi a valorilor statului român modern, şi promovarea dezvoltării României, Parlamentul are în prezent în discuţie un alt proiect de lege, privitor la înfiinţarea unei Instituţii pentru reprezentare naţională care să poarte numele suveranului defunct, Regele Mihai I.

Această instituţie trebuie înţelească strict ca un aparat tehnic, menit să faciliteze opera Familiei Regale în ţară şi în străinătate. De reţinut că, în forma actuală a proiectului, membrii Familiei Regale nu se confundă cu angajaţii unei asemenea instituţii, şi nici nu beneficiază de subvenţii ori venituri de pe urma acesteia. Legătura dintre Şeful Casei Regale şi instituţie este una mediată de Parlament, şi anume dreptul Şefului Casei Regale de a propune pe directorul instituţiei, sub rezerva acordului parlamentar.

Independent de acest proiect de lege, Majestatea Sa Custodele Coroanei va continua să îşi exercite atribuţiile de Şef al Casei Regale, prin activităţi de reprezentare în ţară şi în străinătate, prin conferirea de decoraţii regale şi Înalte Patronaje, prin activităţi caritabile şi sociale, într-un cuvânt prin continuarea cu demnitate a operei şi poziţiei augustului său tată.

[1]   Actualizare a unui articol publicat, pentru prima oară, sub titlul “Anatomia instituţiei Suveranului” în revista Timpul, 206 din iunie 2016.

[2]   Cunoscut în ţară ca „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”.

[3]   În 1944, Regele Mihai a restaurat drepturile şi libertăţile constituţionale prevăzute în Constituţia din 1923, precum şi regulile privind organizarea de stat, cu unele excepţii; iar în 1946 a emis un Decret privitor la organizarea puterii legislative, de asemenea cu valenţă constituţională.

[4]   Capuchehaia era termenul specific reprezentantului român pe lângă Sultan, în calitate de suzeran asupra Principatelor Unite, şi se poate asemăna cu titlul de High Commissioner folosit în relaţia dintre statele care recunosc pe Regina Elisabeta a II-a ca şef de stat. În teoria diplomatică, aceşti reprezentanţi îşi reprezintă guvernul faţă de celălalt guvern, şi nu şeful de stat (Regina neputându-se reprezenta faţă de sine).

[5]   Ca exemple: rezultatul plebiscitului din 1866 a fost validat în primul rând de Mitropolitul Primat; Patriarhul a fost membru al Regenţei în perioada 1927-1930; în 1940, Regele Mihai şi-a depus jurământul în faţa Patriarhului.

[6]   Constituţia spunea „în virtutea legei”, ceea ce este mai logic decât „în numele legii”, legea nefiind o persoană, nici măcar… juridică.

[7]   Prin Fürstenrecht se înţelege acea ramură a dreptului care guverna statutul juridic, drepturile, privilegiile şi obligaţiile persoanelor şi familiilor princiare, mai întâi în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, şi apoi în statele aflate sub influenţa tradiţiilor juridice ale acestuia. El avea o natură atât de drept public, cât şi de drept privat.

[8]   Au existat Statute adoptate în 1920, 1926 şi 1941.

[9]   Toate aceste documente se găsesc publicate în Dimitrie a. Sturdza, Puterea executivă în Constituţiunea României”, Bucureşti, Inst. de Arte Grafice Carol Gobl, 1906, passim.